AFFAIRE GUERRESI c. ITALIE

Prima SECȚIUNE GUERRESI c. ITALIA (solicitarea nr. 32646/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 aprilie 2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Guerressi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din președintele Palm, dl Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru Maruste judecători O.O.Boyle grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 3 aprilie 2001, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură Laque a fost deferit Curții, în conformitate cu dispozițiile care se uimește înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 [1] la Convenția de Salvare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( De către dl Giannino Guerresi, un resortisant italian, la 29 martie 1999 [art. 5 alineatul (4) din Protocolul nr. 11 și fostul articol 48 din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 9 la Convenție]. La originea sa se află o cerere (nr. 32646/96) îndreptată împotriva Italiei și pe care recurentul o sesizase Comisiei Europene pentru Drepturile Drepturile Omului ( Comisia a declarat cererea admisibilă la 1 iulie 1998. În raportul său [2] din 1 decembrie 1998 (fostul articol 31 din Convenție), aceasta a formulat în unanimitate un aviz, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În fața Curții, reclamantul este reprezentat de M. Maria Cristina Tarchini, avocată în baroul din Mantua (Italia). Guvernul italian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, asistat de dl V. Esposito, co-agent. La 7 iulie 1999, Colegiul Marii Camere a decis că cazul trebuie examinat de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții [articolele 100 alineatul (1) și 24 alineatul (6) din Regulamentul de procedură]. Președintele Curții a atribuit apoi cauza secțiunii 1 [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură].Conforti, fost judecător ales în temeiul Italiei, fiind deportat (art. 28 din Convenție), pe motiv că luase parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei, guvernul l-a desemnat pe M. Ferrari Bravo, judecător ales în temeiul San Marino, pentru a se afla în locul său [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul și guvernul au depus fiecare câte un memoriu. La 26 iunie 1989, reclamantul a primit de la Parchetul de la Bologna un aviz de urmărire penală, în care a fost anchetat pentru tentativă de extorcare (articolele 56 și 629 din Codul penal italian). La 29 septembrie 1989, reclamantul a fost interogat de procurorul Republicii Bologna. La o dată nespecificată, angajatorul reclamantului, societatea X, a solicitat prefectului Mantue d În ianuarie 1990, prefectul a constatat că o procedură penală pentru tentativa de extorcare a fost pendinte împotriva reclamantului, a respins cererea societății X. Reclamantul a fost apoi concediat de la postul său. 10. În aprilie 1995, reclamantul a fost trimis înapoi în instanță la tribunalul din Bologna. iunie 1995 a fost amânată de două ori din cauza inconvenienței avocatului reclamantului și a avut loc la 16 ianuarie 1996. 11. Prin hotărârea din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 29 ianuarie 1996, tribunalul de la Bologna a informat reclamantul că faptele nu erau constituite (data la care această hotărâre a devenit definitivă nu este cunoscută). Tribunalul a considerat, printre altele, că, după toate probabilitățile, reclamantul nu deținea arme la momentul faptei și că partea reclamantă a deformat comportamentul reclamantului, cu atât mai mult cu cât a putut să îl concedieze în mod liber. 12. În urma luării în custodie a reclamantului, în mai 1996, societatea X a acceptat să-l reintegreze în postul său. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul se plânge de durata procedurilor penale îndreptate împotriva sa. El invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 14. Guvernul observă că durata globală a procedurii nu poate fi considerată nerațională, având în vedere complexitatea cauzei. Pe de altă parte, întârzierea în stabilirea procedurii penale în fața instanței din Bologna se explică prin supraîncărcarea rolului instanței în cauză, precum și prin intrarea în vigoare, în 1989, a noului Cod de procedură penală. Guvernul subliniază, în sfârșit, că cauza reclamantului nu prezenta un caracter de urgență. 15. Reclamantul se opune tezei guvernului. Perioada care trebuie luată în considerare 16. Perioada care trebuie luată în considerare la 26 iunie 1989, data la care Parchetul de la Bologna l-a informat pe reclamant că au fost inițiate proceduri penale împotriva sa (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, § 73), 29 ianuarie 1996, data la care Tribunalul de la Bologna a fost depus la grefa (data trecerii în forță a unui lucru Ön Õ cunoscut). Prin urmare, această perioadă este de aproximativ șase ani și șapte luni. Caracter rezonabil al procedurii 17. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face referire la circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 25.3.1999, § 67 și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1997-IV, p. 1083, § 35. 18. Curtea constată că reclamantul a fost trimis în judecată în termen de cinci ani și șapte luni de la interogarea sa. Având în vedere, de asemenea, simplitatea cauzei, acest termen, care acoperă numai el mai mult de patru cincimi din durata globală, este excesiv. Pe de altă parte, nu există nicio explicație pertinentă, având în vedere nici supraîncărcarea rolului instanței competente, nici faptul că cauza reclamantului nu prezenta un caracter de urgență. În aceste circumstanțe, Curtea consideră ca marginală întârzierea de aproximativ șase luni determinată de cele două amânări ale instanței datorate împiedicarilor avocatului reclamantului. 19. Prin urmare, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu a fost de natură rezonabilă și concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Răni și cheltuieli de judecată 21. Reclamantul susține, înainte de toate, că a suferit un prejudiciu material ca urmare a pierderii prelungite a locului său de muncă, pe care o impune duratei procedurii, ceea ce ar fi avut consecințe negative și asupra sistemului său de pensii. În plus, acesta susține că a fost atins de patologii legate de angajamentul său și de continuarea urmăririi penale împotriva sa, contribuind la agravarea prejudiciului moral suferit de acesta. Reclamantul solicită, în concluzie, suma totală de 35 de milioane de lire italiene (ITL), inclusiv costurile suportate în fața organelor convenției. Cu privire la toate aceste aspecte, reclamantul a prezentat documente justificative și documente în sprijinul acestora. 22. Guvernul consideră că reclamantul nu a produs niciun element de natură să demonstreze existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul material pretins și încălcarea convenției. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că o încălcare a dreptului comunitar constituie o despăgubire suficientă. În cele din urmă, în ceea ce privește cheltuielile de Guvern, acesta pune la îndoială înțelepciunea Curții. 23. În primul rând, Curtea consideră că afirmația reclamantului de a fi suferit un prejudiciu material poate fi apărată. Întradevăr, reclamantul a demonstrat că a fost concediat după inițierea urmăririi penale împotriva sa și că a fost reintegrat în postul său de muncă după ce a fost achitat. În cazul în care concedierea în calitate de sine stătătoare ar fi ca urmare a derulării procedurilor împotriva reclamantului și, prin urmare, ca eveniment independent în raport cu durata procedurii, reclamantul ar fi fost reintegrat în postul său mai devreme dacă procedura nu s-ar fi prelungit dincolo de termenul rezonabil Prin urmare, reclamantul a suferit o pierdere reală, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea prelungită de a contribui la sistemul său de pensii. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că este dificil să se stabilească o legătură de cauzalitate exactă între prejudiciile pentru sănătatea sa pe care reclamantul le regretă și durata procedurii. Cu toate acestea, este clar că prelungirea urmăririi penale i-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral și este probabil ca acest lucru să se fi reflectat într-un anumit grad în ceea ce privește sănătatea sa, având în vedere, de asemenea, situația economică precară prelungită în care este găsit. Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de practica sa în domeniu, hotărând în mod echitabil, Curtea consideră rezonabilă suma globală solicitată de solicitant, inclusiv cheltuielile suportate de acesta în fața organelor convenției și, prin urmare, consideră că nu este necesar să se cuantifice în detaliu diferitele prejudicii și cheltuieli invocate de solicitant. Prin urmare, Curtea decide să acorde reclamantului suma pe care a solicitat-o, și anume 35 000 000 ITL. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5 % l an. PE CES, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, suma totală de 35 000 000 000 (trente-cinci milioane) de lire italiene pentru daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată pe care această sumă o va majora cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 aprilie 2001 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Michael O mail Elizabeth Palm Moduleer Președinte [1] Notă a grefei: Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998 [2] O copie a raportului poate fi obținută de la grefă.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE GUERRESI

c. ITALIE

(Requête n° 32646/96)

ARRÊT

STRASBOURG

24 avril 2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention.

En l’affaire Guerresi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E.

Palm

,

présidente

,

MM.

L.

Ferrari Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

R.

Maruste

,

juges

,

et

de

M.

M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 avril 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la Cour, conformément aux dispositions qui s’appliquaient avant l’entrée en vigueur du Protocole n° 11

[1]

à la Convention de Sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

») par M. Giannino Guerresi («

le requérant

»), un ressortissant italien, le 29 mars 1999 (article 5 § 4 du Protocole n° 11 et ancien article 48 de la Convention, tel que modifié par le Protocole n° 9 à la Convention).

2.

A son origine se trouve une requête (n°

32646/96) dirigée contre l’Italie et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 14 mai 1993 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention.

3.

La Commission a déclaré la requête recevable le 1

er

juillet 1998. Dans son rapport

[2]

du 1

er

décembre 1998 (ancien article 31 de la Convention), elle formulait l’avis, à l’unanimité, qu’il y avait eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

4.

Devant la Cour, le requérant est représenté par M

e

Maria Cristina Tarchini, avocate au barreau de Mantoue (Italie). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U. Leanza, assisté de M. V. Esposito, co-agent.

5.

Le 7 juillet 1999, le collège de la Grande Chambre a décidé que l’affaire devait être examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour (articles 100 § 1 et 24 § 6 du règlement). Le président de la Cour a ensuite attribué l’affaire à la section 1 (article 52 § 1 du règlement). M. B. Conforti, ancien juge élu au titre de l’Italie, s’étant déporté (article 28 de la Convention), au motif qu’il avait pris part à l’examen de la cause au sein de la Commission, le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à sa place (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

6.

Le requérant et le Gouvernement ont chacun déposé un mémoire.

EN FAIT

7.

Le 26 juin 1989, le requérant reçut du parquet de Bologne un avis de poursuites l’informant qu’il faisait l’objet d’une enquête pour tentative d’extorsion (articles 56 et 629 du code pénal italien). Il était accusé en particulier d’avoir menacé la personne à laquelle il s’était adressé pour obtenir un prêt, en simulant de pointer une arme contre elle.

8.

Le 29 septembre 1989, le requérant fut interrogé par le procureur de la République de Bologne.

9.

A une date non précisée, l’employeur du requérant, la société X, demanda au préfet de Mantoue d’autoriser le requérant à porter une arme. Par décret du 8

janvier 1990, le préfet, ayant constaté qu’une procédure pénale pour tentative d’extorsion était pendante à l’encontre du requérant, rejeta la demande de la société X. Le requérant fut ensuite licencié de son poste.

10.

En avril 1995, le requérant fut renvoyé en jugement devant le tribunal de Bologne. L’audience, initialement fixée au 20

juin 1995, fut reportée à deux reprises en raison des empêchements de l’avocat du requérant et se tint le 16 janvier 1996.

11.

Par jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29

janvier 1996, le tribunal de Bologne acquitta le requérant au motif que les faits n’étaient pas constitués (la date à laquelle ce jugement devint définitif n’est pas connue). Le tribunal considéra, entre autres, que selon toute probabilité le requérant ne détenait pas d’armes au moment des faits et que la partie plaignante avait déformé le comportement du requérant, d’autant plus qu’elle avait pu le congédier en toute liberté.

12.

Suite à l’acquittement du requérant, en mai 1996 la société

X accepta de le réintégrer dans son poste.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

14.

Le Gouvernement observe que la durée globale de la procédure ne saurait être considérée déraisonnable, compte tenu de la complexité de l’affaire. D’autre part, le retard dans la fixation de l’audience devant le tribunal de Bologne s’explique par la surcharge du rôle de la juridiction concernée ainsi que par l’entrée en vigueur, en 1989, du nouveau code de procédure pénale. Le Gouvernement souligne enfin que la cause du requérant ne présentait pas de caractère d’urgence.

15.

Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement.

A.

Période à prendre en considération

16.

La période à considérer s’étend du 26 juin 1989, date à laquelle le parquet de Bologne a informé le requérant que des poursuites pénales avaient été ouvertes à son encontre (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, § 73), au 29 janvier 1996, date à laquelle le jugement du tribunal de Bologne a été déposé au greffe (la date de passage en force de chose jugée n’étant pas connue). Cette période est donc de six ans et sept mois environ.

B.

Caractère raisonnable de la procédure

17.

Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n° 25444/94, 25.3.1999, §

67, et Philis c.

Grèce (n°

2) du 27 juin 1997,

Recueil

des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1083, § 35).

18.

La Cour note que le requérant n’a été renvoyé en jugement qu’en avril 1995, soit cinq ans et sept mois après son interrogatoire. Compte tenu également de la simplicité de l’affaire, ce délai, couvrant à lui seul plus des quatre cinquièmes de la durée globale, se révèle excessif. Au demeurant, le Gouvernement n’a fourni aucune explication pertinente, telle n’étant ni la surcharge du rôle du tribunal compétent ni le fait que la cause du requérant ne présentait pas un caractère d’urgence. Dans ces circonstances, la Cour considère comme marginal le retard de six mois environ entraîné par les deux reports de l’audience dus aux empêchements de l’avocat du requérant.

19.

Dès lors, la Cour estime que la durée de la procédure en cause n’a pas été «

raisonnable

» et conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommages et frais et dépens

21.

Le requérant allègue avant tout avoir subi un préjudice matériel en raison de la perte prolongée de son emploi, qu’il impute à la durée de la procédure, ce qui aurait eu des conséquences négatives également pour son régime de pension. Il fait valoir en outre avoir été atteint de pathologies selon lui liées à l’engagement et au prolongement des poursuites à son encontre, ayant contribué à aggraver le dommage moral dont il a souffert. Le requérant demande en conclusion la somme globale de 35 millions de lires italiennes (ITL), comprenant également les frais engagés devant les organes de la Convention. Sur tous ces points le requérant a produit des justificatifs et des documents à l’appui.

22.

Le Gouvernement estime que le requérant n’a produit aucun élément de nature à démontrer l’existence d’un lien de causalité entre le préjudice matériel allégué et la violation de la Convention. Quant au préjudice moral, le Gouvernement considère que la constatation d’une violation constitue une réparation suffisante. Enfin, quant aux frais le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

23.

La Cour estime tout d’abord que l’allégation du requérant d’avoir subi un préjudice matériel est défendable. En effet, le requérant a démontré avoir été licencié une fois engagées les poursuites à son encontre et avoir été réintégré dans son poste de travail une fois acquitté. Si le licenciement en tant que tel s’analyse en une conséquence de l’engagement des poursuites à l’encontre du requérant et donc en un événement indépendant par rapport à la durée de la procédure, le requérant aurait été réintégré dans son poste plus tôt si la procédure ne s’était pas prolongée au-delà du «

délai raisonnable

». Le requérant a donc subi une perte réelle, y compris quant à l’impossibilité prolongée de cotiser à son régime de pension.

Quant au dommage moral, la Cour considère qu’il est difficile d’établir un lien de causalité précis entre les préjudices pour sa santé que le requérant déplore et la durée de la procédure. Cela étant, il est certain que le prolongement des poursuites a causé au requérant un tort moral et il est vraisemblable que cela se soit répercuté à un certain degré sur sa santé, compte tenu également de la situation économique précaire prolongée dans laquelle il s’est trouvé.

A la lumière de ce qui précède et compte tenu de sa pratique en la matière, en statuant en équité, la Cour juge raisonnable la somme globale demandée par le requérant, comprenant également les frais engagés par celui-ci devant les organes de la Convention, et n’estime donc pas nécessaire de chiffrer en détail les différents préjudices et frais allégués par le requérant. Par conséquent, la Cour décide d’accorder au requérant la somme qu’il a sollicitée, à savoir 35 000 000 ITL.

B.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 3,5

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois la somme globale de 35 000 000 (trente-cinq millions) de lires italiennes pour dommage moral, dommage matériel et frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

24 avril 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente

[1]

Note du greffe

: Entré en vigueur le 1

er

novembre 1998.

[2]

Une copie du rapport peut être obtenue auprès du greffe.