AFFAIRE CIABOCCO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CIABOCCO c. ITALIA (solicitarea nr. 46989/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Federico Ciabocco, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46989/99. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Lauriola, avocat la Civitanova Marche (Macerata). Guvernul italian ( La 29 octombrie 1982, reclamantul a numit municipalitatea A. în fața Tribunalului din Macerata pentru a obține rezilierea unui contract și repararea daunelor suferite. Dintre cele treizeci și trei de audieri prevăzute între 24 februarie 1983 și 6 februarie 1992, două au fost amânate din oficiu, două la cererea părților, 13 au vizat o expertiză - dintre care patru au fost amânate, deoarece expertul nu a depus la gref raportul său - iar ceilalți au avut legătură cu discuția altor cereri de mijloace de probă, cum ar fi audierea martorilor. În octombrie 1992, judecătorul a reînceput la 6 mai 1993. La ședința din 27 iunie 1993 a fost dat afară din oficiu la 1 iulie 1993 și cu privire la constituirea noului avocat al pârâtei. până la 12 octombrie 1995, data la care un nou avocat s-a constituit în cadrul procedurii pentru solicitant. Lanțul din 20 iunie 1996 a fost dat în judecată la 10 octombrie 1996 și părțile și-au prezentat concluziile la 13 martie 1997. Lanțul de pledoarii în fața camerei competente a fost fixat la 14 noiembrie 2002. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 octombrie 1982 și este încă în curs de desfășurare până în prezent. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 18 ani și o lună pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, Curtea consideră că este necesar să se dea reclamantului suma solicitată, și anume 60 000 000 000 ITL, pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 7 198 233 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Spune că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 60 000 000 (60 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE CIABOCCO c. ITALIE

(Requête n°

46989/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ciabocco c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Federico Ciabocco (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22

mars

1999 sous le numéro de dossier 46989/99. Le requérant est représenté par M

e

G. Lauriola, avocat à Civitanova Marche (Macerata). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 29 octobre 1982, le requérant assigna la municipalité de A. devant le tribunal de Macerata afin d’obtenir la résiliation d’un contrat et la réparation des dommages subis.

4.

L’instruction commença le 9 décembre 1982. Des trente-trois audiences prévues entre le 24 février 1983 et le 6 février 1992, deux furent reportées d’office, deux à la demande des parties, treize concernèrent une expertise - dont quatre furent ajournées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport - et les autres eurent trait à la discussion d’autres demandes de moyens de preuve telle que l’audition de témoins. Le 15

octobre 1992, le juge prononça l’interruption de la procédure car l’avocat de la défenderesse était décédé.

5.

Le requérant reprit la procédure le 7 décembre 1992 et l’instruction recommença le 6

mai 1993. L’audience du 27 juin 1993 fut renvoyée d’office au 1

er

juillet 1993 et concerna la constitution du nouvel avocat de la défenderesse. Le juge de la mise en état ayant été muté l’affaire demeura «

en sommeil

» jusqu’au 12 octobre 1995, date à laquelle un nouvel avocat se constitua dans la procédure pour le requérant. L’audience du 20 juin 1996 fut renvoyée d’office au 10 octobre 1996 et les parties présentèrent leurs conclusions le 13 mars 1997.

6.

L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 14 novembre 2002.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 29 octobre 1982 et est encore pendante à ce jour.

10.

Elle a donc duré plus de dix-huit ans et un mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 60

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 60

000

000

ITL, au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 7 198 233 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 60

000

000 (soixante millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000

(cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président