AFFAIRE CANTU c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CETĂȚENIE (Cercetarea nr. 47004/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINITIVF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Piero Cant Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 47004/99. Reclamantul este reprezentat de domnul S. Saccomani, avocat la Savona. Guvernul italian ( La 17 iunie 1985, reclamantul a atribuit municipiul Laigueglia (Savona) în fața Tribunalului din Milano pentru a obține repararea daunelor suferite de fiica sa în timpul unui accident. Cazul a fost prezentat la o dată nespecificată Tribunalului din Milano, pârâtă care a excitat din incompetența teritorială a primei instanțe. Prima audiere a avut loc la 11 iulie 1986 în fața judecătorului de punere în funcțiune care, primind cererea municipiului, a numit un expert convocându-l la ședința din 5 decembrie 1986. Expertul nu a putut să se prezinte și să jure decât la următoarea audiere, la 12 decembrie 1986, data la care a fost trimisă cazul la 29 mai 1987 și apoi din oficiu la 3 decembrie 1986. Octombrie 1987 din cauza mutației judecătorului. Din cele opt audieri care au urmat, trei au fost exmatriculate din oficiu și una din cauza grevei avocaților, celelalte patru s-au referit la examinarea probelor și a mărturiilor. La 28 septembrie 1990, procedura a fost întreruptă ca urmare a decesului consiliului pârâtei. Aceaceasta a fost preluată la 3 mai 1991 de către reclamant, care a solicitat stabilirea ședinței de prezentare a concluziilor. Noul consiliu al municipalității s-a constituit numai la 14 iunie 1991, data la care reprezentantul reclamantului își va reitera cererea. Judecătorul pentru punerea în aplicare a acesteia a fost de acord cu invitarea părților să își precizeze concluziile la 31 iunie 1991. În ianuarie 1992. După o altă trimitere din oficiu din 12 martie 1993, părțile și-au prezentat concluziile la 22 octombrie 1993. La acea dată, judecătorul a trimis cauza la 2 iunie 1995 în fața camerei competente a Tribunalului. Cazul a fost pus în deliberare la 16 decembrie 1996. printr-o hotărâre din 11 ianuarie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 27 februarie 1997 Tribunalul a primit o parte din cererea reclamantului. În martie 1998, reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Genova. Prima audiere a avut loc la 4 iunie 1998. Lanțul din 24 septembrie 1998 a fost amânat până la 4 decembrie 1998 pentru a permite părților să își prezinte concluziile. Această ședință a fost pronunțată la data de 10 În decembrie 1998 a avut loc o audiere la data de 4 noiembrie 1999. La 17 noiembrie 1999 a avut loc o audiere printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 decembrie 1999, Curtea a acceptat cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1985 și a fost încheiată la 27 decembrie 1999. 11. Prin urmare, a durat mai mult de paisprezece ani și șase luni pentru două instane. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție14, în conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se dea la o parte pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Recurentul solicită 41 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 32 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 7 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața Curții și acordul reclamantului. Interese moratoriu 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în l'în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 32 000 000 (trente-două milioane) lire italiene pentru daune morale, și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE CANTÙ c. ITALIE

(Requête n°

47004/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Cantù c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Piero Cantù (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 47004/99. Le requérant est représenté par M

e

S. Saccomani, avocat à Savona. Le gouvernement italien (« le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 17 juin 1985, le requérant assigna la municipalité de Laigueglia (Savone) devant le tribunal de Milan afin d'obtenir la réparation des dommages subis par sa fille lors d'un accident.

4.

L'affaire fut remise à une date non précisée au tribunal de Milan, la défenderesse ayant excipé de l'incompétence territoriale de la première juridiction. La première audience eut lieu le 11 juillet 1986 devant le juge de la mise en état qui, accueillant la demande de la municipalité, nomma un expert en le convoquant à l'audience du 5 décembre 1986. L'expert ne put comparaître et prêter serment qu'à l'audience suivante, le 12

décembre 1986, date à laquelle l'affaire fut renvoyée au 29

mai 1987, puis d'office au 3

octobre 1987 à cause de la mutation du juge. Des huit audiences qui suivirent, trois furent renvoyées d'office et une à cause de la grève des avocats, les quatre autres concernèrent l'examen des preuves et des témoignages. Le 28 septembre 1990, la procédure fut interrompue à la suite du décès du conseil de la défenderesse. Elle fut reprise le 3 mai 1991 par le requérant qui demanda la fixation de l'audience de présentation des conclusions. Le nouveau conseil de la municipalité se constitua seulement le 14 juin 1991, date à laquelle le représentant du requérant réitéra sa demande. Le juge de la mise en état y fit droit en invitant les parties à préciser leurs conclusions le 31

janvier 1992. Après un autre renvoi d'office du 12

mars 1993, les parties présentèrent leurs conclusions le 22 octobre 1993. A cette date, le juge renvoya l'affaire au 2

juin 1995 devant la chambre compétente du tribunal. L'affaire fut mise en délibéré le 16

décembre 1996.

5.

Par un jugement du 11

janvier 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 27

février

1997, le tribunal accueillit en partie la demande du requérant.

6.

En mars 1998, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Gênes. La première audience se tint le 4 juin 1998. L’audience du 24

septembre 1998 fut reportée au 4

décembre 1998 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Cette audience fut renvoyée d’office au 10

décembre 1998. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 4 novembre 1999. Le 17 novembre 1999 une audience eut lieu.

7.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 décembre 1999, la cour fit droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 17 juin 1985 et s’est terminée le 27 décembre 1999.

11.

Elle à donc duré plus de quatorze ans et six mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 41 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 32

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 7 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral, et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président