- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 ianuarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Fracchia împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FRACCHIA c. ITALIA (solicitarea nr. 46996/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Fraccia c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din: domnii J.-P.
Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, renunță hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Piero Fracchia, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Lapei la 29 noiembrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46996/99. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Fraccia, avocată la Milano.
Guvernul italian (atlantic) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 februarie 2000. La 7 octombrie 1983, reclamantul și-a numit vecinii, dnii M., în fața Tribunalului din Alessandria, pentru a obține înapoi la starea de fapt ante a terenului său și repararea daunelor suferite ca urmare a drenării și a unei conducte care duce la apă până la terenul reclamantului. Din cele treisprezece audieri stabilite între 6 martie 1984 și 27 mai 1986, două au fost amânate la cererea părților, una a fost amânată la cererea inculpaților, trei au vizat punerea în discuție și constituirea în fața judecătorului a treia parte, două depunerea de memorii și trei admiterea altor mijloace de probă.
La tribunalul din 28 octombrie 1986, judecătorul și-a reținut decizia cu privire la admiterea anumitor mijloace de probă; printr-o ordonanță în afara instanței din 19 februarie 1987, al cărei text a fost depus la gref în aceeași zi, procesul a fost întrerupt ca urmare a decesului consiliului unuia dintre inculpați. La 17 martie 1987, reclamantul a reluat procedura și la următoarea reședință a fost stabilit la 26 mai 1987. Șaisprezece ședințe stabilite între 30 iunie 1987 și 27 aprilie 1995, două au fost amânate la cererea părților - dintre care una au încercat să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului, cinci au vizat o expertiză - dintre care două au fost amânate, deoarece expertul nu a depus la gref raportul său, cinci au fost admise sau audierea martorilor și patru depozitul de memorii sau documente.
noiembrie 1995 ca urmare a unei greve a avocaților. La 21 martie 1996, părțile și-au prezentat concluziile și încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 11 aprilie 1997; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 11 iulie 1997, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. printr-o ordonanță în afara ședinței din aceeași zi, al cărei text a fost depus la gref la 29 iulie 1997, Tribunalul a redeschis punerea în aplicare pentru a pune sub semnul întrebării o altă persoană, coproprietar al fondului pârâtului, și a reportat cauza la 19 decembrie 1997. În ziua următoare, judecătorul a fixat la ăn ă rie prezentarea concluziilor la 17 aprilie 1998. Cu toate acestea, ca urmare a mutației judecătorului, această audiere nu a avut loc și cauza a fost suspendată.
La 3 februarie 1999, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio . La următoarea instanță, stabilită la 4 martie 1999, a fost amânată pentru că grefa nu a informat părțile de la data luării în custodie. În mai 1999, judecătorul a stabilit la 19 aprilie 2000 interdicția de punere în deliberare la data de 19 aprilie 2000 printr-o ordonanță din 1 iunie 2000, judecătorul redeschis la data de 19 octombrie 2000 și a retrimis cauza la data de 19 octombrie 2000. În paralel cu această procedură, la 15 noiembrie 1994, reclamantul prezentase cererea. o acțiune prin denunțarea unei noi opere în fața aceleiași instanțe, deoarece inculpații începuseră să construiască o nouă clădire pe terenul lor și ar fi creat daune pe terenul reclamantului.
Două audieri au avut loc la 12 decembrie 1994 și 30 ianuarie 1995. printr-o ordonanță în afara ședinței din 22 martie 1995. 1995, judecătorul le-a ordonat pârâtilor să suspende executarea lucrărilor.
În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. ITL în temeiul celui moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a constatat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 45 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 30 555 736 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 11 934 000 ITL pentru cele efectuate în fața Curții.
18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 45 000 000 (cincizeci și cinci de milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Grefier Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE FRACCHIA c. ITALIE (Requête n° 46996/99) ARRÊT STRASBOURG 16 janvier 2001 DÉFINITIF 16/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Fracchia c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , B. Conforti , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Piero Fracchia (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46996/99. Le requérant est représenté par M e A. Fracchia, avocate à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000. EN FAIT
Le 7 octobre 1983, le requérant assigna ses voisins, MM. M., devant le tribunal de Alessandria afin d’obtenir le retour au statu quo ante de son terrain et la réparation des dommages subis suite à l’obstruction des égouts et d’une canalisation menant de l’eau jusqu’au terrain du requérant.
La mise en état de l’affaire commença le 20 décembre 1983. Des treize audiences fixées entre le 6 mars 1984 et le 27 mai 1986, deux furent reportées à la demande des parties, une le fut à la demande des défendeurs, trois concernèrent la mise en cause et la constitution devant le juge d’une troisième partie, deux le dépôt de mémoires et trois l’admission d’autres moyens de preuve. A l’audience du 28 octobre 1986, le juge réserva sa décision quant à l’admission de certains moyens de preuve ; par une ordonnance hors audience du 19 février 1987, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le procès fut interrompu suite au décès du conseil de l’un des défendeurs.
Le 17 mars 1987, le requérant reprit la procédure et l’audience suivante fut fixée au 26 mai 1987. Des seize audiences fixées entre le 30 juin 1987 et le 27 avril 1995, deux furent reportées à la demande des parties - dont une afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend, cinq concernèrent une expertise - dont deux furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport, cinq concernèrent l’admission ou l’audition de témoins et quatre le dépôt de mémoires ou de documents. L’audience fixée au 22 juin 1995, fut renvoyée au 16 novembre 1995 en raison d’une grève des avocats. Le 21 mars 1996, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 11 avril 1997 ; toutefois, elle n’eut lieu que le 11 juillet 1997, suite à un renvoi d’office. Par une ordonnance hors audience du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29 juillet 1997, le tribunal rouvrit la mise en état afin de mettre en cause une autre personne, copropriétaire du fonds des défendeurs, et reporta l’affaire au 19 décembre 1997.
Le jour venu, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 17 avril 1998. Toutefois, suite à la mutation du juge, cette audience ne se tint pas et l’affaire fut suspendue. Le 3 février 1999, l’affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). L’audience suivante, fixée au 4 mars 1999, fut reportée car le greffe n’avait pas informé les parties de la date de l’audience. Le 13 mai 1999, le juge fixa l’audience de mise en délibéré au 19 avril 2000. Par une ordonnance du 1 er juin 2000, le juge rouvrit l’instruction et renvoya l’affaire au 19 octobre 2000.
Parallèlement à cette procédure, le 15 novembre 1994, le requérant avait présenté un recours en dénonciation de nouvel œuvre devant la même juridiction, car les défendeurs avaient commencé la construction d’un nouveau bâtiment sur leur terrain et que cela aurait créé des dommages au terrain du requérant. Deux audiences avaient eu lieu les 12 décembre 1994 et 30 janvier 1995. Par une ordonnance hors audience du 22 mars 1995, le juge avait ordonné aux défendeurs de suspendre l’exécution des travaux. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 7 octobre 1983 et était encore pendante au 19 octobre 2000.
Elle avait à cette date déjà duré plus de dix-sept ans pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 17 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 52 000 000 ITL au titre de celui moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 45 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 30 555 736 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 11 934 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 45 000 000 (quarante-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président