SECȚIUNEA A TREIA CAUZA RAVIGNANI c. ITALIA (Cercetarea nr. 46984/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINIF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Maurizio Ravignani, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile L'amée la 22 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția privind apărarea drepturilor la Cererea a fost înregistrată la 22 martie 1999 sub numărul de dosar 46984/99. Reclamantul este reprezentat de domnul S. Casanova, avocată la Roma. Guvernul italian ( Dl și cei șase frați ai săi în fața tribunalului din Roma pentru a obține împărțirea moștenirii tatălui său decedat. Arestarea cauzei a început la 15 noiembrie 1972. Trei audieri mai târziu, la 3 iulie 1973, cauza a fost amânată la 6 noiembrie 1973 și a fost anulată la 14 decembrie 1973. În februarie 1982, s-a depus o cerere din oficiu, paisprezece au vizat mijloace de probă - cum ar fi două expertize, audierea martorilor și depunerea documentelor, trei au fost retrimise la cererea părților și una pentru a permite părților să prezinte concluziile lor. Prin hotărârea definitivă din 26 ianuarie 1984, al cărei text a fost depus la grefa din 27 ianuarie 1984 În septembrie 1984, Tribunalul a constatat că întreprinderea condusă de unii inculpați era cea lăsată de defunct și a stabilit că reclamantul avea dreptul la plata unei sume rămase care urmează să fie stabilită. Printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța redeschisă lacul, a dispus o expertiză și a fixat la tribunal în fața instanței de punere în funcțiune la data de 16 În ianuarie 1985, a sosit ziua în care judecătorul a declarat încetarea procedurii ca urmare a decesului lui M A a unei date nespecificate, procedura a fost reîncepută. La 27 septembrie 1985 a reînceput cu o rejudecare pentru a permite părților să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei. Cele șapte audieri care s-au ținut între 5 În decembrie 1985 și la 26 iunie 1987, cinci dintre ele s-au referit la expertiză. La 22 octombrie 1987, părțile și-au prezentat concluziile. La tribunalul de pledoarii din fața camerei competente s-a stabilit la 24 ianuarie 1989. În acea zi, procedura a fost întreruptă din cauza decesului unuia dintre frații reclamantului. La o dată nespecificată, procedura a fost reluată. Lanț de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 12 iunie 1990. printr-o ordonanță din 24 septembrie 1990, tribunalul a solicitat din nou în fața judecătorului pentru punerea în aplicare pentru 14 În februarie 1991, expertul nu s-a prezentat la această audiere sau la următoarea audiere, la 14 martie 1991. La 16 mai 1991 i s-a cerut un supliment la raportul său de competență. Părțile nu s-au prezentat la tribunalul din 30 septembrie 1991. Februarie 1992, pentru că expertul nu a depus la grefa raportul său de expertiză. Părțile și-au prezentat concluziile la 2 iunie 1992. La cinstirea pledoariilor în fața camerei competente din 22 iunie 1993 a fost amânată la 18 noiembrie 1993 la cererea părților. Printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța a constatat că dosarul era incomplet și, pentru a-l completa, a fixat sonda din 3 noiembrie 1993. Iunie 1994 în fața judecătorului de punere în funcțiune. Această audiere a fost rejudecată din oficiu la 22 iunie 1994, data la care părțile și-au prezentat din nou concluziile. aprilie 1997. printr-o hotărâre din 24 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 14 mai 1997, Tribunalul a condamnat trei dintre frații reclamantului să-i plătească o anumită sumă. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Prin urmare, aceasta a durat douăzeci și patru de ani și zece luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de puțin peste douăzeci și trei de ani și nouă de luni. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 978 320 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 400 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 76 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 38 291 616 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenia Démis că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 76 000 000 (șaizeci și șase de milioane) lire italiene pentru daune morale, și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE RAVIGNANI c. ITALIE
(Requête n°
46984/99)
ARRÊT
16 janvier 2001
16/04/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Ravignani c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
B.
Conforti
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Maurizio Ravignani (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22
mars
1999 sous le numéro de dossier 46984/99. Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.
3.
Le 14 juillet 1972, le requérant assigna sa mère M
me
4.
La mise en état de l’affaire commença le 15 novembre 1972. Trois audiences plus tard, le 3 juillet 1973, l’affaire fut ajournée au 6
novembre
1973 puis renvoyée d’office au 14
décembre 1973. Des vingt audiences prévues entre cette date et le 5
février 1982, une fut remise d’office, quatorze concernèrent des moyens de preuves - tels que deux expertises, l’audition de témoins et le dépôt de documents, trois furent renvoyées à la demande des parties et une pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12
janvier 1984, puis renvoyée d’office au 24
janvier
1984.
5.
Par un jugement non définitif du 26 janvier 1984, dont le texte fut déposé au greffe le 27
septembre 1984, le tribunal constata que l’entreprise dirigée par certains défendeurs était bien celle laissée par le défunt et établit que le requérant avait droit au paiement d’une somme restant à déterminer. Par une ordonnance du même jour, le tribunal rouvrit l’instruction, ordonna une expertise et fixa l’audience devant le juge de la mise en état au 16
janvier 1985. Le jour venu, le juge de la mise en état prononça l’interruption de la procédure suite au décès de M
me
M.
6.
A une date non précisée, la procédure fut reprise. L’instruction recommença le 27
septembre 1985 par une remise d’audience pour permettre aux parties de parvenir à un règlement amiable de l’affaire. Des sept audiences qui se tinrent entre le 5
décembre 1985 et le 26 juin 1987, cinq concernèrent une expertise. Le 22 octobre 1987, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 24
janvier 1989. Ce jour-là, la procédure fut interrompue en raison du décès d’un des frères du requérant.
7.
A une date non précisée, la procédure fut reprise. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 12 juin 1990. Par une ordonnance du 24
septembre 1990, le tribunal convoqua à nouveau l’expert devant le juge de la mise en état pour le 14
février 1991. L’expert ne se présenta ni à cette audience ni à la suivante, le 14 mars 1991. Un complément à son rapport d’expertise lui fut demandé le 16
mai 1991. Les parties ne se présentèrent pas à l’audience du 30 septembre 1991. L’audience du 13
janvier 1992 fut remise au 23
février 1992 car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise. Les parties présentèrent leurs conclusions le 2 juin 1992. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente du 22 juin 1993 fut ajournée au 18
novembre
1993 à la demande des parties. Par une ordonnance du même jour, le tribunal constata que le dossier était incomplet et, afin de le compléter, fixa l’audience du 3
juin 1994 devant le juge de la mise en état. Cette audience fut renvoyée d’office au 22 juin 1994, date à laquelle les parties présentèrent à nouveau leurs conclusions.
8.
L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 1
er
avril 1997. Par un jugement du 24 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 14 mai 1997, le tribunal condamna trois des frères du requérant à lui verser une certaine somme.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 14 juillet 1972 et s’est terminée le 14 mai 1997.
12.
Elle a donc duré vingt-quatre ans et dix mois pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc d’un peu plus de vingt-trois ans et neuf mois.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant réclame 978 320 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 400 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
17.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 76
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
Le requérant demande également 38 291 616 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 76 000 000 (soixante-seize millions) lires italiennes pour dommage moral, et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président