Mancino împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52819/99 prezentate de Ioana Mancino împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L'pei (secțiunea a doua), care are loc la 15 februarie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, președintele G. Bonello, V. Strážnická, domnii P. Lorenzen M. Fischbach, domnul Tsatsa-Niklovska, E. Leviți, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 2 octombrie 1998 și înregistrată la 23 noiembrie 1999 După ce a deliberat, face ca următoarea decizie să fie pronunțată de către reclamantă ca resortisant italian, născută în 1934 și rezidentă în Solopaca (Benevent). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Salvatore Forgione, avocat în Solopaca (Benevent).

La 15 mai 1992, recurenta a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, în calitate de judecător al muncii, care urmărește să obțină recunoașterea dreptului său la o reevaluare a indemnizației sale de șomaj din partea operatorului agricol (reconversieutić delluindennità di disockupazione agricola) La 10 iunie 1992, judecătorul judecător a stabilit prima audiere la 21 noiembrie 1994. Prin ordonanța din 16 octombrie 1992, președintele tribunalului a înaintat data la care a fost pronunțat la 4 decembrie 1992. La acea dată, judecătorul, Ön absența părților neinformate de grefa de la data la care a fost pronunțat, l-a reportat pe acesta din urmă la 1 octombrie 1993. Cu toate acestea, această ședință a fost pronunțată din oficiu la 24 iunie 1994. În acea zi, judecătorul, care a primit cererea recurentei, a emis o hotărâre la 7 aprilie 1995 pentru a permite depunerea documentelor.

În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și, printr-o decizie din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 29 mai 1995, judecătorul a acceptat parțial cererea recurentei. La 26 septembrie 1995, reclamanta a solicitat judecarea în fața Tribunalului din Benevent. La 10 ianuarie 1996, președintele Tribunalului a desemnat un judecător și apoi a fixat încuviințarea pledoariilor la 8 octombrie 1997. În cursul acestei audieri și a celei următoare, la 1 iulie 1998, pledoariile au continuat la încheierea cărora s-a stabilit o audiere la 3 februarie 1999. Printr-o hotărâre din aceeași zi, Tribunalul a constatat că mai multe diferende între părți au avut loc între părți, reclamanta ajungând, între timp, la o soluționare amiabilă cu securitatea socială la 17 decembrie 1998. Plângerea recurentei se referă la durata procedurii în litigiu.

Perioada care trebuie luată în considerare, care a început la 15 mai 1992 și se încheie la 17 decembrie 1998, a durat aproximativ șase ani și șapte luni pentru două instane. Potrivit recurentei, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și care intră în litigiul pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea, toate mijloacele de fond rezervate.

Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52819/99 présentée par Iolanda Mancino contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 février 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis, président , G. Bonello, M me V. Strážnická, MM. P. Lorenzen M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 octobre 1998 et enregistrée le 23 novembre 1999 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1934 et résidant à Solopaca (Bénévent). Elle est représentée devant la Cour par M e Salvatore Forgione, avocat à Solopaca (Bénévent).

Le 15 mai 1992, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit à une réévaluation de son indemnité de chômage d’exploitante agricole ( rivalutazione dell’indennità di disoccupazione agricola ). Le 10 juin 1992, le juge d’instance fixa la première audience au 21 novembre 1994. Par une ordonnance du 16 octobre 1992, le président du tribunal avança la date de l’audience au 4 décembre 1992. A cette date, le juge, constatant l’absence des parties non informées par le greffe de la date de l’audience, reporta cette dernière au 1 er octobre 1993. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 24 juin 1994. Ce jour-là, le juge, faisant droit à demande de la requérante, remit l’audience au 7 avril 1995 afin de permettre le dépôt de documents.

Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions puis, par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 1995, le juge fit en partie droit à la demande de la requérante. Le 26 septembre 1995, la requérante interjeta appel du jugement devant le tribunal de Bénévent. Le 10 janvier 1996, le président du tribunal désigna un juge puis fixa l’audience de plaidoiries au 8 octobre 1997. Au cours de cette audience et de la suivante, le 1 er juillet 1998, les plaidoiries se poursuivirent au terme desquelles une audience fut fixée au 3 février 1999. Par un jugement du même jour, le tribunal constata qu’il n’y avait plus de différend entre les parties, la requérante étant parvenue, entre-temps, le 17 décembre 1998, à un règlement amiable avec la sécurité sociale.

EN DROIT Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. La période à considérer, qui a débuté le 15 mai 1992 et s’est terminée le 17 décembre 1998, a duré environ six ans et sept mois pour deux instances. Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président