AFFAIRE IANNITI ET AUTRES c. ITALIE

SECȚIUNEA IANNITI ȘI ALTE C. ITALIA (Cercetarea nr. 44447/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Ianniti și alte c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, domnul Luciano Ianniti, domnul Assunta Izzo, domnul Mario Donato, domnul Valeria Volpi, domnul Umberto Volterrani și M. Luciana Ciurli, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 21 august 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapei și Libertăților Fundamentale, a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44447/98. Reclamanții sunt reprezentați de M. D. Procchi, avocat în Piombino (Livourne). Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. La 7 decembrie 1989, reclamanții au atribuit separat societatea F. în fața Tribunalului din Livorne pentru a obține o sechestrare imobiliară. Președintele Tribunalului a acceptat aceste trei cereri prin trei ordonanțe din aceeași zi. La 20 decembrie 1989, fiecare cuplu a înaintat o acțiune în fața Tribunalului din Livorne pentru a obține validarea sechestrului. La 8 februarie 1990, pârâta a fost declarată falimentară, iar judecătorul a ordonat reunirea celor trei cauze. Părțile și-au prezentat concluziile la 24 ianuarie 1991, iar la 12 octombrie 1993 au fost stabilite pledoariile. printr-o hotărâre din 26 octombrie 1993, al cărei text a fost depus la gref la 22 februarie 1993. În ianuarie 1994, instanța a acceptat cererea reclamanților. La 12 mai 1994, pârâta interjet a apelat la instanța de judecată din Florența. La 11 octombrie 1994. La 24 ianuarie 1995, instanța a fost consacrată depunerii la grefa de documente. La 9 mai 1995, instanța nu a luat cuvântul deoarece în acea zi avocații au făcut grevă și tribunalul a fost retrimis la 27 iunie. 1995. La 28 noiembrie 1995, încuviințarea a fost amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, care a fost făcută la 26 martie 1996. La tribunalul de pledoarii a fost stabilită la 19 martie 1999. Printr-o ordonanță din 26 martie 1999, al cărei text a fost depus la gref la 9 aprilie 1999, curtea redeschisă în instanță, a numit un expert, care a depus jurământul la Mai 1999. La 16 noiembrie 1999, instanța a stabilit data la care concluziile au fost prezentate la 18 ianuarie 2000. După o retrimitere din oficiu, instanța a stabilit în fața camerei competente data de 2 februarie 2001 în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil. Astfel cum este prevăzut în art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) La această dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 13. Fiecare reclamant solicită 12 000 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant suma solicitată pentru prejudiciul moral, respectiv 12 000 000 ITL. Provizioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamanții solicită, în general, 39 768 694 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 112 171 171 ITL pentru cei implicați în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma globală de 4 800 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă 800 000 ITL fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 800 000 (88 de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE IANNITI ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n°

44447/98)

ARRÊT

STRASBOURG

27 février 2001

DÉFINITIF

27/05/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ianniti et autres c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

MM.

B.

Conforti

,

L.

Ferrari

Bravo

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

T.

Panțîru

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Luciano Ianniti, M

me

Assunta Izzo, M. Mario Donato, M

me

Valeria Volpi, M. Umberto Volterrani et M

me

Luciana Ciurli (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44447/98. Les requérants sont représentés par M

e

D. Procchi, avocat à Piombino (Livourne). Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 décembre 1989, les requérants assignèrent séparément la société F. devant le tribunal de Livourne afin d’obtenir une saisie immobilière. Le président du tribunal fit droit à ces trois demandes par trois ordonnances du même jour. Le 20

décembre 1989, chaque couple déposa un recours devant le tribunal de Livourne visant à obtenir la validation de la saisie.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 8 février 1990. A cette date, la défenderesse fut déclarée défaillante et le juge ordonna la jonction des trois affaires. Les parties présentèrent leurs conclusions le 24 janvier 1991 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 12

octobre 1993. Par un jugement du 26

octobre 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 22

janvier 1994, le tribunal fit droit à la demande des requérants.

5.

Le 12 mai 1994, la défenderesse interjeta appel devant la cour d’appel de Florence. L’instruction commença le 11 octobre 1994. Le 24

janvier

1995, l’audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents. Le 9 mai 1995, l’audience ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève et l’audience fut renvoyée au 27

juin

, qui prêta serment le

18

mai 1999. Le 16 novembre 1999, la cour fixa l’audience de présentation des conclusions au 18 janvier 2000. Après un renvoi d’office, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 2 février 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 7 décembre 1989 et était encore pendante au 2 février 2001.

9.

Elle avait à cette date déjà duré plus de onze ans et un mois pour deux instances.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Chaque requérant réclame 12

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 12

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent globalement 39

768

694

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et

27

112

171

ITL pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme globale de 4

800

000

ITL pour la procédure devant la Cour et accorde 800

000

ITL à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12

000

000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 800

000 (huit cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente