Secțiunea a treia CAUZA SANTELLI c. Franța Cerere nr. 40717/98 hotărăște Radiation STRASBURG 27 februarie 2001 În cauza Pierre Santelli c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători Dolle grefiere de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 30 ianuarie 2001, hotărârea a fost adoptată la această ultimă dată, la originea cauzei se află o cerere (nr. 40717/98) îndreptată împotriva Franței și al cărei resortisant, Pierre Santelli ( La 11 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 26 septembrie 2000, după ce a primit observațiile părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 2 octombrie 2000, graffière de secțiune a propus părților încheierea unui regulament amiabil în sensul articolului (b) din Convenție. La 5 ianuarie 2001 și 23 decembrie 2000, guvernul și, respectiv, reclamantul au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament amiabil al cauzei. În martie 1986, primarul Montpellier a eliberat un permis de construcție unei societăți civile imobiliare, cu mai mulți ani înainte de începerea construcției. La 19 februarie 1990, reclamantul a adresat două cereri Tribunalului Administrativ din Montpellier. Acesta a acționat, pe de o parte, în calitate de reprezentant al președintelui consiliului sindical al reședinței, în anulare a deciziei din 22 februarie 1989 a Ministerului Industriilor și al Locuinței, prin care societatea civilă a fost autorizată să închirieze apartamente, prin anularea unei decizii implicite de respingere din partea celui care a depus cererea sa de comunicare a textelor pe baza cărora fusese construită clădirea și prin anularea prin urmare a permisului de construcție. Pe de altă parte, a solicitat în numele său personal să se constate caducitatea permisului de construcție și ca decizia primarului din 22 martie 1991 de refuzare a expirării acestui permis să fie anulată. La 2 iulie 1992, Tribunalul Administrativ din Montpellier a respins aceste acțiuni. La 10 februarie 1994, Curtea Administrativă din Bordeaux a anulat atât hotărârea din 2 iulie 1992 privind caducitatea permisului de construcție, cât și decizia primarului. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, în fața Consiliului de Stat, la 28 februarie 1994. 10. Prin scrisorile din 13 mai și 2 iulie 1994, reclamantul sesizează secțiunea din raport și din studiile Consiliului de Stat, astfel încât acesta din urmă să pronunțe o penalitate împotriva comunei pentru a asigura executarea executării hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță. El a formulat, de asemenea, în această privință o cerere în fața secțiunii judecătorești a Consiliului de Stat din 6 iulie 1994. Acesta obține răspunsuri negative din partea secțiunii din raport și din studiile Consiliului la 28 iunie și 7 iulie 1994 pe motiv că, întrucât lucrările au fost finalizate în momentul în care instanța administrativă de apel a luat în considerare, administrația nu mai avea nici o posibilitate de executare a hotărârii. 11. Prin decizia din 11 septembrie 1996, Consiliul de Stat a respins cererea de anulare a hotărârii din 2 iulie 1992 a Tribunalului Administrativ din Montpellier cu privire la decizia Ministerului Dezvoltării și Locuinței. 12. La 23 noiembrie 1998, Consiliul de Stat a anulat hotărârea din 10 februarie 1994 a Tribunalului Administrativ din Montpellier din 10 februarie 1994. 13. La 19 februarie 1999, Consiliul a respins, ca urmare a hotărârii sale din 23 noiembrie 1998, cererea formulată de reclamant la 6 iulie 1994 privind condamnarea la plata unei penalități cu titlu cominatoriu în vederea executării hotărârii Tribunalului Administrativ din 10 februarie 1994. 14. Pe de altă parte, la 11 aprilie 1994, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Montpellier cu privire la o hotărâre privind condamnarea comunei Montpellier la plata unei despăgubiri, având în vedere executarea permisului de construcție. 15. La 30 iulie 1996, Tribunalul Administrativ din Montpellier a respins cererea reclamantului. Septembrie 1996 în fața Tribunalului Administrativ din Bordeaux, apel transmis la 29 august 1997 Curții Administrative din Marsilia. ÎN Â 16. Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine cererea nr. 40717/98 formulată de domnul Pierre Santelli, guvernul francez propune ca suma de 40 000 FRF (cca o mie de franci) să fie plătită pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, începând cu notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va face ca soluționarea definitivă a cauzei. În plus, Ö Õ Õ Õ să nu solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră, în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 17. Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant. Am luat cunoștință de declarația guvernului francez conform căreia el este dispus să-mi plătească suma de 40 000 FRF (cca 40 000 de franci) pentru prejudicii materiale și morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări pe propria răspundere a cauzei, având ca origine cererea nr. 40717/98 pe care am înaintat-o Curții Europene a Drepturilor Omului. Declar cauza în mod definitiv soluționată. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului pe cale amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt obligat să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 18. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile (art. 39 din convenție). Aceasta se asigură că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de convenție sau de protocoalele sale (articolele fine din convenție și 3 din regulament). 19. Prin urmare, cauza trebuie eliminată. să șteargă cauza rolului Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle W. Fuhrmann Grey Președinte
TROISIÈME SECTION
c. FRANCE
(
Requête n° 40717/98
)
ARRÊT
Radiation
27 février 2001
En l’affaire Pierre Santelli c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 janvier 2001
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
40717/98) dirigée contre la France et dont un ressortissant, Pierre Santelli («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 11 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires Etrangères.
3.
Le requérant allègue, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, que les procédures administratives auxquelles il a été partie ont connu une durée excessive.
4.
Le 26 septembre 2000, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête recevable.
5.
Le 2 octobre 2000, la greffière de section a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article
38
§
1
b) de la Convention. Les 5 janvier 2001 et 23 décembre 2000 respectivement, le Gouvernement et le requérant ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.
6.
Le
18
mars 1986, le maire de Montpellier délivra un permis de construire à une société civile immobilière. Plusieurs années s’écoulèrent avant que la construction ne commence.
7.
Le 19 février 1990, le requérant déposa deux requêtes devant le tribunal administratif de Montpellier. Il agissait, d’une part, en tant que mandataire de la présidente du conseil syndical de la résidence, en annulation de la décision du 22 février 1989 du ministère de l’Equipement et du logement donnant autorisation à la société civile de louer des appartements, en annulation d’une décision implicite de rejet opposé par le préfet à sa demande de communication des textes sur le fondement desquels avait été effectuée la construction de l’immeuble, et en annulation par voie de conséquence du permis de construire. Il demandait, d’autre part, en son nom personnel, que soit constatée la caducité du permis de construire et que la décision du maire du 22 mars 1991, refusant de constater la péremption de ce permis, soit annulée.
8.
Le 2 juillet 1992, le tribunal administratif de Montpellier rejeta ces recours.
9.
Le 10 février 1994, la cour administrative d’appel de Bordeaux annula à la fois le jugement du 2 juillet 1992 concernant la caducité du permis de construire et la décision du maire. Le requérant forma un pourvoi contre cet arrêt, devant le Conseil d’Etat, le 28
février
1994.
10.
Par lettres des 13 mai et 2 juillet 1994, le requérant saisit la section du rapport et des études du Conseil d’Etat afin que celui-ci prononce une astreinte à l’encontre de la commune pour assurer l’exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel. Il forma également à ce sujet, une requête devant la section contentieux du Conseil d’Etat le 6
juillet
1994.
Il obtint des réponses négatives de la section du rapport et des études du Conseil d’Etat les 28 juin et 7 juillet 1994 au motif que, les travaux étant achevés lorsque la cour administrative d’appel avait statué, l’administration n’avait plus aucune possibilité d’exécution de l’arrêt.
11.
Par décision du 11 septembre 1996, le Conseil d’Etat rejeta la demande tendant à l’annulation du jugement du 2 juillet 1992 du tribunal administratif de Montpellier concernant la décision du ministère de l’équipement et du logement.
12.
Le 23 novembre 1998, le Conseil d’Etat annula l’arrêt de la cour administrative d’appel du 10 février 1994.
13.
Le 19 février 1999, le Conseil d’Etat rejeta, en conséquence de son arrêt du 23
novembre 1998, la requête formée par le requérant le 6 juillet 1994 tendant à la condamnation de l’Etat au versement d’une astreinte en vue de l’exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel du 10 février 1994.
14.
Par ailleurs, le 11 avril 1994, le requérant saisit le tribunal administratif de Montpellier d’une requête tendant à la condamnation de la commune de Montpellier à lui verser une indemnité, en raison de l’exécution du permis de construire.
15.
Le 30 juillet 1996, le tribunal administratif de Montpellier rejeta la demande du requérant. Celui-ci interjeta appel de cette décision le 19
septembre 1996 devant la cour administrative d’appel de Bordeaux, appel transmis le 29 août 1997 à la cour administrative d’appel de Marseille.
16.
La Cour a reçu la déclaration suivante de la part du Gouvernement
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n°40717/98, introduite par M. Pierre Santelli, le gouvernement français offre de verser à celui-ci la somme de 40 000 FRF (quarante mille francs) au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens, dès la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article
39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
17.
La Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant
:
«
J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement français selon laquelle il est prêt à me verser la somme de 40 000 FRF (quarante mille francs) au titre de préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 40717/98 que j’ai introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête jusqu’au prononcé de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
18.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles
37
§
1
in
fine
de la Convention et
62
§
3 du règlement).
19.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Président