AFFAIRE ANGEMI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ANGEMI c. ITALIA (solicitarea nr. 47785/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Angemi c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Felice Angemi, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 5 februarie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1999 sub numărul de dosar 47785/99. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Saccomanno, avocat la Rosarno (Regio de Calabre). Guvernul italian ( La 26 ianuarie 1988, președintele Tribunalului din Reggio de Calabria i-a solicitat domnului F. G. plata onorariilor datorate reclamantului. La 24 februarie 1988, domnul G. s-a opus ordinului. După o audiere, la 7 aprilie 1989, judecătorul a declarat în mod provizoriu executoriu hotărârea președintelui Tribunalului în limita a două treimi din suma solicitată de reclamant și a dispus audierea părților. Decembrie 1989 a fost exmatriculată din cauza unui impediment al reclamantului. Audierea părților a avut loc la 1 martie 1990; la aceeași dată, judecătorul a propus încheierea unei soluții amiabile și a trimis cazul înapoi la 7 iunie 1990. Ședințele din 23 mai 1991 și 12 Martie 1992 au fost amânate la cererea Consiliului reclamantului. La 10 decembrie 1992, Consiliul a solicitat o trimitere pentru a prezenta concluziile sale, dar judecătorul a ordonat depunerea anumitor documente în conformitate cu propunerea dlui M.F.G. După o trimitere din oficiu, la 10 noiembrie 1993, Consiliul a cerut din nou să-și poată prezenta concluziile, dar judecătorul a autorizat audierea soției reclamantului. Această audiere a avut loc, după două trimiteri, dintre care unul din oficiu, la 16 noiembrie 1994, data la care Consiliul reclamantului a solicitat ca, având în vedere durata procedurii, suma totală a sumei solicitate să fie declarată, în temeiul deciziei președintelui Tribunalului, executorie în mod provizoriu. Ședința din 14 decembrie 1994 a fost amânată ca urmare a schimbării instanței. aprilie 1995, părțile au solicitat să își poată prezenta concluziile, iar noul judecător pentru punerea în aplicare a procedurii a trimis cazul la 20 septembrie 1995. La acea dată, judecătorul a invitat părțile să își prezinte concluziile la 24 ianuarie 1996. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 4 august 1998, Tribunalul a respins opoziția confirmând decizia președintelui din 26 ianuarie 1988. La 24 decembrie 1998, pârâta interjet a apelat la judecata în fața instanței judecătorești reggio de Calabria. martie 1999. În acea zi, judecătorul, la cererea părților, a amânat în instanță la data de 3 mai 1999 pentru a permite prezentarea observațiilor ca răspuns. În ziua următoare, judecătorul, la cererea părților, a retrimis la rejudecare la data de 4 octombrie 1999. La acea dată, judecătorul a fixat sonda de prezentare a concluziilor la data de 6 decembrie 1999. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 februarie 1988 și era încă în curs de desfășurare la 14 decembrie 2000. La acea dată ea dura deja mai mult de 12 ani și nouă luni pentru două instanțe. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. ITL în ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a constatat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 12 920 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 6 887 804 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ANGEMI c. ITALIE

(Requête n°

47785/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Angemi c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Felice Angemi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1999 sous le numéro de dossier 47785/99. Le requérant est représenté par M

e

G. Saccomanno, avocat à Rosarno (Reggio de Calabre). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 26 janvier 1988, le président du tribunal de Reggio de Calabre enjoignit à M. F. G. le paiement d'honoraires dus au requérant. Le 24 février 1988, M.

F.

G. s'opposa à l'injonction.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 20 octobre 1988, l’audience ayant été avancée à la demande du requérant. Après une audience, le 7 avril 1989 le juge déclara provisoirement exécutoire la décision du président du tribunal à hauteur des deux tiers de la somme demandée par le requérant et ordonna l'audition des parties. L'audience du 21

décembre 1989 fut renvoyée en raison d'un empêchement du requérant. L'audition des parties eut lieu le 1

er

mars 1990 ; à cette même date, le juge proposa la conclusion d'un règlement amiable et renvoya l'affaire au 7 juin 1990. Les audiences des 23 mai 1991 et 12

mars 1992 furent reportées à la demande du conseil du requérant. Le 10 décembre 1992, le conseil sollicita un renvoi pour présenter ses conclusions mais le juge ordonna le dépôt de certains documents conformément à la proposition de M. M.F.G. Après un renvoi d'office, le 10

novembre

1993, le conseil demanda à nouveau à pouvoir présenter ses conclusions mais le juge autorisa l'audition de l'épouse du demandeur. Cette audition eut lieu, après deux renvois dont un d'office, le 16 novembre 1994, date à laquelle le conseil du requérant demanda à ce que, compte tenu de la durée de la procédure, le montant global de la somme sollicitée fut déclarée, en vertu de la décision du président du tribunal, provisoirement exécutoire. L'audience du 14

décembre 1994 fut reportée en raison du changement du juge. Le 5

avril

1995, les parties demandèrent à pouvoir présenter leurs conclusions et le nouveau juge de la mise en état renvoya l'affaire au 20 septembre 1995. A cette date, le juge invita les parties à présenter leurs conclusions le 24 janvier 1996. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fixée au 10

octobre

1997 fut reportée au 12 juin 1998 en raison de la surcharge du rôle.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4

août 1998, le tribunal rejeta l'opposition confirmant la décision du président du 26 janvier 1988.

6.

Le 24 décembre 1998, la partie défenderesse interjeta appel du jugement devant la cour d’appel de Reggio de Calabre. L’audience de plaidoiries fut fixée au 1

er

mars 1999. Ce jour-là, le juge à la demande des parties, reporta l’audience au 3 mai 1999 afin de permettre la présentation des observations en réponse. Le jour venu, le juge, à la demande des parties remit l’audience au 4 octobre 1999. A cette date, le juge fixa l’audience de présentation de conclusions au 6 décembre 1999. L’audience de plaidoiries fut fixée au 14 décembre 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

La période à considérer a débuté le 24 février 1988 et était encore pendante au 14 décembre 2000.

9.

Elle avait à cette date déjà duré plus de douze ans et neuf mois pour deux instances.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 20

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 10

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 12 920 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 6 887 804 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10

000

000

(dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000

(trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président