AFFAIRE GALIE c. ITALIE

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA GALILEE c. ITALIA (solicitarea nr. 46963/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Galié c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Roberto Galiè, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 10 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000 de către domnul G. Brengola, avocat la Civitanova Marche (Macerata). La 8 august 1991, domnul F. a înaintat o acțiune împotriva societății reclamantului în fața Tribunalului din Macerata, pentru a obține un ordin de plată. Prin ordonanța din 30 august 1991, notificată reclamantului la 18 septembrie 1991, președintele Tribunalului a acceptat parțial această cerere și a acordat 5 361 000 de lire italiene. La 25 septembrie 1991, reclamantul s-a opus acestui ordin în fața aceleiași instanțe. Încheierea cauzei a început la 31 octombrie 1991. După o audiere privind depunerea documentelor, la 2 aprilie 1992 a avut loc discuția privind mijloacele de probă. La 10 iunie 1993, M. a fost revocată la 28 aprilie 1994, pentru a permite reclamantului să răspundă la această cerere. În ziua următoare, a fost amânată din oficiu la 29 iunie 1995. La acea dată, societatea Ö Õ Õ audierea domnului 12 În decembrie 1996, dl F. a solicitat din nou audierea dlui F. F., iar judecătorul și-a rezervat decizia. Prin ordonanța din 3 septembrie 1997, a primit ambele cereri. 1998 a avut loc la audierea părților. La tribunalul din 25 februarie 1999 a fost retrimis la cererea părților la 25 noiembrie 1999. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio . La 23 noiembrie 1999, cauza era încă în curs de desfășurare. Între timp, la o dată nespecificată la sfârșitul anului 1999, părțile au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul perioadei de timp rezonabilă, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 septembrie 1991 și s-a încheiat la sfârșitul anului 1999; prin urmare, a durat cel puțin opt ani pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. lira italiană (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 716 814 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GALIÈ c. ITALIE

(Requête n°

46963/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Galiè c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

B.

Conforti

,

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska.

M.

E. Levits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Roberto Galiè («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46963/99. Le requérant est représenté par M

e

G. Brengola, avocat à Civitanova Marche (Macerata). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.

EN FAIT

3.

Le 8 août 1991, M. F. déposa un recours à l’encontre de la firme du requérant devant le tribunal de Macerata, afin d’obtenir une injonction de payer. Par une ordonnance du 30

août 1991, notifiée au requérant le 18

septembre 1991, le président du tribunal fit en partie droit à cette demande et accorda 5 361 000 lires italiennes.

4.

Le 25 septembre 1991, le requérant fit opposition de cette injonction devant la même juridiction. La mise en état de l’affaire commença le 31

octobre 1991. Après une audience, qui concerna le dépôt de documents, le 2 avril 1992 eut lieu la discussion de moyens de preuves. Le 10 juin 1993, M. F. demanda l’exécution provisoire de l’injonction et l’audience fut renvoyée au 28 avril 1994, pour permettre au requérant de répondre à cette demande. Le jour venu, l’audience fut ajournée d’office au 29 juin 1995. A cette date, la société opposante demanda l’audition de M. F. Le 12

décembre 1996, M. F. demanda l’exécution provisoire de l’injonction, tandis que la société du requérant demanda à nouveau l’audition de M. F. et le juge réserva sa décision. Par une ordonnance hors audience du 3

septembre 1997, il fit droit aux deux demandes. Les 20

novembre 1997 et 11

juin

1998, eut lieu l’audition des parties. L’audience du 25 février 1999 fut renvoyée à la demande des parties au 25 novembre 1999. Toutefois, à une date non précisée, l’affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Au 23

novembre

1999, l’affaire était encore pendante.

5.

Entre-temps, à une date non précisée fin 1999, les parties parvinrent à un règlement amiable de l’affaire.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 25 septembre 1991 et s’est terminée fin 1999.

9.

Elle a donc duré au moins huit ans pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 60

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 15

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 5

716

814

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15

000

000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

András

Baka

Greffier

Président