SECȚIUNEA A DOUA CIRCO ȘI ALTE C. ITALIA (Cercetarea nr. 46959/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 Agriculture Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, se retrage la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dnii Giovanni Circo, Giovanni Nocera, Antonino Ginex și M Concetta Ciucio ( La 30 august 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Guvernul este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 2 martie 2000. ÎN FAȚĂ, la 8 februarie 1988, primii trei reclamanți au atribuit șase persoane în fața instanței judecătorești din Casteltermini (Agregente) pentru a obține recunoașterea unei activități de trecere. Cele trei audieri stabilite între 14 iulie 1988 și 1 decembrie 1988 au vizat depunerea documentelor. La 9 februarie 1989, a patra reclamantă a intervenit în mod voluntar în procedură. Aprilie 1989 au fost audiați martori și a fost numit un expert care a depus jurământul la 18 mai 1989. Cele patru audieri stabilite între 29 iunie 1989 și 14 iunie 1989. La 12 mai 1990, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 19 iulie 1990 au fost retrimise la 11 iulie 1990. octombrie 1990, la cererea pârâtilor. Ulterior, instanța a fost amânată la cererea părților la 18 octombrie 1990. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la gref la 29 noiembrie 1990, judecătorul a respins cererea reclamanților. La 18 aprilie 1991, reclamanții au interceptat apelul la instanța din Agrigente. La 19 iunie 1992, tribunalul a fost retrimis la 11 decembrie 1992, pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. La 22 aprilie 1993, ziua în care a fost amânată din oficiu la 18 decembrie 1992, data la care părțile și-au prezentat concluziile. La 12 iulie 1994, inculpații s-au ocupat de casare. La 7 noiembrie 1996 a avut loc încununare. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 4 martie 1997, Curtea a respins recursul. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 11 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 februarie 1988 pentru reclamanți și la 9 februarie 1989 pentru reclamantă și a fost încheiată la 4 martie 1997. 12. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de nouă ani pentru reclamanți și mai mult de opt ani pentru reclamantă pentru trei instanțe. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită fiecare 60 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se dea 7 000 000 000 ITL fiecăruia dintre primii trei solicitanți și 5 000 000 ITL ultimei reclamante. Taxa și cheltuielile de judecată 18. ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 250 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat , cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus , cu șase voturi împotriva uneia, că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 7 000 000 (șapte milioane) lire italiene fiecăruia dintre primii trei reclamanți și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene în fața reclamantei pentru daune morale și 1 250 000 (un milion douăzeci cincizeci de mii) lire italiene pentru fiecare reclamant pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh András Baka Moduleer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE CIRCO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n°
46959/99)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Circo et autres c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
B.
Conforti
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska.
M.
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM.
Giovanni
Circo, Giovanni Nocera, Antonino Ginex et M
me
Concetta
Ciucio («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 22 mars 1999 sous le numéro de dossier 46959/99. Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 2 mars 2000.
3.
Le 8 février 1988, les trois premiers requérants assignèrent six personnes devant le juge d’instance de Casteltermini (Agrigente) afin d’obtenir la reconnaissance d’une servitude de passage.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 16 juin 1988. Les trois audiences fixées entre le 14 juillet 1988 et le 1
er
décembre 1988 concernèrent le dépôt de documents.
5.
Le 9 février 1989, la quatrième requérante intervint volontairement dans la procédure. Le 13
avril 1989 des témoins furent entendus et un expert fut nommé. Celui-ci prêta serment le 18 mai 1989. Les quatre audiences fixées entre le 29 juin 1989 et le 14
décembre 1989 concernèrent l’expertise. L’audience du 22 février 1990 fut ajournée à la demande des parties. Celles des 12 avril 1990 et 5 mai 1990 furent reportées à la demande des défendeurs. Le 12 mai 1990, les parties présentèrent leurs conclusions.
6.
L’audience de mise en délibéré, prévue pour le 19 juillet 1990, fut renvoyée au 11
octobre 1990 à la demande des défendeurs. Par la suite, l’audience fut reportée à la demande des parties au 18
octobre
1990.Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29
novembre
1990, le juge rejeta la demande des requérants.
7.
Le 18 avril 1991, les requérants interjetèrent appel devant le tribunal d’Agrigente. La mise en état de l’affaire commença le 15 janvier 1992. Le 19 juin 1992, l’audience fut renvoyée au 11 décembre 1992, pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le jour venu, l’audience fut ajournée d’office au 18 décembre 1992, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 22
avril
1993.Par un jugement du 20 mai 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 4
juin 1993, le tribunal fit droit à l’appel des requérants.
8.
Le 12 juillet 1994, les défendeurs se pourvurent en cassation. L’audience se tint le 7
novembre 1996. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4
mars
1997, la Cour rejeta le pourvoi.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 8 février 1988 pour les requérants et le 9 février 1989 pour la requérante et s’est terminée le 4
mars
1997.
12.
Elle a donc duré plus de neuf ans pour les requérants et plus de huit ans pour la requérante pour trois instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Les requérants réclament chacun 60
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au titre du préjudice moral 7
000
000
ITL à chacun des trois premiers requérants et 5
000
000
ITL à la dernière requérante.
B.
Frais et dépens
18.
Les requérants demandent également la somme totale de 18
644
600
ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1
250
000
ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour
1.
Dit
, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 7
000
000 (sept millions) lires italiennes à chacun des trois premiers requérants et 5
000
000 (cinq millions) lires italiennes à la requérante pour dommage moral
et 1
250
000 (un million deux cent cinquante mille) lires italiennes à chaque requérant pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
András
Baka
Greffier
Président