CASE OF I.Fr. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list (friendly settlement)
CASE OF I.Fr. v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ A I.Fr. v. ITALY Cererea nr. 31930/96 AJUDEMENTUL (Resoluție în funcție de prieten) STRASBOURG 1 martie 2001 În cazul I.Fr. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele A.B. Baka Conforti Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Judecătorii Kovler și grefierul secțiunii Fribergh După deliberarea în particular la 8 februarie 2001, pronunța următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 31930/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna I.Fr. („reclamantul”), la 22 noiembrie 1995. Reclamantul a acționat în persoană. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei și de durata procedurii de evacuare. La 7 septembrie 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 9 decembrie 2000 și la 20 decembrie 2000 reclamantul și, respectiv, agentul guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului. În 1964, reclamantul a moștenit de la tatăl ei titlul de peste un apartament din Florența; mama ei L. a moștenit o viață și controlul interesului în acest apartament, adică dreptul de a-l utiliza și de a obține beneficii de la aceasta. L. lăsați apartamentul la L.P. Închirierea a fost datorată expirării la 31 decembrie 1987. Într-un writ servit pe chiriașul de la 10 În ianuarie 1986, L. a comunicat intenția ei de a pune capăt închirierii și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Florenței. La 27 ianuarie 1986, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. Această decizie a fost făcută executivă la 21 martie 1988. La 20 mai 1989, L. a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 14 noiembrie 1990, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 noiembrie 1990. La 28 februarie 1991, reclamantul, în calitate de proprietar al apartamentului, a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul său. 10. Între 21 noiembrie 1990 și 22 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 16 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece L. nu a fost acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 11. Între timp, la 28 noiembrie 1996, L. a murit și reclamantul a dobândit interesul în apartament. Ea a urmărit procedura, fără să devină însă o parte din acest apartament. 12. În conformitate cu legea 431/1998 nou adoptată, chiriașul a propus reclamantului să înceapă o nouă închiriere. La 6 iulie 1999, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să recupereze apartamentul. 13. La 10 iulie 1999, chiriașul a solicitat Curtea de District a Florenței, în conformitate cu art. 6 din Legea 431/98, să stabilească o nouă dată pentru expulzie. DREPTUL 14. La 20 decembrie 2000, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: Declar că Guvernul Italiei propune să plătească 33.100.000 de ITL doamnei în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 31930/96. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită imediat după notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție. 15. La 9 decembrie 2000, Curtea a primit următoarea declarație semnată de solicitant: Remarc că Guvernul Italiei este pregătit să plătească o sumă totală de 33 000 000 de ITL care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri pecuniare și costuri pentru doamna F, în vederea asigurării unei soluționari prietenoase a cererii nr. 31930/96 în așteptare în fața Curții. Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. În plus, mă asum să nu cer trimiterea la Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții. 16. Curtea ia notă de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluția se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolele sale (articolul amenzii 17. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului