SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51507/99 prezentate de Claude VINCENT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 martie 2001 într-o cameră compusă din dnii Fuhrmann președinte J.-P. Costa Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicholas Bratza Traja judecători Dollegreffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 septembrie 1999 și înregistrată la 4 octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA FAPTULUI Reclamantul este un resortisant francez, rezident în Combreux (Franța). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul C.L. Vier, avocat în Consiliul de Frontieră și în Curtea de Casație. La 5 octombrie 1990, primarul d antony (Hauts-de-Seine) va elibera reclamantului un permis de construcție pentru construirea unei clădiri cu birouri, magazine și locuințe, sub rezerva unei participații de 1 036 355 franci pentru neamenajarea a 19 locuri de parcare. La 29 martie 1991, reclamantul a solicitat un permis de construcție de modificare privind crearea unei suprafețe comerciale suplimentare și achiziționarea de locuri de parcare într-o construcție din apropiere. La 16 ianuarie 1992, primarul lui Antony a autorizat construcția suplimentară, dar a menținut cota de 1 036 355 franci prevăzută de permisul inițial. Reclamantul a introdus o acțiune grațioasă împotriva acestei decizii, care a fost respinsă la 21 aprilie 1992 de către primarul d mai'Antony. La 19 iunie 1992, reclamantul sesizează instanța administrativă din Paris cu privire la o cerere de anulare a art. 4 din permisul emis la 16 ianuarie 1992, menținând valoarea participației stabilite inițial. Cererea sa a fost respinsă de Tribunalul Administrativ din Paris la 15 decembrie 1994. Reclamantul a solicitat această hotărâre la 10 iulie 1995. Prin Hotărârea din 26 iunie 1997, Curtea Administrativă din Paris a confirmat hotărârea pronunțată. Recursul ulterior al reclamantului a fost respins prin hotărârea Consiliului din 26 martie 1999 GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de la Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) stabilită prin lege, care va decide, (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Pe la În această privință, Curtea amintește că, deși principiul de echitate prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție impune ca hotărârile judecătorești să indice în mod suficient motivele pe care se bazează, aceasta a considerat întotdeauna că această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, de exemplu, Garcia Ruiz c. Spania , nr. 30544/96, [GC], Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-1, 26. Reclamantul invocă, în al doilea rând, o încălcare a principiului egalității armelor, constituită în opinia sa prin faptul că instanța de apel din Paris nu a ridicat din oficiu un text aplicabil în speță. În această privință, Curtea reamintește că nu este o a patra instanță. Numai aceasta, în conformitate cu art. 19 din Convenție, are rolul de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu are competența de a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Or, în speță, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. B. Pe durata procedurii Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1998 II, § 97 și I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec., 1998 VII, § 119. În speță, Curtea nu face obiectul niciunei perioade de inactivitate imputată . Aceasta constată într-adevăr că procedura nu a durat decât doi ani și jumătate în fața Tribunalului Administrativ, mai puțin de doi ani în fața tribunalului din Paris și un an, șapte luni și o zi în fața Consiliului din Comisia consideră că aceste termene nu pot fi considerate neraționale în raport cu cerințele art. 6 din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie să fie respinsă și ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Fuhrmann Grefier Președinte
de la requête n° 51507/99
présentée par Claude VINCENT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
W.
Fuhrmann
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 septembre 1999 et enregistrée le 4 octobre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant français, résidant à Combreux (France). Il est représenté devant la Cour par M
e
C.L. Vier, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.
Le 5 octobre 1990, le maire d’Antony (Hauts-de-Seine) délivra au requérant un permis de construire en vue de l’édification d’un immeuble à usage de bureaux, commerces et habitations, sous réserve d’une participation d’un montant de 1
036
355 francs pour non-réalisation de 19 aires de stationnement.
Le 29 mars 1991, le requérant sollicita un permis de construire modificatif relatif à la création d’une surface commerciale supplémentaire et à l’achat de places de stationnement dans une construction avoisinante.
Le 16 janvier 1992, le maire d’Antony autorisa la construction supplémentaire, mais maintint la participation de 1
036
355 francs prévue par le permis initial.
Le requérant introduisit un
recours gracieux
à l’encontre de cette décision, qui fut rejeté le
21 avril 1992
par le maire d’Antony.
Le 19 juin 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Paris d’une demande d’annulation de l’article 4 du permis délivré le 16
janvier
1992, en tant qu’il maintenait le montant de la participation fixée initialement.
Sa requête fut rejetée par le tribunal administratif de Paris le 15
décembre 1994.
Le requérant interjeta appel de ce jugement le 10
juillet
1995.
Par arrêt du 26
juin 1997, la cour administrative d’appel de Paris confirma le jugement entrepris.
Le pourvoi subséquent du requérant fut rejeté par arrêt du Conseil d’Etat du
26 mars 1999
.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité et de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint de l’iniquité et de la durée de la procédure et invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, prévoit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil
(...)
»
Le requérant fait valoir en premier lieu que le Conseil d’Etat s’est abstenu de répondre à l’un de ses moyens. A cet égard, la Cour rappelle que si le principe d’équité énoncé à l’article 6 § 1 de la Convention exige que les décisions de justice indiquent de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent, elle a toujours considéré que cette obligation ne pouvait se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir par exemple
Garcia Ruiz c. Espagne
, n° 30544/96, [GC], arrêt du 21 janvier 1999, CEDH 1999-1,
§
26).
Le requérant allègue en second lieu une violation du principe de l’égalité des armes, constituée selon lui par le fait que la cour d’appel de Paris n’a pas soulevé d’office un texte applicable en l’espèce. A cet égard, la Cour rappelle qu’elle n’est pas une quatrième instance. Elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. En particulier, elle n’a pas compétence pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention.
Or en l’espèce, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Reinhardt et Slimane-Kaïd c.
France du 31
mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II, §
97 et I.A. c.
France du 23
septembre 1998,
Recueil
1998
‑
119).
En l’espèce, la Cour ne relève aucune période d’inactivité imputable à l’Etat. Elle note en effet que la procédure n’a duré que deux ans et demi devant le tribunal administratif, moins de deux ans devant la cour d’appel de Paris et un an, sept mois et un jour devant le Conseil d’Etat. Elle estime que ces délais ne sauraient être considérés comme déraisonnables au regard des exigences de l’article 6
§
1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit aussi être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
W.
Fuhrmann
Greffière
Président