WIDMANN v. AUSTRIA

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4203/98 de Johann WIDMANN împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 20 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Loucaides Sir Nicolas Bratza dna H.S. Greve Traja Ugrekhelidze judecători și dna Dollé având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 23 martie 1998 și înregistrată la 3 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este un național austriac care trăiește în Mittersill. El este reprezentat în fața Curții de către domnul E. Proksch, un avocat care practică la Viena. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un agricultor și proprietar al Roßweg alp din Mittersill. Conform unui instrument legal din 1868, proprietarul acestei alp are dreptul de a obține lemn de la administrația federală forestieră austriaca în măsura necesară pentru menținerea cabanelor alp. La 30 octombrie 1987, reclamantul a solicitat Oficiului Guvernului Regional de Salzburg ca autoritate agricolă de primă instanță („autoritatea agricolă”) să-i acorde cantitatea necesară de lemn pentru întreținerea trei cabane. La 14 iulie 1988, Autoritatea agricolă a avut o audiere și la 20 La 4 septembrie 1989, Autoritatea agricolă și-a dat decizia, ordonând administrației federale forestiere să furnizeze reclamantului o anumită cantitate de lemn în termen de patru săptămâni. La 2 februarie 1990, Consiliul regional de reformă a terenurilor din Salzburg („Consiliul regional”) a respins recursul și a ordonat administrației federale forestiere să furnizeze reclamantului o cantitate mai mică de lemn în termen de patru săptămâni. La 27 iunie 1990, reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Administrativă. La 12 octombrie 1993, Curtea Administrativă a anulat decizia Consiliului Regional. A considerat, printre altele, că noțiunea de „mantenție” a inclus, de asemenea, restabilirea unei cabane derelicte. La 28 ianuarie 1994, Consiliul Regional a acordat apelul reclamantului de 25 de ani. Prin decizia din 6 iunie 1994, autoritatea agricolă a deschis proceduri suplimentare cu scopul de a modifica instrumentul juridic din 1868. La 25 august 1994 și 25 ianuarie 1995 au avut loc audieri. Decembrie 1994 un expert agricol și-a emis avizul cu privire la aprovizionarea anuală medie a lemnului necesară pentru menținerea cabanelor. La 6 februarie 1995, Autoritatea agricolă a emis o decizie de modificare a instrumentului juridic din 1868 care stabilește cantitatea maximă de lemn pe an datorită proprietarului Rossweg alp pentru întreținerea necesară a cabanelor și fixarea unei perioade de cont de zece ani, în care a fost posibilă obținerea de provizii anticipatorii și ulterioare. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, susținând că ar trebui acordată o aprovizionare anuală fixă de lemn, indiferent de necesitatea de a menține cabina. La 23 iunie 1995, Consiliul Regional a acordat parțial recursul și a modificat decizia Autorității Agricole. La 6 martie 1996, Consiliul Suprem de Reformă a Terenului („Consiliul Suprem”), după ce a avut o audiere cu avocatul reclamantului și cu un reprezentant al Administrației Federale Forestare, a respins apelul reclamantului și a constatat că instrumentul juridic din 1868 a conferit doar dreptul de a obține lemn pentru întreținerea cabanelor, nu un drept la o cantitate fixă anuală de lemn. La 30 mai 1996, reclamantul a depus o plângere împotriva hotărârii Consiliului Suprem la Curtea Constituțională. El s-a plâns, printre altele, despre durata procedurii și o presupusă încălcare a dreptului său la proprietate. La 24 septembrie 1996, Curtea Constituțională a refuzat să se ocupe de plângerea pentru lipsa unor perspective suficiente de succes. Acesta a făcut trimitere la Curtea Administrativă. La 11 decembrie 1997, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului, respingând în același timp cererea de audiere pe motiv că cazul nu a ridicat decât întrebări de drept. Acesta a confirmat faptul că reclamantul a avut dreptul să obțină o cantitate variabilă de lemn care depinde de necesitatea de a menține cabinele sale de alp, dar nu de a obține o cantitate anuală fixată.Decizia a fost îndeplinită la 28 ianuarie 1998. În conformitate cu art. 9 § 1 din Legea federală a proceselor agricole, consiliile de reformă a terenului își iau deciziile după o audiere orală în prezența părților. A fost practică constantă a autorităților agricole să țină audieri în camera. În temeiul legislației adoptate în decembrie 1993 ( Bundesgesetzblatt 901/1993), audițiile înainte de consiliile de reformă a terenului sunt acum publice. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la durata procedurii și la lipsa unei audieri orale publice în fața Curții administrative. În plus, reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că deciziile în cauză încălcă dreptul său la proprietate, deoarece nu stabilesc cantitatea de lemn datorată. 1. Reclamantul depune plângeri în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție publică într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” a. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la durata procedurii, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § 3 litera (b) din Regulamentul de procedură, să notifice această plângere guvernului contestat. În ceea ce privește plângerea privind lipsa unei audieri orale publice în fața Curții de Administrație, Curtea reamintește că, cu condiția ca o audiere publică să fie avută în primă instanță, absența unei astfel de audieri înainte de a doua sau a treia instanță poate fi justificată de caracteristicile speciale ale procedurii în cauză. Astfel, absența unei audieri în cadrul procedurii de „lansare a recursului” sau în cadrul procedurii de recurs care implică numai chestiuni de drept, în loc de chestiuni de fapt, poate respecta cerințele articolului 6 din Convenție (a se vedea Hotărârea Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Raportul hotărârilor și deciziilor 1996-II, p. 358, § 41). În acest caz, Consiliul Suprem a organizat o audiere cu ambele părți la 6 martie 1996. Această audiere a fost publică în conformitate cu legislația în vigoare din 1993, și reclamantul nu a afirmat că această cerință nu a fost respectată. Nici nu a contestat calificarea Consiliului Suprem ca tribunal (a se vedea Hotărârea Ettl și alții c. Austria din 23 aprilie). 1987, Serie A nr. 117, pp. 17-19, §§ 36-41 și, ca autoritate recentă, Hotărârea S totalter și Kuso c. Austria din 23 aprilie 1997, Raporturi 1997-II, p. 677, § 37). Curtea Administrativă a refuzat să pronunțe o nouă audiere din cauza faptului că cazul a ridicat doar întrebări de drept. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate constata că lipsa unei audieri în fața Curții Administrative dezvăluie orice apariție a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție, ca fiind manifestament nefondată. 2. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care garantează dreptul la bucuria pașnică a bunurilor. Cu toate acestea, după examinarea faptelor prezentului caz, astfel cum a prezentat reclamantul, Curtea nu constată că aparținerea unei încălcări a dreptului respectiv. Rezultă că această parte a cererii trebuie, de asemenea, respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la durata procedurii; declara inadmisibilă restul cererii. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa

THIRD SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42032/98

by Johann WIDMANN

against Austria

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 20

March

2001

as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

W.

Fuhrmann

,

Mr

L.

Loucaides

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mrs

H.S.

Greve

,

Mr

K.

Traja

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

judges

,

and

Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 23 March 1998 and registered on 3

July

1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Austrian national living in Mittersill. He is represented before the Court by Mr E. Proksch, a lawyer practising in Vienna.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

The applicant is a farmer and owner of the Roßweg alp in Mittersill. According to a legal instrument of 1868 the owner of this alp is entitled to obtain timber from the Austrian Federal Forestry Administration to the extent necessary for the maintenance of the alp’s cabins.

On 30 October 1987 the applicant requested the Office of the Salzburg Regional Government as the agricultural authority of first instance (“the Agricultural Authority”) to grant him the necessary quantity of timber for the maintenance of three cabins.

On 14 July 1988 the Agricultural Authority held a hearing and on 20

June 1989 a forestry expert delivered his opinion. On 4 September 1989 the Agricultural Authority gave its decision, ordering the Federal Forestry Administration to provide the applicant with a certain quantity of timber

within four weeks.

On 25 September 1989 the applicant appealed against this decision.

On 2 February 1990 the Salzburg Regional Land Reform Board (“the Regional Board”) dismissed the appeal and ordered the Federal Forestry Administration to provide the applicant with a smaller quantity of timber within four weeks. It found that timber was not due for cabins that had tumbled down because of the applicants’ failure to maintain them properly.

On 27 June 1990 the applicant filed a complaint against this decision with the Administrative Court.

On 12 October 1993 the Administrative Court quashed the Regional Board’s decision. It considered,

inter alia

, that the notion of “maintenance” also comprised the restoration of a derelict cabin.

On 28 January 1994 the Regional Board granted the applicant’s appeal of 25

September 1989 and referred the case back to the Agricultural Authority.

By decision of 6 June 1994 the Agricultural Authority opened supplementary proceedings with a view to amending the legal instrument of 1868. On 25 August 1994 and 25 January 1995 hearings were held. On 12

December 1994 an agricultural expert delivered his opinion as to the average annual timber supply necessary for the maintenance of the cabins.

On 6 February 1995 the Agricultural Authority issued a decision amending the legal instrument of 1868 establishing the maximum quantity of timber annually due to the owner of the Rossweg alp for the necessary maintenance of cabins and fixing an account period of ten years, within which it was possible to obtain anticipatory and subsequent supplies. The applicant appealed against this decision, claiming that a fixed annual supply of timber should be granted irrespective of the need to maintain the cabins.

On 23 June 1995 the Regional Board partly granted the appeal and amended the Agricultural Authority’s decision.

On 6 March 1996 the Supreme Land Reform Board (“the Supreme Board”), after having held a hearing with the applicant’s counsel and a representative of the Federal Forestry Administration, dismissed the applicant’s further appeal. It found that the legal instrument of 1868 only conferred a right to obtain timber for the maintenance of cabins, not a right to a fixed annual quantity of timber.

On 30 May 1996 the applicant lodged a complaint against the Supreme Board’s decision with the Constitutional Court. He complained,

inter alia

, about the length of the proceedings and an alleged violation of his right to property.

On 24 September 1996 the Constitutional Court refused to deal with the complaint for lack of sufficient prospects of success. It referred the case to the Administrative Court.

On 11 December 1997 the Administrative Court dismissed the applicant’s complaint, refusing at the same time his request for a hearing on the ground that the case only raised questions of law. It confirmed that the applicant was entitled to obtain a variable quantity of timber dependent on the need to maintain his alp’s cabins, but not to obtain a fixed annual quantity. The decision was served on 28 January 1998.

B.

Relevant domestic law and practice

According to section 9 § 1 of the Federal Agricultural Proceedings Act, land reform boards take their decisions after an oral hearing in the presence of the parties. It was the constant practice of the agricultural authorities to hold hearings in camera.

By virtue of legislation enacted in December 1993 (

Bundesgesetzblatt

901/1993), hearings before land reform boards are now public.

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 6 § 1 about the length of the proceedings and about the lack of a public oral hearing before the Administrative Court.

Further, the applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 that the decisions at issue violate his right to property, in that they fail to fix the quantity of timber due.

THE LAW

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... public hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

a. As to the applicant’s complaint about the length of the proceedings, the Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore, necessary in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, to give notice of this complaint to the respondent Government.

b. As to the complaint about the lack of a public oral hearing before the Administrative Court, the Court recalls that, provided that a public hearing has been held at first instance, the absence of such a hearing before the second or third instance may be justified by the special features of the proceedings at issue. Thus, the absence of a hearing in “leave to appeal” proceedings or in appeal proceedings involving only questions of law, as opposed to questions of fact, may comply with the requirements of Article 6 of the Convention (see the Bulut v. Austria judgment of 22 February 1996,

Reports

of Judgments and Decisions

1996-II, p. 358, § 41).

In the present case, the Supreme Board held a hearing with both parties on 6 March 1996. This hearing was public according to the legislation in force since 1993, and the applicant has not alleged that this requirement was not complied with. Nor has he challenged the Supreme Board’s qualification as a tribunal (see the Ettl and Others v. Austria judgment of 23

April

1987, Series A no. 117, pp. 17-19, §§ 36-41 and, as a recent authority, the Stallinger and Kuso v. Austria judgment of 23

April

1997,

Reports

1997-II, p. 677, § 37). The Administrative Court refused to hold a further hearing on the ground that the case only raised questions of law. In these circumstances, the Court cannot find that the lack of a hearing before the Administrative Court discloses any appearance of a violation of Article

6 § 1 of the Convention.

It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

It follows that this part of the application must also be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to

adjourn

the examination of the applicant’s complaint about the length of the proceedings;

Declares

inadmissible the remainder of the application.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President