ȘI DECIZIE FINALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42032/98 de Johann WIDMANN împotriva Austria Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 6 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele Ress Caflisch Kūris Türmen Hedigan dna H.S. Greve, dna Steiner, judecători și V. Berger Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 23 martie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 3 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Curții din 20 martie 2001, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național austriac care trăiește în Mittersill. El este reprezentat în fața Curții de către dl E. Proksch, un avocat care practică în Viena. A. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este agricultor și proprietar al Roßweg alp din Mittersill. Conform unui instrument legal din 1868, proprietarul acestei alp are dreptul de a obține lemn de la administrația federală forestieră austriaca în măsura necesară pentru menținerea cabanelor alp. 1. Primul turn de proceduri La 30 octombrie 1987, reclamantul a solicitat Oficiului Guvernului Regional de Salzburg ca autoritate agricolă de primă instanță (Landersregierung als Agrarbehörde erster Instanz – „Autoritatea Agricolă”) să-i acorde cantitatea necesară de lemn pentru menținerea cabanelor alpine existente și pentru edificarea acestora. La 14 iulie 1988, Autoritatea agricolă a organizat o audiere și, la 20 iunie 1989, un expert în forestier și-a emis avizul. La 4 septembrie 1989, Autoritatea agricolă și-a dat decizia, ordonând administrației federale forestiere să furnizeze reclamantului o anumită cantitate de lemn în termen de patru săptămâni. La 25 septembrie 1989, reclamantul a interzis această decizie. La 2 februarie 1990, Consiliul regional de reformă a terenurilor din Salzburg (Landersagrarsenat - „Consiliul regional”) a respins apelul și a ordonat Administrației Federale Forestiere să furnizeze reclamantului o cantitate mai mică de lemn în termen de patru săptămâni. La 27 iunie 1990, reclamantul a depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof La 12 octombrie 1993, Curtea Administrativă a anulat decizia Consiliului Regional. 2. A doua rundă a procedurii Prin decizia din 6 iunie 1994, Autoritatea agricolă a deschis proceduri suplimentare cu scopul de a modifica instrumentul juridic din 1868. La 25 august 1994 și 25 ianuarie 1995 au avut loc audieri. Decembrie 1994 un expert agricol și-a emis avizul cu privire la aprovizionarea anuală medie a lemnului necesară pentru menținerea cabanelor. La 6 februarie 1995, Autoritatea agricolă a emis o decizie prin care a modificat instrumentul juridic din 1868 și a reglementat furnizarea de lemn pentru proprietarul Roßweg alp. Reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, susținând că ar trebui acordată o furnizare anuală fixată de lemn, indiferent de necesitatea de a menține cabinele. La 23 iunie 1995, Consiliul Regional a acordat parțial recursul și a modificat decizia Autorității Agricole. La 17 noiembrie 1995, Consiliul Regional a acordat reclamantului o cerere de concediu de apel din timp ( Wiedereinessetzung in den vorigen Stand) Consiliului Suprem de Reformă a Terenului (Oberster Agrarsenat - „Consiliul Suprem”) împotriva deciziei Consiliului Regional. La 6 martie 1996, Consiliul Suprem, după audierea, a respins noul recurs al reclamantului, constatand că instrumentul juridic din 1868 a conferit dreptul de a obține lemn pentru întreținerea cabanelor, nu drept la o cantitate de lemn fixă anuală. La 30 mai 1996, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională (Verfasungsgerichtshof). inter alia , despre durata procedurii și o presupusă încălcare a dreptului său la proprietate. La 24 septembrie 1996, Curtea Constituțională a refuzat să trateze plângerea pentru lipsa unor perspective suficiente de succes și a trimis cazul Curții administrative. La 11 decembrie 1997, Curtea Administrativă a respins plângerea reclamantului, care a confirmat că reclamantul a avut dreptul să obțină o cantitate variabilă de lemn care depinde de necesitatea menținerii cabinelor sale de alp, dar să nu obțină o cantitate anuală fixată.Decizia a fost transmisă la avocatul reclamantului la 28 ianuarie 1998. B. Legea internă relevantă Secțiunea 73 din Legea privind procedura administrativă generală ( Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz ) se ocupă de datoria autorităților administrative de a decide. „(1) Sub rezerva oricărei dispoziții contrare din reglementările administrative, autoritățile trebuie să decidă asupra cererilor de către părți... și apelurile fără întârziere inutile și cel târziu la șase luni de la depunerea cererii sau a recursului. (2) În cazul în care decizia nu este notificată părții în acest termen, competența va fi transferată autorității superioare competente la cererea scrisă a părții (Devolucionantrag ). ...Această cerere trebuie refuzată de autoritatea superioară competentă dacă întârzierea nu a fost cauzată de vina preponderantă a autorității. (3) Perioada de decizie a autorității superioare decurge de la data în care a fost depusă cererea de transfer de competență.” În cazul în care autoritatea cea mai înaltă la care o cerere poate fi formulată în cadrul unei proceduri administrative, fie prin intermediul unui recurs sau a unei cereri de transfer de competență, nu decide în termen de șase luni, se poate depune la Curtea de Administrație o cerere în temeiul articolului 132 din Constituție împotriva neîndeplinirii deciziei administrației (Säumnisbeschwerde). Restul plângerilor reclamantului se referă la durata procedurilor administrative în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurilor administrative în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, care, în ceea ce privește materialul, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” a. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne deoarece nu a depus o cerere de transfer de competență (Devolutionsantrag ) în conformitate cu secțiunea 73 din Codul de Procedura Administrativă Generală. În special, el ar fi putut depune o astfel de cerere la Consiliul Regional împotriva întârzierii autorității agricole de primă instanță. Referindu-se la cazurile de bază v. Austria (nr. 29800/96, 30.01.2001, care urmează să fie publicată în CEDH 2001) și Pallanich v. Austria (n. 30160/96, 30.01.2001) în care Curtea a constatat că o cerere în temeiul articolului 132 din Constituție împotriva neregulării administrației constituie un remediu eficace, acestea susțin că același lucru se aplică unei cereri în temeiul articolului 73 din Codul de Procedință Administrativă Generală. Curtea nu consideră necesară în cazul de față să decidă dacă o cerere de transfer de competență în temeiul articolului 73 din Codul de Procedință Administrativă Generală poate constitui un remediu eficace împotriva întârzierii autorităților administrative. Curtea constată că cazul, între 27 iunie 1990 și 12 octombrie 1993, adică. pentru trei ani și trei luni și jumătate, a fost în așteptare în fața Curții de Administrație. Curtea observă în continuare că nici o cerere în temeiul articolului 73 din Codul de Procedință Administrativă Generală, nici o cerere împotriva neregulării administrației este împotriva întârzierilor cauzate de Curtea de Administrație. Curtea consideră că perioada de timp de mai sus, în care reclamantul nu a avut niciun remediu la dispoziția sa pentru accelerarea procedurii, a fost substanțială. În aceste circumstanțe, o aplicare a articolului 73 din Codul de Procedință Administrativă Generală nu poate fi considerată un remediu eficace (a se vedea mutatis mutandis Holzinger (n. 2) v. Austria, 28898/95, §§ 21-22, 30 ianuarie 2001). Astfel, obiecția preliminară a Guvernului privind neepuizarea trebuie respinsă. b. În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare, Guvernul susține că „disputul” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție a apărut numai cu decizia depusă de Autoritatea Agricolă din 4 septembrie 1989. Înainte de această dată, autoritatea nu făcea nimic în cazul care era contrar opiniei reclamantului, presupunând, în plus, că procedura s-a încheiat la 11 decembrie 1997 atunci când a fost luată decizia Curții administrative. În plus, Guvernul susține că procedura era de oarecare complexitate și că, luată în ansamblu, s-a desfășurat cu o viteză rezonabilă. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa privind problema „temps rezonabil” și având în vedere tot materialul în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor plângerii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a aduce atingere meritelor cauzei. Vincent Berger Georg Președintele grefierului Ress
Application no. 42032/98
by Johann WIDMANN
against Austria
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6
June
2002 as a Chamber composed of
Mr
G.
Ress
,
President
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
P.
Kūris
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
J.
Hedigan
,
Mrs
H.S.
Greve,
Mrs
E.
Steiner,
judges
,
and
Mr
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 23 March 1998 and registered on 3
July
1998,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the Court’s partial decision of 20 March 2001,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant is an Austrian national living in Mittersill. He is represented before the Court by Mr E. Proksch, a lawyer practising in Vienna.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant is a farmer and owner of the Roßweg alp in Mittersill. According to a legal instrument of 1868 the owner of this alp is entitled to obtain timber from the Austrian Federal Forestry Administration to the extent necessary for the maintenance of the alp’s cabins.
1.First round of proceedings
On 30 October 1987 the applicant requested the Office of the Salzburg Regional Government as the agricultural authority of first instance (
Landesregierung als Agrarbehörde erster Instanz
- “the Agricultural Authority”) to grant him the necessary quantity of timber for the maintenance of existing and the edification of new alpine cabins.
On 14 July 1988 the Agricultural Authority held a hearing and on 20
June 1989 a forestry expert delivered his opinion.
On 4 September 1989 the Agricultural Authority gave its decision, ordering the Federal Forestry Administration to provide the applicant with a certain quantity of timber within four weeks.
On 25 September 1989 the applicant appealed against this decision.
On 2 February 1990 the Salzburg Regional Land Reform Board (
Landesagrarsenat
- “the Regional Board”) dismissed the appeal and ordered the Federal Forestry Administration to provide the applicant with a smaller quantity of timber within four weeks. It found that timber was not due where cabins had tumbled down because of the applicants’ failure to maintain them properly.
On 27 June 1990 the applicant filed a complaint against this decision with the Administrative Court (
Verwaltungsgerichtshof
).
On 12 October 1993 the Administrative Court quashed the Regional Board’s decision. It considered,
inter alia
, that the notion of “maintenance” also comprised the restoration of a derelict cabin.
On 28 January 1994 the Regional Board granted the applicant’s appeal of 25
September 1989 and referred the case back to the Agricultural Authority.
2.Second round of proceedings
By decision of 6 June 1994 the Agricultural Authority opened supplementary proceedings with a view to amending the legal instrument of 1868. On 25 August 1994 and 25 January 1995 hearings were held. On 12
December 1994 an agricultural expert delivered his opinion as to the average annual timber supply necessary for the maintenance of the cabins.
On 6 February 1995 the Agricultural Authority issued a decision, by which it amended the legal instrument of 1868 and regulated the provision of timber for the owner of the Roßweg alp. The applicant appealed against this decision, claiming that a fixed annual supply of timber should be granted irrespective of the need to maintain the cabins.
On 23 June 1995 the Regional Board partly granted the appeal and amended the Agricultural Authority’s decision.
On 17 November 1995 the Regional Board granted the applicant’s request for leave to appeal out of time (
Wiedereinsetzung in den vorigen Stand
) to the Supreme Land Reform Board (
Oberster Agrarsenat
- “the Supreme Board”) against the Regional Board’s decision.
On 6 March 1996 the Supreme Board, after having held a hearing, dismissed the applicant’s further appeal. It found that the legal instrument of 1868 only conferred a right to obtain timber for the maintenance of cabins, not a right to a fixed annual quantity of timber.
On 30 May 1996 the applicant lodged a complaint with the Constitutional Court (
Verfassungsgerichtshof
). He complained,
inter alia
, about the length of the proceedings and an alleged violation of his right to property.
On 24 September 1996 the Constitutional Court refused to deal with the complaint for lack of sufficient prospects of success and remitted the case to the Administrative Court.
On 11 December 1997 the Administrative Court dismissed the applicant’s complaint. It confirmed that the applicant was entitled to obtain a variable quantity of timber dependent on the need to maintain his alp’s cabins, but not to obtain a fixed annual quantity. The decision was served on the applicant’s counsel on 28 January 1998.
Section 73 of the General Administrative Procedure Act (
Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz
) deals with the administrative authorities’ duty to decide. So far as relevant, it reads as follows:
“(1) Subject to any contrary provision in the administrative regulations, the authorities must give a decision on applications by parties ... and appeals without unnecessary delay, and at the latest six months after the application or appeal has been lodged.
(2) If the decision is not served on the party within this time-limit, jurisdiction will be transferred to the competent superior authority upon the party’s written request (
Devolutionsantrag
). ...This request has to be refused by the competent superior authority if the delay was not caused by preponderant fault of the authority.
(3) The period for giving a decision by the superior authority runs from the date the request for transfer of jurisdiction was lodged with it.”
Where the highest authority to which an application can be made in administrative proceedings, either by way of an appeal or an application for transfer of jurisdiction, fails to decide within six months, an application under Article 132 of the Constitution against the administration’s failure to decide (
Säumnisbeschwerde
) can be lodged with the Administrative Court.
The remainder of the applicant’s complaints concerns the length of administrative proceedings under Article 6 § 1 of the Convention.
The applicant complains about the length of administrative proceedings under Article 6
§
1 of the Convention, which, as far as material, reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
a. The Government contend that the applicant has failed to exhaust domestic remedies as he had not filed an application for transfer of jurisdiction (
Devolutionsantrag
) under Section 73 of the Code of General Administrative Procedure. In particular, he could have filed such an application with the Regional Board against the delay of the first-instance agricultural authority. Referring to the cases of
Basic v. Austria
(no.
29800/96, 30.01.2001, to be published in ECHR 2001) and
Pallanich v.
Austria
(no. 30160/96, 30.01.2001) in which the Court has found that an application under Article 132 of the Constitution against the administration’s failure to decide constitutes an effective remedy, they argue that the same applies to an application under Section 73 of the Code of General Administrative Procedure. The applicant did not comment.
The Court does not consider it necessary in the present case to decide whether an application for transfer of jurisdiction under Section 73 of the Code of General Administrative Procedure may constitute an effective remedy against delay of administrative authorities. The Court observes that the case, between 27 June 1990 and 12 October 1993, i.e. for three years and three and a half months, was pending before the Administrative Court. The Court further notes that neither an application under Section 73 of the Code of General Administrative Procedure nor an application against the administration’s failure to decide lies against delays caused by the Administrative Court. The Court considers that the above period of time, during which the applicant had no remedy at his disposal to expedite the proceedings, was substantial. In these circumstances an application of Section 73 of the Code of General Administrative Procedure cannot be considered to be an effective remedy (see
mutatis mutandis
Holzinger (no.
2) v. Austria,
no. 28898/95, §§ 21-22, 30 January 2001). Thus, the Government’s preliminary objection on non-exhaustion has to be dismissed.
b. As to the period to be taken into consideration, the Government contend that the “dispute” within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention only arose with the decision by the Agricultural Authority of 4
September 1989. Prior to that date, the authority had done nothing in the case that was contrary to the applicant’s view. Furthermore, they assume that the proceedings ended on 11 December 1997 when the Administrative Court’s decision was taken. Further, the Government argue that the proceedings were of some complexity and were, taken as a whole, conducted with reasonable speed. The applicant did not comment.
The Court considers, in the light of the criteria established by its case-law on the question of “reasonable time”, and having regard to all the material in its possession, that an examination of the merits of the complaint is required.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the remainder of the application admissible, without prejudicing the merits of the case.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President