SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41877/98 formulată de Teresa MESSSENI NEMAGNA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Stráznická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători, domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 iunie 1997 și înregistrată la 24 iunie 1998, având în vedere decizia parțială a Comisiei la 15 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este un resortisant italian, născut în 1928 și rezident în Bari. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul A. Amenduni, avocat în baroul Bari. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: (a) Procedura civilă din 27 octombrie 1991, un incendiu suspectat de a fi de origine criminală, a distrus aproape complet teatrul liric Petruzelli din Bari, declarat monument de interes istoric și cultural printr-un decret al ministrului Culturii din 12 ianuarie 1954. La 10 martie 1992, reclamanta și alte cinci persoane, proprietari ai teatrului, l-au numit pe dl P., administrator și chiriaș al teatrului respectiv, în fața Tribunalului de la Bari, pentru a stabili rezoluția contractului de închiriere a teatrului, existent între părți, din cauza imposibilității executării acestuia. În plus față de încetarea contractului, ei au solicitat repararea pagubelor suferite și restituirea clădirii. Mai 1992 a fost consacrată discuției privind cererea de recurs formulată de reclamantă la 30 martie 1992 pentru obținerea unei sechestrări asigurătorii a teatrului și judecătorul s-a reținut să decidă. Printr-o ordonanță din 7 mai 1992, judecătorul de punere în întârziere i-a ordonat dlui P. să predea imobilul reclamantei. Cele trei audieri care s-au ținut între 2 iulie 1992 și 5 iulie 1992 Noiembrie 1992 au fost dedicate unei expertize. Printr-o ordonanță din 12 noiembrie 1992, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat o sechestrare asigurătorie a bunurilor domnului P. în valoare de 25 000 000 000 de lire italiene (ITL). Cele trei audieri care au avut loc între 17 decembrie 1992 și 2 decembrie 1993 au vizat expertiza. Părțile și-au prezentat concluziile la 27 decembrie 1993. ianuarie 1994, și audierile de pledoarii în fața camerei competente au avut loc la 1 și 8 iunie 1994. printr-o hotărâre din 15 iunie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 7 octombrie 1994, tribunalul a dat dreptul la cererile recurentei și l-a condamnat pe domnul P. să plătească recurentei și celorlalte cinci persoane suma de 54 470 749 500 ITL. La 15 noiembrie 1995, dl P. Interjet a făcut apel la Curtea de Apel din Bari. La 7 martie 1996, data la care reclamanta a prezentat un apel incident. La 6 iunie 1996, consilierul de punere în funcțiune a amânat cazul pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 7 noiembrie 1996. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 11 noiembrie 1996. Decembrie 1998. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 26 ianuarie 1999, Curtea de Apel a respins apelul dlui P. b) Procedurile penale La 25 septembrie 1995, recurenta s-a constituit parte civilă într-o procedură penală inițiată în fața Tribunalului Penal din Bari împotriva dlui P. și a altor persoane, în special pentru incendiere de origine infracțională, participare la o asociație de răufăcători de tip mafiot, uzura și alte infracțiuni fiscale. Printr-o ordonanță din 3 ianuarie 1996, președintele tribunalului a ordonat o legătură a cauzei cu o altă procedură penală împotriva acelorași inculpați și a stabilit următoarea ședință la 14 februarie 1996. În cursul acestei proceduri, au avut loc 17 constituții ale părților civile și au avut loc peste două sute treizeci de martori și cincisprezece experți. Prin hotărârea din 8 aprilie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 7 iunie 1999, tribunalul i-a condamnat pe M.P. și pe ceilalți inculpați pentru comiterea unui incendiu de origine penală. Prin aceeași hotărâre, instanța a declarat inadmisibilă constituirea părții civile a recurentei. La 22 iulie 1999, Parchetul și, la o dată nespecificată, dl P. și alți inculpați au făcut apel la Curtea de Apel din Bari. Prima audiere a fost stabilită la 31 octombrie 2000. Conform informațiilor furnizate de reclamantă, după opt audieri în cauza a fost retrimisă la 16 ianuarie 2001. Între timp, printr-o ordonanță din 3 mai 1996, instanța suspendase procedura penală în ceea ce privește unul dintre inculpați, domnul L., și prezentase cazul Curții Constituționale pentru a soluționa o chestiune de procedură care îl privea. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 29 aprilie 2000, la o dată nespecificată Curtea Constituțională a formulat această întrebare și dosarul fusese transmis Tribunalului Penal din Bari. La ședința stabilită la 14 noiembrie 1997, judecătorul îl declarase pe domnul L. contumax și amânase cazul la 23 octombrie 1998. aprilie 1999 la cererea părților. Această audiere fusese amânată de trei ori până la 23 mai 2000, data la care judecătorul a amânat cazul la 4 iulie 2000 pentru audierea martorilor. La data respectivă și la data de 26 septembrie 2000, audierea anumitor martori a avut loc și judecătorul a amânat cazul la 23 ianuarie 2001 pentru a continua audierile. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de durata unei proceduri civile și a două proceduri penale. (a) Procedura civilă Perioada care trebuie luată în considerare, care a început la 10 martie 1992 și s-a încheiat la 26 ianuarie 1999, a durat mai mult de șase ani și zece luni pentru două instanțe. Potrivit recurentei, durata procedurii nu răspunde cerinței În opinia sa, având în vedere complexitatea cauzei și supraîncărcarea rolului instanței judecătorești, procedura s-a desfășurat într-un ritm acceptabil și, în acest caz, nu s-a depășit termenul rezonabil. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A) (a se vedea, printre altele, Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21 § 55). Curtea subliniază un termen imputabil autorităților judiciare între ședința de prezentare a concluziilor în apel și ședința de audiere a pledoariilor, din 7 noiembrie 1996 până în 11 decembrie 1998, adică aproximativ doi ani și o lună. În ceea ce privește supraîncărcarea rolului Tribunalului de apel, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 6 alineatul (1) prevede că: statele contractante să își organizeze sistemul juridic astfel încât instanțele lor să își poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (a se vedea în special Hotărârea Cooperativa Parco Cuma c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 231-E, p. 32, § 18). Cu toate acestea, Comisia constată că timpul efectiv consacrat examinării cazului a fost de peste doi ani și șase luni în primă instanță și de peste trei ani și două luni în apel, ceea ce reprezintă o durată efectivă de aproximativ cinci ani și nouă luni pentru două instanțe. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere faptul că două instanțe au trebuit să cunoască cauza și complexitatea cauzei, durata globală a procedurii în litigiu nu se dovedește suficient de importantă pentru a se putea concluziona că o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Mirandola c. Italia (dec.), nr. 45877/98, 7.9.1999, nepublicată și De (b) Procedurile penale Perioada care trebuie luată în considerare, care a început la 25 septembrie 1995 și era încă în curs de desfășurare la 16 ianuarie 2001, în ceea ce privește prima procedură și la 23 ianuarie 2001, în ceea ce privește a doua procedură, a durat aproximativ cinci ani și patru luni pentru două instanțe. Potrivit recurentei, durata acestor proceduri nu corespunde cerinței termenului rezonabil [art. 6 alineatul (1) din Convenție]. Recurenta subliniază că, în prima procedură, a instituit în apel o soluționare a lipsei de constituție în primă instanță. că, în cea de-a doua procedură, nu era necesar să se constituie deoarece prima constituție era încă valabilă. Guvernul constată că cauza era complexă având în vedere numărul de martori auziți și expertiza care au fost ordonate și că, prin urmare, durata acestei proceduri este rezonabilă. aprilie 1998 tribunalul declarase că nu a constituit o parte civilă a recurentei, deoarece aceasta nu a depus la grefă concluziile sale și, prin urmare, consideră că acest aspect trebuie declarat inadmisibil. Presupunând chiar că, așa cum a făcut-o reclamanta, Constituția în apel include rectificarea lipsei de constituire în primă instanță și că aceasta se poate pretinde astfel victimă a faptelor pe care le denunță, în orice caz, Curtea constată că aceste cauze erau complexe având în vedere numărul de martori audiați și expertiza care au fost organizate. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere această complexitate și faptul că două instanțe au trebuit să se confrunte cu cauze, durata globală a procedurilor în litigiu nu se dovedește suficient de importantă pentru a se putea concluziona, încă de acum, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Mirandola c. Italia menționată anterior, și De Simone c. Italia menționată anterior). Prin urmare, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (4) din Convenție prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară restul cererii inadmisibile. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
de la requête n° 41877/98
introduite par Teresa MESSENI NEMAGNA
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Stráznická
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
E.
Levits
,
juges,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 juin 1997 et enregistrée le 24 juin 1998,
Vu la décision partielle de la Commission le 15 septembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1928 et résidant à Bari. Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
a) La procédure civile
Le 27 octobre 1991, un incendie soupçonné d'être d'origine criminelle, avait presque totalement détruit le théâtre lyrique Petruzzelli de Bari, déclaré monument d'intérêt historique et culturel par un décret du Ministre de la Culture du 12 janvier 1954.
Le 10 mars 1992, la requérante et cinq autres personnes, propriétaires du théâtre, assignèrent M. P., gérant et locataire dudit théâtre, devant le tribunal de Bari afin de faire constater la résolution du contrat de location du théâtre, existant entre les parties, en raison de l'impossibilité de l'exécuter. En plus de la cessation du contrat, ils sollicitèrent la réparation des dommages subis et la restitution de l'immeuble.
La mise en état de l'affaire commença le 23 avril 1992. L'audience du 4
mai 1992 fut consacrée à la discussion quant à la demande en référé introduite par la requérante le 30 mars 1992 afin d'obtenir une saisie conservatoire du théâtre et le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 7 mai 1992, le juge de la mise état ordonna à M. P. de remettre l'immeuble à la requérante.
Les trois audiences qui se tinrent entre le 2 juillet 1992 et le 5
novembre 1992 furent consacrées à une expertise. Par une ordonnance du 12 novembre 1992, le juge de la mise en état ordonna une saisie conservatoire sur les biens de M. P. à concurrence de 25
000
000
000 lires italiennes
(ITL). Les trois audiences qui se tinrent entre le 17
décembre 1992 et le 2
décembre 1993 concernèrent l'expertise. Les parties présentèrent leurs conclusions le 27
janvier 1994, et les audiences de plaidoiries devant la chambre compétente eurent lieu les 1
er
et 8 juin 1994.
Par un jugement du 15 juin 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 7
octobre 1994, le tribunal fit droit aux demandes de la requérante et condamna M. P. à payer à la requérante et aux cinq autres personnes la somme de 54 470 749 500 ITL.
Le 15 novembre 1995, M. P. interjeta appel devant la cour d'appel de Bari. La mise en état de l'affaire commença le 7 mars 1996, date à laquelle la requérante présenta un appel incident. Le 6 juin 1996, le conseiller de la mise en état ajourna l'affaire pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu'elles firent le 7 novembre 1996. L'audience de plaidoiries fut fixée au 11
décembre
1998.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 26
janvier 1999, la cour d'appel rejeta l'appel de M. P.
b) Les procédures pénales
Le 25 septembre 1995, la requérante se constitua partie civile dans une procédure pénale entamée devant le tribunal pénal de Bari à l'encontre de M. P. et d’autres personnes notamment pour incendie d'origine criminelle, participation à une association de malfaiteurs de type mafieux, usure, et d’autres infractions fiscales.
Par une ordonnance du 3 janvier 1996, le président du tribunal ordonna la jonction de l’affaire avec une autre procédure pénale à l'encontre des mêmes prévenus et fixa l'audience suivante au 14
février 1996.
Au cours de cette procédure, dix-sept constitutions de parties civiles eurent lieu et plus de deux cent trente témoins et quinze experts furent entendus.
Par un jugement du 8 avril 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 7
juin 1999, le tribunal condamna M.P. et les autres prévenus pour avoir commis un incendie d'origine criminelle. Par le même jugement, le tribunal déclara irrecevable la constitution de partie civile de la requérante.
Le 22 juillet 1999 le Parquet et, à une date non précisée, M. P. et d’autres prévenus ont interjeté appel devant la cour d'appel de Bari. La première audience fut fixée au 31
octobre 2000.
Selon les informations fournies par la requérante, après huit audiences l’affaire fut renvoyée au 16 janvier 2001.
Entre-temps, par une ordonnance du 3 mai 1996, le tribunal avait suspendu la procédure pénale quant à un des prévenus, M. L., et avait transmis le dossier à la Cour constitutionnelle pour trancher une question de procédure qui le concernait.
Selon les informations fournies par la requérante le 29 avril 2000, à une date non précisée la Cour constitutionnelle avait tranché ladite question et le dossier avait été transmis au tribunal pénal de Bari. A l'audience fixée au 14
novembre 1997, le juge avait déclaré M. L. contumax et avait ajourné l'affaire au 23 octobre 1998. Le jour venu, l'audience avait été reportée au 16
avril 1999 à la demande des parties. Cette audience avait été ajournée à trois reprises jusqu'au 23 mai 2000, date à laquelle le juge avait ajourné l'affaire au 4
juillet 2000 pour l'audition de témoins. A cette date et à celle du 26 septembre 2000, l'audition de certains témoins eut lieu et le juge ajourna l'affaire au 23 janvier 2001 pour continuer les auditions.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée d'une procédure civile et de deux procédures pénales.
a) La procédure civile
Le période à considérer, qui a débuté le 10 mars 1992 et s'est terminée le 26 janvier 1999, a duré plus de six ans et dix mois pour deux instances.
Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» (article
6
§
1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il considère que, eu égard à la complexité de l'affaire et à la surcharge du rôle de la cour d’appel, la procédure s'est déroulée à un rythme acceptable et qu'il n'y a pas eu, en l'espèce, dépassement du délai raisonnable.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir l’arrêt Vernillo c. France du 20
février 1991, série A n°
198, p. 12, § 30) et que « seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable » (voir, entre autres, l’arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).
La Cour relève un délai imputable aux autorités judiciaires entre l'audience de présentation des conclusions en appel et l’audience de plaidoiries, du 7 novembre 1996 au 11 décembre 1998, soit environ deux ans et un mois.
Quant à la surcharge du rôle de la cour d’appel, la Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante l'article 6 § 1 oblige «
les Etats contractants à organiser leur système juridique de telle sorte que leurs juridictions puissent remplir chacune de ses exigences
» (voir notamment l'arrêt Cooperativa Parco Cuma c. Italie du 27 février 1992, série A n° 231-E, p.
32, § 18).
Elle note toutefois que le temps effectivement consacré à l'examen de l'affaire a été de plus de deux ans et six mois en première instance et de plus de trois ans et deux mois en appel soit une durée effective globale d’environ cinq ans et neuf mois pour deux instances.
De ce fait, la Cour considère que, eu égard au fait que deux juridictions eurent à connaître de l'affaire et à la complexité de l’affaire, la durée globale de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse, conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir
Mirandola c.
Italie (déc.), n° 45877/98, 7.9.1999, non publiée, et De
Simone c. Italie (déc.), n° 40403/98, 21.9.1999, non publiée).
b) Les procédures pénales
Le période à considérer, qui a débuté le 25 septembre 1995 et était encore pendante au 16 janvier 2001, quant à la première procédure, et au 23
janvier 2001, quant à la deuxième procédure, avait à ces dates duré environ cinq ans et quatre mois pour deux instances.
Selon la requérante, la durée de ces procédures ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» (article 6 § 1 de la Convention). La requérante souligne que,
dans la
première procédure,
s
a constitution en appel a comporté la régularisation du défaut de constitution en première instance. Elle affirme aussi
que, dans la deuxième procédure, il n’était pas nécessaire de se constituer car la première constitution était toujours valable.
Le Gouvernement constate que l’affaire était complexe eu égard aux nombres de témoins entendus et aux expertises qui ont été ordonnées et que, partant, la longueur de cette procédure est raisonnable. Il ajoute que par le jugement du 8
avril 1998 le tribunal avait déclaré l’irrecevabilité de la constitution de partie civile de la requérante car elle n'avait pas déposé au greffe ses conclusions. Il considère donc que ce grief doit être déclaré irrecevable.
A supposer même que, comme l’affirme la requérante, la constitution en appel comporte la régularisation du défaut de constitution en première instance et qu’elle puisse ainsi se prétendre victime des faits qu’elle prétend dénoncer, de toute manière l
a Cour note que ces affaires étaient complexes eu égard au nombre de témoins entendus et aux expertises qui ont été ordonnées.
De ce fait, la Cour considère que, compte tenu de cette complexité et au fait que deux juridictions eurent à connaître des affaires, la durée globale des procédures litigieuses ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse, dès à présent, conclure à une apparence de violation de l'article 6
1.de la Convention (voir, Mirandola c. Italie précitée,
et De
Simone c. Italie précitée).
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté au sens de l’article 35 § 4 de la Convention
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président