SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53795/00 prezentate de Ramiro Farinha Martins împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 martie 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić, Pellonp Agha judecători M. V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 8 noiembrie 1999 și înregistrată la 11 ianuarie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant portughez, născut în 1947 și rezident la Lisabona. El este avocat și acționează în persoană în fața Curții. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 4 iunie 1984, reclamantul a introdus o acțiune împotriva angajatorului său, întreprinderea publică Metropolitano din Lisboa, E.P., în fața Tribunalului Muncii (Trabalho) ) de la Lisabona. El a solicitat plata mai multor sume legate de contractul său de muncă, printre altele cele referitoare la scutirea de la plata fixă de muncă de care beneficia și cele referitoare la întreținerea meselor (subsídio de reheição) La 9 aprilie 1985, pârâta i-a cerut judecătorului să suspende instanța pentru o perioadă de 60 de zile. Reclamantul s-a opus acestei pretenții. Judecătorul, printr-o ordonanță din 16 mai 1985, a respins cererea. Pe recursul pârâtei, instanța pronunțată (Tribunalul da Relação) ) de la Lisabona a anulat decizia luată printr-o hotărâre din 19 februarie 1986. Reclamantul s-a pronunțat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) dar recursul său a fost declarat inadmisibil printr-o decizie din 19 martie 1986. La 19 decembrie 1989, procedura în litigiu a fost atașată la o altă procedură având același obiect, însă introdusă de o altă persoană și care era pe rol în fața unei alte camere a Tribunalului Muncii din Lisabona. În cursul procedurii în litigiu, judecătorul, declarând că unul dintre martorii prezentați de reclamant era reclamantul în procedura care fusese anexată procedurii în litigiu, a decis că acest martor nu putea fi ascultat, în conformitate cu dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă. Reclamantul a făcut apel imediat și a dictat oral mijloacele sale, care au fost reproduse în procesul-verbal al ședinței (Acta de audiencia la 7 decembrie 1990, Tribunalul și-a dat judecata, care îi acorda parțial dreptul reclamantului. Atât reclamanta, cât și pârâta au făcut apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre din 20 mai 1992, Curtea de Apel a declarat inadmisibil recursul formulat împotriva deciziei judecătorului din 23 noiembrie 1990. Aceasta a luat în considerare faptul că un astfel de apel ar fi trebuit să fie prezentat în scris și depus la grefă și nu oral. Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 1993, Curtea Supremă a decis să anuleze hotărârea atacată și a dispus inițierea unei noi ședințe. Reclamantul a luat măsuri în casare, dar Curtea Supremă, printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1994, a respins recursul. O nouă ședință a avut loc la 24 octombrie și 21 noiembrie 1994. La 14 februarie 1995, tribunalul muncii a dat o nouă hotărâre prin care reclamantul era parțial îndreptățit și a condamnat pârâta la plata anumitor sume care urmează să fie stabilite în cadrul procedurii ulterioare de executare. Atât reclamantul, cât și pârâta au făcut recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 19 februarie 1997, instanța de apel a fost parțial îndreptățită la acțiunea reclamantului. Cu toate acestea, acesta se ocupa de casarea în fața Curții Supreme, invocând în special că aceaceasta a fost în mod eronat faptul că instanțele din fond au decis că nu a primit nici o sumă în virtutea scutirii de la plata unui termen fix de muncă. Prin hotărârea din 24 februarie 1999, Curtea Supremă a respins recursul. Reclamantul a depus o cerere de nulitate a acestei hotărâri. În special, acesta a susținut că comitetul celor trei judecători ai Curții Supreme, care a pronunțat cauza, ar fi trebuit să o trimită pe aceasta în fața adunării plenare a Curții Supreme, în conformitate cu legea, deoarece soluția reținută în cele din urmă cu privire la scutirea de la plata taxei fixe de muncă era în contradicție cu jurisprudența anterioară a aceleiași instanțe. Printr-o hotărâre din 12 mai 1999, Curtea Supremă a respins aceste cereri. Curtea Supremă a subliniat că nu poate exista o jurisprudență constantă în sensul indicat de solicitant. La 24 noiembrie 1999, reclamantul a introdus în fața instanței muncii o procedură de executare a hotărârii Tribunalului din 19 februarie 1997. Această procedură este în continuare pendinte în fața aceleiași instanțe. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În al doilea rând, reclamantul consideră că lipsa de trimitere a cauzei în fața adunării plenare a Curții Supreme la a priva de o cale de atac. În cele din urmă, reclamantul subliniază că unul dintre judecătorii consilieri care au participat la adoptarea hotărârii Curții Supreme din 24 februarie 1999 a susținut anterior, în alte cauze, în mod invers, în ceea ce privește normele în materie de scutire de la obligația de muncă fixă. ÎN În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de un proces echitabil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, în litigiile care se opun intereselor private, noțiunea de proces echitabil (a se vedea, printre altele, Hotărârea Dombo Beheer B.V. c. Țările de Jos din 27 octombrie 1993, seria A n 274, p. 19, § 33) În ceea ce privește în primul rând refuzul de a audia martorul în cauză, Curtea subliniază că, la data de 23 noiembrie 1990, în cursul căreia a avut loc situația în litigiu, a fost anulată de către instanța de judecată. Reclamantul nu precizează dacă refuzul în cauză a fost menținut în cadrul audierilor ulterioare din 24 octombrie și 21 noiembrie 1994. Presupunând chiar că acesta a fost cazul, ceea ce nu a fost invocat de solicitant, căile de atac interne ar trebui să fie epuizate în această privință, ceea ce Curtea consideră că este departe de a fi stabilit. Într-adevăr, se pare că reclamantul nu a invocat acest aspect în fața instanței de apel și apoi în fața Curții Supreme. Curtea reamintește în această privință că instanța de apel de la Lisabona nu examinase recursul formulat de reclamant împotriva deciziei luate de judecător în cursul procedurii din 23 noiembrie 1990 din cauza nerespectării unei formalități imputate reclamantului însuși. În orice caz, Curtea nu înțelege modul în care refuzul de a auzi martorul în cauză, cauzat de faptul că acesta avea, de asemenea, calitatea de reclamant ca urmare a concilierii procedurilor, l-ar fi plasat pe reclamant într-o poziție dezavantajoasă în raport cu partea pârâtă, care nu a fost, de asemenea, audiată ca martor. Acest element nu poate fi astfel suficient pentru a ajunge la concluzia că procedura în litigiu nu este corectă. În ceea ce privește apoi lipsa de trimitere a cauzei în fața adunării plenare a Curții Supreme, Curtea amintește că la art. 6 alineatul (1) din convenție nu garantează niciun drept de a intra în apel și nu împiedică statele contractante să reglementeze accesul la instanțele de recurs. Acest lucru este cu atât mai mult cazul în care sunt în discuție acțiuni extraordinare care vizează o posibilă armonizare a jurisprudenței (a se vedea, pentru un recurs în Casație, Hotărârea Levages Prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1544, § 45 și 48. În speță, Curtea Supremă a considerat că condițiile care permit retrimiterea cauzei în fața adunării sale plenare nu erau întrunite. Potrivit Curții, o astfel de concluzie nu este rezonabilă și nici nu a limitat dreptul de acces al reclamantului la o instanță într-un astfel de punct s-ar ajunge în însăși substanța sa. În cele din urmă, recurentul se plânge că unul dintre judecătorii consilieri care au participat la adoptarea hotărârii Curții Supreme din 24 februarie 1999 a susținut anterior, în alte cauze, în mod invers, în ceea ce privește normele în materie de scutire de la plata impozitului pe venit fix de muncă. Pentru reclamant, imparțialitatea instanței a fost pusă astfel sub semnul întrebării. Cu toate acestea, Curtea nu înțelege cum faptul că un judecător și-a schimbat opinia cu privire la o chestiune de drept ar putea pune în discuție imparțialitatea unei jurisdicții. Având în vedere cele de mai sus, obiecțiunile reclamantului cu privire la presupusul inechitabil al procedurii trebuie, prin urmare, respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în mod unanim examinarea ui reclamantului întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
de la requête n
o
53795/00
présentée par Ramiro FARINHA MARTINS
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 22 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 novembre 1999 et enregistrée le 11 janvier 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1947 et résidant à Lisbonne. Il est avocat et agit en personne devant la Cour.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 4 juin 1984, le requérant introduisit une action contre son employeur, l’entreprise publique
Metropolitano de Lisboa, E.P.
, devant le tribunal du travail (
Tribunal do Trabalho
) de Lisbonne. Il demanda le paiement de plusieurs sommes relatives à son contrat de travail, entre autres celles concernant l’exemption d’horaire fixe de travail dont il bénéficiait et celles concernant l’indemnité de repas (
subsídio de refeição
).
Le 9 avril 1985, la défenderesse demanda au juge de suspendre l’instance pendant une période de soixante jours. Le requérant s’opposa à cette prétention. Le juge, par une ordonnance du 16 mai 1985, rejeta la demande. Sur recours de la défenderesse, la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne annula la décision entreprise par un arrêt du 19 février 1986. Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême (
Supremo Tribunal de Justiça
) mais son pourvoi fut déclaré irrecevable par une décision du 19 mars 1986.
Le 19 décembre 1989, la procédure litigieuse fut jointe à une autre procédure ayant le même objet mais introduite par une autre personne et qui était pendante devant une autre chambre du tribunal du travail de Lisbonne.
L’audience eut lieu le 23 novembre 1990. Au cours de l’audience, le juge, constatant que l’un des témoins présentés par le requérant était le demandeur dans la procédure qui avait été jointe à la procédure litigieuse, décida que ce témoin ne pouvait pas être entendu, conformément aux dispositions pertinentes du code de procédure civile. Le requérant fit immédiatement appel et dicta oralement ses moyens, qui furent reproduits dans le compte-rendu de l’audience (
acta de audiência
).
Le 7 décembre 1990, le tribunal rendit son jugement, qui faisait partiellement droit au requérant. Tant le requérant que la défenderesse firent appel contre ce jugement.
Par un arrêt du 20 mai 1992, la cour d’appel déclara irrecevable l’appel formé contre la décision prise par le juge au cours de l’audience du 23
novembre 1990. Elle considéra qu’un tel appel aurait dû être présenté par écrit et déposé au greffe et non pas oralement.
Par un arrêt du 27 janvier 1993, la cour d’appel décida d’annuler le jugement attaqué et ordonna la tenue d’une nouvelle audience. Le requérant se pourvut en cassation, mais la Cour suprême, par un arrêt du 12 janvier 1994, rejeta le pourvoi.
Une nouvelle audience eut lieu les 24 octobre et 21 novembre 1994.
Le 14 février 1995, le tribunal du travail rendit un nouveau jugement faisant partiellement droit au requérant et condamnant la défenderesse au paiement de certaines sommes à déterminer lors de la procédure ultérieure d’exécution. Tant le requérant que la défenderesse firent appel contre ce jugement.
Par un arrêt du 19 février 1997, la cour d’appel fit partiellement droit au recours du requérant. Celui-ci se pourvut cependant en cassation devant la Cour suprême, invoquant en particulier que c’était à tort que les juridictions du fond avaient décidé qu’il ne bénéficiait d’aucune somme en vertu de l’exemption de l’horaire fixe de travail.
Par un arrêt du 24 février 1999, la Cour suprême rejeta le pourvoi.
Le requérant déposa une demande en nullité de cet arrêt. Il allégua notamment que le comité de trois juges de la Cour suprême, qui avait statué sur l’affaire, aurait dû renvoyer celle-ci devant l’assemblée plénière de la Cour suprême, conformément à la loi, car la solution finalement retenue concernant l’exemption de l’horaire fixe de travail était en contradiction avec la jurisprudence antérieure de cette même juridiction. Par un arrêt du 12 mai 1999, la Cour suprême rejeta ces demandes. Elle souligna qu’il ne saurait y avoir une jurisprudence constante dans le sens indiqué par le requérant.
Le 24 novembre 1999, le requérant introduisit devant le tribunal du travail une procédure d’exécution de l’arrêt de la cour d’appel du 19 février 1997.
Cette procédure est toujours pendante devant cette même juridiction.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant se plaint également de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Il s’en prend d’abord au refus d’entendre un de ses témoins, lors de l’audience du 23 novembre 1990, qui aurait porté atteinte au principe de l’égalité des armes.
Le requérant considère ensuite que l’absence de renvoi de l’affaire devant l’assemblée plénière de la Cour suprême l’a privé d’une voie de recours.
Enfin, le requérant souligne que l’un des juges conseillers ayant participé à l’adoption de l’arrêt de la Cour suprême du 24 février 1999 avait auparavant soutenu, dans d’autres affaires, l’opinion inverse, s’agissant des règles en matière d’exemption de l’horaire fixe de travail.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant estime ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit notamment ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que dans les litiges opposant des intérêts privés, la notion de «
procès équitable
» implique l’obligation d’offrir à chaque partie une possibilité raisonnable de présenter sa cause - y compris ses preuves - dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi d’autres, l’arrêt Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n
o
274, p. 19, § 33).
S’agissant d’abord du refus d’entendre le témoin en cause, la Cour souligne d’emblée que l’audience du 23 novembre 1990, au cours de laquelle eut lieu la situation litigieuse, a été annulée par la cour d’appel. Le requérant ne précise pas si le refus en cause a été maintenu lors des audiences ultérieures des 24 octobre et 21 novembre 1994. A supposer même que tel ait été le cas, ce qui n’a pas été allégué par le requérant, il faudrait que les voies de recours internes eussent été épuisées à cet égard, ce que la Cour trouve loin d’être établi. Il apparaît en effet que le requérant n’a pas soulevé ce même grief devant la cour d’appel, puis devant la Cour suprême. La Cour rappelle à cet égard que la cour d’appel de Lisbonne n’avait pas examiné l’appel formé par le requérant contre la décision prise par le juge au cours de l’audience du 23 novembre 1990 en raison du non-respect d’une formalité imputable au requérant lui-même. En tout état de cause, la Cour n’aperçoit pas comment le refus d’entendre le témoin en question, causé par le fait que celui-ci avait également la qualité de demandeur suite à la jonction des procédures, aurait placé le requérant dans une position désavantageuse par rapport à la partie adverse, qui n’a pas non plus été entendue en tant que témoin. Cet élément ne saurait ainsi être suffisant pour conclure au défaut d’équité de la procédure litigieuse.
S’agissant ensuite de l’absence de renvoi de l’affaire devant l’assemblée plénière de la Cour suprême, la Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention ne garantit aucun droit d’interjeter appel et n’empêche pas les Etats contractants de réglementer l’accès aux juridictions de recours. Ceci est d’autant plus le cas lorsque sont en cause des recours extraordinaires visant une éventuelle harmonisation de jurisprudence (voir, pour un pourvoi en cassation, l’arrêt Levages Prestations Services c. France du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, p. 1544, §§ 45 et 48). En l’espèce, la Cour suprême a estimé que les conditions permettant de renvoyer l’affaire devant son assemblée plénière n’étaient pas réunies. Selon la Cour, une telle conclusion n’est pas déraisonnable ni n’a restreint le droit d’accès du requérant à un tribunal à un point tel qu’il se trouverait atteint dans sa substance même.
Le requérant se plaint enfin que l’un des juges conseillers ayant participé à l’adoption de l’arrêt de la Cour suprême du 24 février 1999 avait auparavant soutenu, dans d’autres affaires, l’opinion inverse, s’agissant des règles en matière d’exemption de l’horaire fixe de travail. Pour le requérant, l’impartialité du tribunal a ainsi été mise en cause.
La Cour n’aperçoit toutefois pas comment le fait qu’un juge ait changé son opinion sur une question de droit pourrait mettre en cause l’impartialité d’une juridiction. Ce grief manque ainsi de pertinence.
Au vu de ce qui précède, les griefs du requérant concernant le caractère prétendument inéquitable de la procédure doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président