SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53795/00 de către Ramiro FARINHA MARTINS împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 16 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Cabral Barreto Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska Traja judecători Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 noiembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 22 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE, recurentul este un resortisant portughez, născut în 1947 și rezident la Lisabona. El este avocat și acționează în persoană în fața Curții. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 4 iunie 1984, reclamantul a introdus o acțiune împotriva angajatorului său, a întreprinderii publice Metropolitano de Lisboa, E.P., în fața Tribunalului Muncii (Trabalho) ) de la Lisabona. El a solicitat plata mai multor sume legate de contractul său de muncă, printre altele cele referitoare la scutirea de la plata fixă de muncă de care beneficia și cele referitoare la întreținerea meselor (subsídio de reheição) La 9 aprilie 1985, pârâta i-a cerut judecătorului să suspende instanța pentru o perioadă de 60 de zile. Reclamantul s-a opus acestei pretenții. Judecătorul, printr-o ordonanță din 16 mai 1985, a respins cererea. Pe recursul pârâtei, instanța pronunțată (Tribunalul da Relação) ) de la Lisabona a anulat decizia luată printr-o hotărâre din 19 februarie 1986. Reclamantul s-a pronunțat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) dar recursul său a fost declarat inadmisibil printr-o decizie a judecătorului raportor la Tribunal de apel din 19 martie 1986. La 19 decembrie 1989, procedura în litigiu a fost atașată la o altă procedură având același obiect, dar introdusă de o altă persoană și care era în curs de desfășurare în fața unei alte camere a Tribunalului Muncii de la Lisabona. La 15 ianuarie 1990, judecătorul a făcut o decizie pregătitoare (despacho saneador) specificând faptele deja stabilite și cele care urmează să fie stabilite. La data de 23 noiembrie 1990 a avut loc la tribunal. În cursul procedurii în litigiu, judecătorul, declarând că unul dintre martorii prezentați de reclamant era reclamantul în procedura care fusese anexată procedurii în litigiu, a decis că acest martor nu putea fi ascultat, în conformitate cu dispozițiile relevante ale Codului de procedură civilă. Reclamantul a făcut apel imediat și a dictat oral mijloacele sale, care au fost reproduse în procesul-verbal al ședinței (Acta de audiencia la 7 decembrie 1990, Tribunalul și-a dat judecata, care era parțial îndreptățită reclamantului. Atât reclamanta, cât și pârâta au făcut apel la această hotărâre. Printr-o hotărâre din 20 mai 1992, Curtea de Apel a declarat inadmisibil recursul formulat împotriva deciziei judecătorului din 23 noiembrie 1990. Aceasta a luat în considerare faptul că un astfel de apel ar fi trebuit să fie prezentat în scris și depus la grefă, și nu oral. Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 1993, Curtea Supremă a decis să anuleze hotărârea atacată și a dispus desfășurarea unei noi ședințe. Reclamantul a luat măsuri în casare, dar Curtea Supremă, printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1994, a respins recursul. O nouă ședință a avut loc la 25 octombrie, 9 și 21 noiembrie 1994. La 14 februarie 1995, tribunalul muncii a dat o nouă hotărâre prin care reclamantul era parțial îndreptățit și a condamnat pârâta la plata anumitor sume care urmează să fie stabilite în cadrul procedurii ulterioare de executare. Atât reclamantul, cât și pârâta au făcut apel la această hotărâre. Prin hotărârea din 19 noiembrie 1997, instanța de apel a făcut parțial dreptul la recursul reclamantului. O nouă hotărâre a fost pronunțată la 14 ianuarie 1998, ca urmare a unei erori materiale. La 2 februarie 1998, reclamantul a formulat o plângere în fața Curții Supreme. Printr-o ordonanță din 14 februarie 1998, judecătorul raportor la tribunal a declarat recursul inadmisibil. Reclamantul a formulat o plângere împotriva acestei decizii în fața președintelui Curții Supreme, care, printr-o ordonanță din 4 aprilie 1998, a decis că ar trebui să se declare recursul admisibil. Prin hotărârea din 24 februarie 1999, Curtea Supremă a respins recursul. Reclamantul a depus o cerere în nulitate a acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o hotărâre din 12 mai 1999. La 24 noiembrie 1999, reclamantul a introdus în fața Tribunalului Muncii o procedură de executare a hotărârii din 19 februarie 1997. La 10 aprilie 2000, pârâta s-a opus executării, care contesta în special sumele indicate de solicitant. Prin hotărârea din 30 aprilie 2001, tribunalul muncii a dat dreptul la opoziție și a decis că reclamantul avea dreptul să primească doar suma de 1 017 289 escudos portughez (5 074 EUR). Reclamantul a făcut apel, dar instanța de apel de la Lisabona a confirmat decizia luată printr-o hotărâre din 27 februarie 2002. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde la cerința termenului rezonabil, Și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, că acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ressman Președinte
de la requête n° 53795/00
par Ramiro FARINHA MARTINS
contre le Portugal
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 16 mai 2002 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 novembre 1999,
Vu la décision partielle du 22 mars 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant portugais, né en 1947 et résidant à Lisbonne. Il est avocat et agit en personne devant la Cour.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 4 juin 1984, le requérant introduisit une action contre son employeur, l’entreprise publique
Metropolitano de Lisboa, E.P.
, devant le tribunal du travail (
Tribunal do Trabalho
) de Lisbonne. Il demanda le paiement de plusieurs sommes relatives à son contrat de travail, entre autres celles concernant l’exemption d’horaire fixe de travail dont il bénéficiait et celles concernant l’indemnité de repas (
subsídio de refeição
).
Le 9 avril 1985, la défenderesse demanda au juge de suspendre l’instance pendant une période de soixante jours. Le requérant s’opposa à cette prétention. Le juge, par une ordonnance du 16 mai 1985, rejeta la demande. Sur recours de la défenderesse, la cour d’appel (
Tribunal da Relação
) de Lisbonne annula la décision entreprise par un arrêt du 19 février 1986. Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême (
Supremo Tribunal de Justiça
) mais son pourvoi fut déclaré irrecevable par une décision du juge rapporteur à la cour d’appel du 19 mars 1986.
Le 19 décembre 1989, la procédure litigieuse fut jointe à une autre procédure ayant le même objet mais introduite par une autre personne et qui était pendante devant une autre chambre du tribunal du travail de Lisbonne.
Le 15 janvier 1990, le juge rendit une décision préparatoire (
despacho saneador
) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
L’audience eut lieu le 23 novembre 1990. Au cours de l’audience, le juge, constatant que l’un des témoins présentés par le requérant était le demandeur dans la procédure qui avait été jointe à la procédure litigieuse, décida que ce témoin ne pouvait pas être entendu, conformément aux dispositions pertinentes du code de procédure civile. Le requérant fit immédiatement appel et dicta oralement ses moyens, qui furent reproduits dans le compte-rendu de l’audience (
acta de audiência
).
Le 7 décembre 1990, le tribunal rendit son jugement, qui faisait partiellement droit au requérant. Tant le requérant que la défenderesse firent appel de ce jugement.
Par un arrêt du 20 mai 1992, la cour d’appel déclara irrecevable l’appel formé contre la décision prise par le juge au cours de l’audience du 23
novembre 1990. Elle considéra qu’un tel appel aurait dû être présenté par écrit et déposé au greffe, et non pas oralement.
Par un arrêt du 27 janvier 1993, la cour d’appel décida d’annuler le jugement attaqué et ordonna la tenue d’une nouvelle audience. Le requérant se pourvut en cassation, mais la Cour suprême, par un arrêt du 12 janvier 1994, rejeta le pourvoi.
Une nouvelle audience eut lieu les 25 octobre, 9 et 21 novembre 1994.
Le 14 février 1995, le tribunal du travail rendit un nouveau jugement faisant partiellement droit au requérant et condamnant la défenderesse au paiement de certaines sommes à déterminer lors de la procédure ultérieure d’exécution. Tant le requérant que la défenderesse firent appel de ce jugement.
Par un arrêt du 19 novembre 1997, la cour d’appel fit partiellement droit au recours du requérant. Un nouvel arrêt fut rendu le 14 janvier 1998, suite à une erreur matérielle.
Le 2 février 1998, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême. Par une ordonnance du 14 février 1998, le juge rapporteur à la cour d’appel déclara le recours irrecevable. Le requérant déposa une réclamation contre cette décision devant le président de la Cour suprême, lequel, par une ordonnance du 4 avril 1998, décida qu’il y avait lieu de déclarer le pourvoi recevable.
Par un arrêt du 24 février 1999, la Cour suprême rejeta le pourvoi.
Le requérant déposa une demande en nullité de cet arrêt, qui fut rejetée par un arrêt du 12 mai 1999.
Le 24 novembre 1999, le requérant introduisit devant le tribunal du travail une procédure d’exécution de l’arrêt de la cour d’appel du 19 février 1997.
Le 10 avril 2000, la défenderesse fit opposition à l’exécution, contestant notamment les montants indiqués par le requérant.
Par un jugement du 30 avril 2001, le tribunal du travail fit droit à l’opposition et décida que le requérant n’avait droit à recevoir que la somme de 1
017
289 escudos portugais (5
074 euros).
Le requérant fit appel mais la cour d’appel de Lisbonne confirma la décision entreprise par un arrêt du 27 février 2002.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure, qui a débuté le 4
juin 1984 et s’est terminée le 27 février 2002, par l’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne, rendu dans le cadre de la procédure d’exécution. Elle a donc duré dix-sept ans et neuf mois.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
», et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président