DE FILIPPIS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 33967/96 de Rosaria DE FILIPPIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 5 aprilie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 11 iulie 1996 și înregistrată la 26 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1966 și locuiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna C. Clerici, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat I.V.C. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 27 octombrie 1987, reclamantul a informat chiriașul ei de intenția de a încheia leasingul la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și a convocat-o să apară în fața Magistratului Milan. Locatarul s-a opus încheierea contractului de închiriere a termenului de expirare. Prin hotărârea din 23 noiembrie 1988, care a fost făcută executivă la 10 decembrie 1991, Magistratul Milan a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1991. La 2 decembrie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat ca cazare pentru ea. La 9 ianuarie 1992, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 12 februarie 1992, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 martie 1992. Între 14 martie 1992 și 11 martie 1996, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 23 mai 1996, reclamantul a reușit apartamentul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul nu a formulat plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea va examina cazul ex-officio în temeiul acestui aspect HOTĂRÂREA Incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesele sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge de durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței poliției nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția poliției era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33967/96

by Rosaria DE FILIPPIS

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 5 April 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 July 1996 and registered on 26

November 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1966 and living in Milan. She is represented before the Court by Mrs C. Clerici, a lawyer practising in Milan.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to I.V.C.

In a writ served on the tenant on 27 October 1987, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and summoned her to appear before the Milan Magistrate.

The tenant opposed the termination of the lease contesting the term of expiry.

By a judgment of 23 November 1988, which was made enforceable on 10 December 1991, the Milan Magistrate ordered that the premises be vacated by 31 December 1991.

On 2 December 1991, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

On 9 January 1992, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 12 February 1992, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 March 1992.

Between 14 March 1992 and 11 March 1996, the bailiff made 17

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 23 May 1996, the applicant repossessed the apartment with the assistance of the police.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The applicant has not raised complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the Court will examine the case ex-officio under this aspect

.

THE LAW

The applicant inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President