SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55788/00 prezentate de José Luis CERVERO CARRILO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 17 mai 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Butkevych Hedigan Bototarova judecători domnul V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 februarie 2000 și înregistrată la 21 martie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, José Luis Cervero Carrillo, este un resortisant spaniol, născut în 1945 și rezident la Madrid. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Mara Novillo, avocată la Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 11 noiembrie 1985, reclamantul, care a fost până atunci sergent al Gărzii Civile, a trebuit să fie pensionat pentru a ocupa activități politice. Această cerere, odată prezentată, trebuia considerată, potrivit reclamantului, ca fiind acordată imediat, evitându-se astfel orice răspundere derivată din aceste noi activități. La 26 noiembrie 1985, o procedură penală a fost intentată împotriva reclamantului pentru declarații publicate în revista Interviú nr. 47, care corespundeau săptămânii 20-27 noiembrie 1985, care i-au fost atribuite. Aceste declarații denotau anumite activități de război murdar care erau comise de ofițeri superiori ai Gărzii Civile. La 29 ianuarie 1986, reclamantul a fost arestat. În aceeași zi a fost pronunțat un ordin de acuzare, iar reclamantul a fost reținut provizoriu într-o închisoare militară. La 4 februarie 1986, reclamantul a fost dus în fața judecătorului militar și a solicitat recuzarea judecătorului militar d'inginerie, locotenentul-colonel V., care avea un litigiu în desfășurare cu el. Procedura de recuzare este în continuare pendinte. La 7 februarie 1986, reclamantul a prezentat o acțiune de súplicare. împotriva ordonanței de condamnare, care a fost respinsă la 27 februarie 1986 de către autoritatea judiciară din regiunea militară centrală. Reclamantul a fost privat de libertate până la 23 iunie 1986. În martie 1986, reclamantul a susținut existența unui conflict de competență în măsura în care a fost supus unei proceduri în fața instanței militare, în timp ce . ..el a pierdut statutul de militar. Conflictul de competență a fost soluționat printr-o decizie din 24 martie 1987 de către Camera Specială a Tribunalului Suprem care a confirmat că instanța militară avea competența de a examina cauza. În același timp, printr-o decizie din 25 februarie 1987, Ministerul Apărării a refuzat pensionarea solicitată de solicitant. La 23 septembrie 1987, Ministerul Public Militar a formulat acuzații împotriva reclamantului pentru: arest la autoritățile militare, cerându-i să i se aplice o pedeapsă de cinci ani de închisoare. La 9 octombrie 1987, reclamantul a solicitat ca procedura să fie declarată nulă. Între timp, recursul pe care l-a luat queja quel quel quelé a decis să nu se revocare a ordonanței a fost respins printr-o decizie din 3 mai 1989 a Tribunalului teritorial Militar. a declarat, de asemenea, caduce recursul judecătoresc-administrativ intentat de reclamant împotriva deciziei Ministerului Apărării de a refuza retragerea sa, din lipsă de prezența acestuia din urmă pentru a-și menține acțiunea. Prin decizia din 15 septembrie 1993, Tribunalul teritorial militar, după ce a precizat că întârzierea în examinarea acțiunii reclamantului din 9 septembrie 1993 octombrie 1987 s-a datorat în mare parte intrării în vigoare a noului Cod de procedură militară, reconfirmându-se, pe de o parte, faptului că refuzul Ministerului Apărării de a-l considera pe reclamant ca pensionat a dobândit caracterul de lucru judecat și, pe de altă parte, respingerii recursului pe care acesta din urmă l-a introdus împotriva ordonanței de exonerare. Președintele acestei instanțe a fost colonelul F., împotriva căruia reclamantul nu a putut formula recuzații, deoarece compunerea camerei nu i-a fost comunicată în prealabil. a fost denunțat de către reclamant la 27 august 1987 pentru co-acțiuni, amenințări și detenție ilegală și a fost o procedură disciplinară care, printr-o decizie din 23 noiembrie 1987 a Ministerului Apărării, a încheiat la deportarea reclamantului din Corpul Gărzii Civile. Colonelul F. La 3 ianuarie 1994, reclamantul a prezentat o cerere de recuzare împotriva membrilor Tribunalului Teritorial Militar printr-o decizie din 24 ianuarie 1994. În ianuarie 1995, acesta a acceptat recuzarea unuia dintre membrii săi. La 9 martie 1995, reclamantul a solicitat ca procedura să fie declarată nulă, susținând că recuzarea intentată împotriva judecătorului V. nu a fost decisă, că judecătorul F. a ordonat redeschiderea cauzei atunci când infracțiunea imputată era deja impusă, că dreptul său la un judecător stabilit prin lege nu a fost respectat în măsura în care nu mai deținea condiția de militar din 1985, dar era judecat de tribunale militare, iar durata procedurii era excesivă și nefondată. Printr-o decizie din 4 ianuarie 1996, tribunalul teritorial militar a respins cererile reclamantului, considerând, printre altele, că instanța militară nu era competentă să examineze și să judece cauza sa, reclamantul se ocupa de casare. Printr-o hotărâre din 10 iunie 1996, Tribunalul Suprem a respins recursul, insistând asupra faptului că caracterul militar sau nu al ui ui ui ui â â â â â u unui superior imputat reclamantului depindea de statutul acestuia din urmă în momentul comisiei pentru infracțiune, și anume publicarea declarațiilor sale în revista Interviú În această privință, Tribunalul Suprem nota că reclamantul nu a menționat în acțiunea sa art. 5 din Decretul-lege 10/1977, care precizează că, pentru a desfășura activități politice fără a angaja vreo responsabilitate penală sau disciplinară derivată din aceste activități, retragerea trebuie solicitată, dar și Tribunalul Suprem a ajuns la o concluzie. (...) în timpul situației tranzitorii dintre cererea de pensionare prezentată de un militar care se ocupă de activități politice sau sindicale, și obținerea sau nu a unei astfel de situații prin intermediul unei autorizații administrative, singurul efect al unei astfel de cereri este acela de a putea conduce temporar, pe front, activitățile politice sau sindicale și activitățile militare, fără a cădea sub incidența prohibiției, generatoare de răspundere penală sau disciplinară, și fără ca aceasta să împiedice [militarul în cauză] să îndeplinească obligațiile militare care, legal, îi sunt proprii. Prin urmare, și în măsura în care reclamantul avea statutul de militar în momentul faptelor care îi sunt imputabile, (...) instanța militară este competentă (...) la 29 iunie 1998, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac la amgaro , insistând asupra cererii de recuzare care nu a fost examinată împotriva judecătorului militar de pendinte și asupra refuzului judecătorului militar F., necunoașterea drepturilor sale unui judecător stabilit prin lege și a unui proces echitabil într-un termen rezonabil. Ca urmare a cererii prezentate de solicitant, Tribunalul Constituțional s-a opus procedurii din acțiunea principală. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 31 ianuarie 2000, acesta a respins acțiunea ca fiind lipsită de temei constituțional. În ceea ce privește litigiul reclamantului întemeiat pe încălcarea dreptului la un judecător stabilit prin lege din cauza faptului că și-a pierdut statutul de militar, acesta nu mai putea fi judecat de instanța militară, Tribunalul Constituțional și-a prezentat argumentele dezvoltate de Tribunalul Suprem și concluzionează că interpretarea efectuată de această instanță a legislației aplicabile nu putea fi considerată ca fiind nerațională sau ca restrângând drepturile reclamantului. În ceea ce privește cauza recurentului referitoare la presupusa părtinire a celor doi judecători militari care au intervenit în procedură, Tribunalul Constituțional a reamintit că procedura principală era încă în curs de desfășurare și că reclamantul nu dăduse instanțelor ordinare posibilitatea de a repara încălcarea dreptului pe care îl invoca în fața Tribunalului Constituțional, hotărârea de condamnare sau de a pronunța nu a fost încă pronunțată. Prin urmare, acesta din urmă concluzionează că plângerea reclamantului a fost prematură. În ceea ce privește cauza referitoare la durata excesivă a procedurii, Tribunalul Constituțional nota că reclamantul nu a adus la cunoștință organul judiciar competent durata excesivă a procedurii de instrumentare a cauzei, nici cea a procedurii referitoare la recuzarea intentată și a procedurilor de declarare din incompetență a instanței militare sau de declarare a nulităii procedurii și, prin urmare, a omis să ridice această cauză în fața tribunalului responsabil de întârzierea pretinsă, fiind limitat la Prin urmare, Curtea Supremă a ajuns la concluzia că această cauză este respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul ridică mai multe obiecțiuni: Tribunalul susține că nu a beneficiat de dreptul său la audierea echitabilă a cauzei sale de către o instanță imparțială. El susține că recuzarea intentată împotriva judecătorului V. nu a fost soluționată, încălcând Codul de procedură militară, și că nu i s-a putut recuza judecătorul F. deoarece compunerea camerei pe care aceasta din urmă o deținea nu i-a fost comunicată în prealabil. El susține că dreptul său la un judecător stabilit prin lege nu a fost respectat în măsura în care el a solicitat să fie retras în 1985, și nu a mai avut statutul de militar din 1987, când a făcut obiectul unei sancțiuni disciplinare care a dus la expulzarea sa din corpul Gărzii Civile, dar a făcut totuși obiectul unei proceduri penale în fața instanței militare. El susține că durata procedurii penale în cauză, care a fost pendinte până în prezent, a fost excesivă și nejustificată, susținând că examinarea cauzei sale a fost în somn timp de șase ani, din septembrie 1987 până în septembrie 1993, fără ca o astfel de durată să îi fie atribuită. De asemenea, acesta denunță o altă durată excesivă în cursul examinării cererii sale de declarare a nulității procedurii, prezentată la 9 martie 1995 și respinsă la 4 ianuarie 1996, și constată în cele din urmă că Tribunalul Constituțional are la jumătatea anului mai mult de trei ani pentru a se pronunța asupra acțiunii sale de pronunțare a unei acțiuni în termen de Reclamantul se plânge că nu a avut dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil și că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță imparțială și stabilită prin lege. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În ceea ce privește litigiul reclamantului, potrivit căruia nu a beneficiat de dreptul său la ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil de către o instanță imparțială, Curtea amintește că problema dacă o procedură în litigiu este în conformitate cu cerințele procesului echitabil, astfel cum sunt prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție, trebuie să se soluționeze pe baza unei evaluări a procedurii în cauză în ansamblul său. În această privință, Curtea face trimitere la jurisprudența constantă a organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, alineatul 68). Este adevărat că un incident sau un aspect particular ar putea fi însemnat sau ar putea avea o importanță atât de mare încât să constituie un element decisiv. Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, acest lucru se bazează pe aprecierea procesului în ansamblu că este necesar să se decidă dacă cauza a fost ascultată în mod echitabil (a se vedea, de exemplu, nr. 13445/97, dec. din 14.10.1991 DR 71, p. 84). Curtea ia notă de faptul că Tribunalul Constituțional a amintit în hotărârea sa că procedura din acțiunea principală era încă în curs de desfășurare și că reclamantul nu a acordat instanțelor obișnuite posibilitatea de a repara presupusa parțialitate a procedurii pe care o invoca. Într-adevăr, Curtea constată că, în această zi, reclamantul nu a fost nici achitat, nici condamnat, nici chiar în primă instanță, hotărârea de condamnare sau pronunțare nu a fost încă pronunțată. Procedura penală internă pronunțată împotriva sa fiind încă în curs de desfășurare, motiv pentru care cauza sa este prematură. 4 din Convenție. În măsura în care recurentul consideră că dreptul său la un judecător stabilit prin lege nu a fost respectat, Curtea constată, după cum l-au precizat Tribunalul Suprem și Tribunalul Constituțional, că caracterul militar sau nu al dreptului la un judecător stabilit prin lege depindea de statutul acestuia din urmă în momentul comisiei pentru infracțiune, și nu în momentul în care procedura a fost inițiată împotriva sa. Pe de altă parte, Tribunalul Suprem a considerat că, pentru a exclude orice răspundere penală sau disciplinară privind actele efectuate după ce a pierdut statutul de militar pentru ocuparea activităților politice, era necesar nu numai să se solicite pensionarea, ci și ca aceasta din urmă să fie acordată, prin intermediul unei autorizații administrative. Pe lângă faptul că procedura penală diligentă împotriva reclamantului este încă pendinte, Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. Hotărârea Curții de Justiție din 19 decembrie 1997, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, Rec., 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33), și aceasta nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului la dreptul lor în absența unei arbitrari (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec. 1997-VIII, p. 2796, § 31). Acest lucru este, de asemenea, adevărat în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a chestiunilor de competență între diferitele ordine judiciare. Deși aceste norme sunt ca o parte integrantă a noțiunii de proces echitabil și trebuie să fie respectate, ceea ce este, în principiu, instanțele interne ale acestora să vegheze în desfășurarea propriilor proceduri. Din punctul de vedere al Curții, atribuirea competenței pentru examinarea cauzei reclamantului în instanța militară este o chestiune care intră sub incidența instanțelor și instanțelor interne și nu poate fi calificată drept arbitrară, nerațională sau de natură de a afecta echitatea procedurii. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența organelor convenției, Curtea consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a dreptului reclamantului la examinarea cauzei sale de către o instanță stabilită prin lege, garantată prin art. 6 din convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Reclamantul consideră în sfârșit că durata procedurii penale inițiate împotriva sa și încă în curs de desfășurare până în prezent este excesivă și nejustificată. Curtea constată că cauza reclamantului, care a început la 26 Noiembrie 1985 este încă în curs de desfășurare până în prezent. Cu toate acestea, Curtea arată că, astfel cum a precizat Tribunalul Constituțional în hotărârea sa, reclamantul nu a ridicat această Õ în fața instanței judiciare competente decât în cazul în care acesta din urmă nu mai putea face nimic pentru a remedia durata excesivă a procedurii în acțiunea principală, nici a celor ale celorlalte proceduri introduse de reclamant, și anume recuzațiile, declarația din incompetență a instanței militare sau declarațiile de nulitate a procedurii, care sunt acum în fața Curții. Comisia observă că, într-adevăr, reclamantul a omis să ridice această cauză în fața instanței responsabile de întârzierea menționată și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că, în sistemul juridic spaniol, orice persoană care consideră că procedura penală la care este parte suferă de termene excesive poate sesiza Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac în cazul în care cererea sa nu ar fi urmată în mod efectiv, după ce este reclamată în fața instanței care răspunde de cauză și în cazul în care cererea sa nu ar fi urmată în mod efectiv, să sesizeze Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac în fața Tribunalului Constituțional cu privire la în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Constituție. Cu toate acestea, în speță, Curtea constată că reclamantul nu a ridicat problema duratei procedurii decât atunci când a pretins că exclude, în fața tribunalului teritorial militar, prescrierea infracțiunii și că Tribunalul Constituțional a considerat această cauză ca fiind tardivă, reclamantul nu l-a invocat, în timp util, în fața instanțelor interne responsabile de pretinsa întârziere. Curtea amintește, de asemenea, că articolele 292 și următoarele din Legea organică privind Puterea Judiciară oferă posibilitatea de a formula o cerere de despăgubire la Ministerul Justiției pentru funcționare anormală a justiției, după încheierea procedurii. Aceasta arată că, potrivit jurisprudenței instanțelor administrative existente în acest domeniu (Gonzalez Marínc. Spania (dec.) nr. 39521/98, CEDO 1999-VII), durata excesivă a procedurii este asimilată unei funcționări anormale a administrației justiției și constată, de asemenea, că decizia ministrului poate face obiectul unei căi de atac în fața instanțelor administrative. În consecință, Comisia consideră că această cale de drept prezintă un grad suficient de accesibilitate și de eficacitate pentru justițiabili și, prin urmare, constituie o cale de atac care, în speță, poate fi exercitată. În aceste condiții, Curtea este de acord că, dacă nu se prevalează de posibilitățile existente în dreptul intern pentru a solicita despăgubiri în conformitate cu procedurile descrise mai sus, reclamantul nu a epuizat în mod valabil, în ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe durata procedurii, căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
de la requête n° 55788/00
présentée par José Luis CERVERO CARRILLO
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 17 mai 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
V.
Butkevych
,
J.
Hedigan
,
M
me
S.
Botoucharova
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 février 2000 et enregistrée le 21 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, José Luis Cervero Carrillo, est un ressortissant espagnol, né en 1945 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jara Novillo, avocate à Madrid.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 11 novembre 1985, le requérant, qui était jusqu’à alors sergent de la Garde Civile, demanda d’être mis à la retraite afin de s’occuper d’activités politiques. Cette demande, une fois présentée, devait être considérée, selon le requérant, comme étant immédiatement octroyée, évitant ainsi toute responsabilité dérivée de ces nouvelles activités.
Le 26 novembre 1985, une procédure pénale fut diligentée contre le requérant pour des déclarations publiées dans la revue
Interviú
n° 47, correspondant à la semaine du 20 au 27 novembre 1985, qui lui étaient attribuées. Ces déclarations dénoncaient certaines activités de «
guerre sale
» commises par des officiers supérieurs de la Garde Civile.
Le 29 janvier 1986, le requérant fut arrêté. Le même jour fut rendue l’ordonnance d’inculpation et le requérant fut placé en détention provisoire dans une prison militaire.
Le 4 février 1986, le requérant fut conduit devant le juge militaire. Il demanda alors la récusation du juge militaire d’instruction, le lieutenant-colonel V., puisqu’il avait un litige en cours avec lui. La procédure en récusation est encore pendante.
Le 7 février 1986, le requérant présenta un recours de
súplica
contre l’ordonnance d’inculpation, qui fut rejeté le 27 février 1986 par l’autorité juridictionnelle de la région militaire centrale.
Le requérant fut privé de liberté jusqu’au 23 juin 1986.
Le 1
er
mars 1986, le requérant fit valoir l’existence d’un conflit de compétence dans la mesure où il était soumis à une procédure devant la juridiction militaire, alors qu’il avait perdu le statut de militaire. Le conflit de compétence fut résolu par une décision du 24 mars 1987 par la chambre spéciale du Tribunal suprême qui confirma que la juridiction militaire avait compétence pour examiner la cause.
Parallèlement, par une décision du 25 février 1987, le ministère de la Défense refusa la mise à la retraite sollicitée par le requérant.
Le 23 septembre 1987, le ministère public militaire formula l’accusation contre le requérant pour délit d’injures à l’autorité militaire, demandant que lui soit infligée une peine de cinq ans de prison.
Le 9 octobre 1987, le requérant demanda que la procédure fût déclarée nulle. Entre-temps, le recours de
queja
qu’il avait interjeté contre la décision de refus de révocation de l’ordonnance d’inculpation fut rejeté par une décision du 3 mai 1989 du tribunal territorial militaire. Par ailleurs, l’
Audiencia Nacional
avait aussi déclaré caduc le recours contentieux-administratif intenté par le requérant contre la décision du ministère de la Défense refusant sa mise à la retraite, faute de présence de ce dernier pour maintenir son recours.
Par une décision du 15 septembre 1993, le tribunal territorial militaire, après avoir précisé que le retard dans l’examen du recours du requérant du 9
octobre 1987 était dû en grande partie à l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure militaire, se référa, d’une part, au fait que le refus du ministère de la Défense de considérer le requérant comme mis à la retraite avait acquis le caractère de chose jugée et, d’autre part, au rejet du recours de
queja
introduit par ce dernier contre l’ordonnance d’inculpation. Le président de ce tribunal était le colonel F., contre qui le requérant ne put formuler de récusation puisque la composition de la chambre ne lui avait pas été communiquée au préalable. Le colonel F. avait été dénoncé par le requérant le 27 août 1987 pour coactions, menaces et détention illégale, et avait été l’instructeur d’une procédure disciplinaire qui, par une décision du 23 novembre 1987 du ministère de la Défense, avait conclu à l’expulsion du requérant du corps de la Garde Civile. Le colonel F. aurait aussi voulu poursuivre la procédure pénale contre le requérant afin de lui faire abandonner ses découvertes, dans le cadre de sa profession de journaliste, de certaines activités de corruption liées au directeur général de la Garde Civile.
Le 3 janvier 1994, le requérant présenta une demande de récusation contre les membres du tribunal territorial militaire. Par une décision du 24
janvier 1995, celui-ci accepta la récusation de l’un de ses membres.
Le 9 mars 1995, le requérant demanda que la procédure fût déclarée nulle, faisant valoir que la récusation intentée contre le juge V. n’avait pas été décidée, que le juge F. avait ordonné la réouverture de la cause lorsque le délit imputé était déjà prescrit, que son droit à un juge établi par la loi n’avait pas été respecté dans la mesure où il n’avait plus la condition de militaire depuis 1985, mais était toutefois jugé par des tribunaux militaires, et que la durée de la procédure était excessive et non justifiée.
Par une décision du 4 janvier 1996, le tribunal territorial militaire rejeta les demandes du requérant.
Estimant, entre autres, que la juridiction militaire n’était pas compétente pour examiner et juger sa cause, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 10 juin 1996, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi, insistant sur le fait que le caractère militaire ou non du délit d’insulte à un supérieur imputé au requérant dépendait du statut de ce dernier au moment de la commission du délit, à savoir la publication de ses déclarations dans la revue
Interviú
, et non au moment du début de la procédure entamée contre lui. A cet égard, le Tribunal suprême nota que le requérant ne mentionnait pas dans son recours l’article 5 du décret-loi 10/1977 qui précise que, pour exercer des activités politiques sans engager une quelconque responsabilité pénale ou disciplinaire dérivée de ces activités, la mise en retraite doit être sollicitée, mais aussi «
octroyée
». Le Tribunal suprême conclut
:
«
(...) pendant la situation transitoire entre la demande de mise à la retraite présentée par un militaire souhaitant s’occuper d’activités politiques ou syndicales, et l’obtention ou non d’une telle situation au moyen d’une autorisation administrative, le seul effet d’une telle demande est celui de pouvoir mener de front, temporairement, les activités politiques ou syndicales et les activités militaires, sans tomber sous le coup de la prohibition, génératrice de responsabilité pénale ou disciplinaire, et sans que ceci empêche [le militaire en cause] d’accomplir les obligations militaires qui, légalement, lui sont propres.
Par conséquent, et dans la mesure où le requérant avait le statut de militaire au moment des faits qui lui sont imputables,
(...) la juridiction militaire est compétente (...)
»
Le 29 juin 1998, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, insistant sur la demande en récusation non examinée contre le juge militaire d’instruction et l’impossibilité de récuser le juge militaire F., la méconnaissance de ses droits à un juge établi par la loi et à un procès équitable dans un délai raisonnable. A la suite de la demande présentée par le requérant, le Tribunal constitutionnel sursit à la procédure au principal. Toutefois, par un arrêt du 31 janvier 2000, il rejeta le recours, comme étant dépourvu de fondement constitutionnel.
Pour ce qui est du grief du requérant tiré de la violation du droit à un juge établi par la loi du fait qu’ayant perdu son statut de militaire, il ne pouvait plus être juge par la juridiction militaire, le Tribunal constitutionnel s’en remit aux arguments développés par le Tribunal suprême, et conclut que l’interprétation effectuée par cette juridiction de la législation applicable ne pouvait pas être considérée comme déraisonnable ni comme restreignant les droits du requérant.
Pour ce qui est du grief du requérant relatif à la prétendue partialité des deux juges militaires étant intervenus dans la procédure, le Tribunal constitutionnel rappela que la procédure au principal était encore pendante et que le requérant n’avait pas donné aux juridictions ordinaires la possibilité de réparer la violation du droit qu’il invoquait devant le Tribunal constitutionnel, l’arrêt de condamnation ou d’acquittement n’étant pas encore intervenu. Ce dernier conclut donc que le grief du requérant était prématuré.
Pour ce qui est du grief concernant la durée excessive de la procédure, le Tribunal constitutionnel nota que le requérant n’avait pas porté à la connaissance de l’organe judiciaire compétent la durée excessive de l’instruction de l’affaire, ni celle de la procédure relative aux récusations intentées et des procédures tendant à la déclaration d’incompétence de la juridiction militaire ou à la nullité de la procédure, et que, par conséquent, il avait omis de soulever ce grief devant le tribunal responsable du retard allégué, s’étant borné à l’invoquer lorsque les prétendus délais étaient déjà expirés. La haute juridiction conclut donc au rejet de ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs :
1.
Il soutient qu’il n’a pas bénéficié de son droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal impartial. Il fait valoir que la récusation intentée contre le juge V. n’a pas été résolue, en violation du code de procédure militaire, et qu’il ne lui était pas possible de récuser le juge F. étant donné que la composition de la chambre que ce dernier présidait ne lui avait pas été communiquée au préalable.
2.
Il prétend que son droit à un juge établi par la loi n’a pas été respecté dans la mesure où il avait demandé à être mis à la retraite en 1985, et n’avait plus le statut de militaire depuis 1987, lorsqu’il fit l’objet d’une sanction disciplinaire entraînant son expulsion du corps de la Garde Civile, mais avait toutefois fait l’objet d’une procédure pénale devant la juridiction militaire.
3.
Il affirme que la durée de la procédure pénale en cause, pendante à ce jour, était excessive et non justifiée. Il fait valoir que l’examen de sa cause a été en sommeil pendant six ans, de septembre 1987 à septembre 1993, sans qu’une telle durée lui soit imputable. Il dénonce aussi une autre durée excessive lors de l’examen de sa demande tendant à voir déclarer nulle la procédure, présentée le 9 mars 1995 et rejetée le 4 janvier 1996, et note enfin que le Tribunal constitutionnel a mi plus de trois ans pour se prononcer sur son recours d’
amparo
.
Le requérant se plaint qu’il n’a pas eu droit à un procès équitable dans un délai raisonnable, et que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal impartial et établi par la loi. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est libellé comme suit.
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
1.
Pour ce qui est du grief du requérant selon lequel il n’a pas bénéficié de son droit à ce que sa cause soit entendue équitablement par un tribunal impartial, la Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6 décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Certes, un incident ou un aspect particulier peuvent avoir été marquants ou avoir revêtu une importance telle qu’ils constituent un élément décisif. Toutefois, même en pareil cas, c’est sur la base de l’appréciation du procès dans son ensemble qu’il convient de décider si la cause a été entendue équitablement (voir, par exemple, n° 13445/97, déc. du 14.10.1991, DR 71, p. 84).
La Cour note d’emblée que le Tribunal constitutionnel a rappelé dans son arrêt que la procédure au principal était encore pendante et que le requérant n’avait pas donné aux tribunaux ordinaires la possibilité de réparer la prétendue partialité de la procédure qu’il invoquait. La Cour constate, en effet, qu’a ce jour, le requérant n’a été ni acquitté ni condamné, même en première instance, le jugement de condamnation ou d’acquittement n’étant pas encore intervenu. La procédure pénale interne diligentée contre lui étant toujours pendante, son grief est donc prématuré.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
2.
Dans la mesure où le requérant estime que son droit à un juge établi par la loi n’a pas été respecté, la Cour constate, comme l’ont précisé le Tribunal suprême et le Tribunal constitutionnel, que le caractère militaire ou non du délit d’insulte à un supérieur imputé au requérant dépendait du statut de ce dernier au moment de la commission du délit, et non au moment où la procédure fut entamée contre lui. Par ailleurs, le Tribunal suprême considéra que, pour écarter toute responsabilité pénale ou disciplinaire concernant les actes effectués après avoir perdu le statut de militaire pour s’occuper d’activités politiques, il était nécessaire non seulement de solliciter la mise à la retraite, mais aussi que cette dernière fût accordée, au moyen d’une autorisation administrative.
Outre le fait que la procédure pénale diligentée contre le requérant est toujours pendante, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Bulut c. Autriche du 22 février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p.
290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c.
Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, § 31). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des question de compétence entre les différents ordres juridictionnels. Bien que ces règles soient en tant que telles partie intégrante de la notion de procès équitable et doivent être observées, c’est, en principe, aux juridictions internes d’y veiller dans le déroulement de leurs propres procédures. De l’avis de la Cour, l’attribution de la compétence pour l’examen de la cause du requérant à la juridiction militaire est une question qui relève des cours et tribunaux internes, et elle ne saurait être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entâcher l’équité de la procédure.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit du requérant à ce que sa cause soit examinée par un tribunal établi par la loi, garanti par l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant estime enfin que la durée de la procédure pénale entamée à son encontre, et toujours pendante à ce jour, est excessive et injustifiée.
La Cour constate que la cause du requérant, qui a commencé le 26
novembre 1985, est toujours en cours à ce jour. Elle relève toutefois que, tel que l’a précisé le Tribunal constitutionnel dans son arrêt, le requérant n’a soulevé ce grief devant l’organe judiciaire compétent que lorsque ce dernier ne pouvait plus rien faire pour porter remède à la durée excessive de l’instruction de la procédure au principal, ni à celles des autres procédures intentées par le requérant, à savoir les récusations, la déclaration d’incompétence de la juridiction militaire ou les nullités de la procédure, qu’il invoque maintenant devant la Cour. Elle note que le requérant a en effet omis de soulever ce grief devant le tribunal responsable du retard allégué et qu’il n’a réagi contre ce retard que le 9 mars 1995, lorsqu’il formula devant le tribunal militaire une exception tirée de la prescription du délit qui lui était imputé, après une prétendue inactivité de six ans, entre septembre 1987 et septembre 1993.
La Cour observe que, dans le système juridique espagnol, toute personne estimant que la procédure pénale à laquelle elle est partie souffre de délais excessifs peut, après s’être plainte auprès de la juridiction chargée de l’affaire et au cas où sa demande ne serait pas suivie d’effet, saisir le Tribunal Constitutionnel d’un recours d’
amparo
sur le fondement de l’article 24 § 2 de la Constitution. En l’espèce, toutefois, la Cour constate que le requérant n’a soulevé la question de la durée de la procédure que lorsqu’il a prétendu exciper, devant le tribunal territorial militaire, de la prescription du délit et que le Tribunal constitutionnel a considéré ce grief comme tardif, le requérant ne l’ayant pas invoqué, en temps voulu, devant les juridictions internes responsables du retard allégué.
La Cour rappelle en outre que les articles 292 et suivants de la loi organique relative au Pouvoir judiciaire offrent la possibilité de formuler une demande en réparation auprès du ministère de la Justice pour fonctionnement anormal de la justice, une fois la procédure terminée. Elle relève que selon la jurisprudence des juridictions administratives existant en la matière (
Gonzalez Marín c.
Espagne
(déc.) n° 39521/98, CEDH 1999-VII), la durée déraisonnable de la procédure est assimilée à un fonctionnement anormal de l’administration de la justice. Elle observe par ailleurs que la décision du ministre peut faire l’objet d’un recours contentieux devant les juridictions administratives. En conséquence, elle considère que cette voie de droit présente un degré suffisant d’accessibilité et d’effectivité pour les justiciables et, dès lors, constitue un recours qui, en l’espèce, pourra être exercé.
Dans ces conditions, la Cour est d’avis qu’en omettant de se prévaloir des possibilités existant en droit interne pour demander réparation selon les procédures décrites ci-dessus, le requérant n’a pas valablement épuisé, pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président