O'ROURKE v. THE UNITED KINGDOM

Reclamantul este un național britanic, născut în 1941 și locuiește în Londra. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Mullem de Moss Beachley și Mullem, o firmă de avocati care practică la Londra. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl H. Llewellyn al Oficiului Externo și Commonwealth. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost eliberat din închisoare în sau în jurul lui Februarie 1991, după ce a efectuat o condamnare de două ani pentru tentativă de viol și agresiune indecentă. La 22 februarie 1991, reclamantul a solicitat pentru cazare Consiliului Camden London Borough („CLBC”). În răspuns, CLBC i-a declarat că nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prioritare prevăzute în Partea III din Legea privind locuința în 1985 („Legea din 1985”). Reclamantul a făcut o abordare suplimentară la CLBC la 28 martie 1991, după care CLBC a fost de acord să facă anchete inițiale în temeiul articolului 62 din Legea din 1985 (a se vedea mai jos). Întrucât reclamantul pare să aibă o necesitate prioritară datorită problemelor de sănătate, CLBC i-a oferit cazare temporară în conformitate cu art. 63 din Legea din 1985 (a se vedea mai jos), într-o cameră de hotel. La 24 aprilie 1991, înainte ca CLBC să încheie cercetările în temeiul articolului 62, reclamantul a fost evacuat de la hotel în urma plângerilor cu privire la comportamentul său de acolo, inclusiv acuzații de nesuferință și agresiune asupra rezidenților femeilor. El a fost sfătuit de CLBC să meargă la un adăpost de noapte în așteptarea unei decizii privind locuințe permanente, dar el nu a reușit să facă acest lucru. Reclamantul a informat CLBC că dorește cazare permanentă și, prin urmare, nu dorește să accepte orice pe bază temporară. Căutare pentru cazare adecvată a fost condusă de cinci diferite birouri de rehousing district. Reclamantul a fost oferit o locație la 7 august 1991, dar el a refuzat-o deoarece el crede că majoritatea chiriașilor din jur au fost conștienți de istoria sa trecută și au afirmat că a fost amenințat. În februarie 1992, toate cele cinci birouri de relocare a districtului au indicat că le era greu să găsească cazare permanentă pentru reclamant din cauza cerințelor sale specifice de locuință, concepute pentru a minimiza expunerea sa la femei. În sau în jurul lunii martie 1992, reclamantul a refuzat o ofertă de cazare permanentă pentru pat-sit, deoarece a împărtășit o baie și toaletă. În iunie 1992, reclamantul a decis să accepte o ofertă de cazare temporară. Reclamantul a rămas pe străzi, în detrimentul sănătății sale, de la expulzarea sa din hotel. În special, starea astmatică și infecția toracică din care reclamantul a suferit când a contactat prima dată CLBC s-a deteriorat în urma expulziei sale, conducând Dr. A.M. Rehman să-i informeze pe CLBC în februarie 1992 că reclamantul ar trebui reușit cu urgență. La 13 octombrie 1992, reclamantul a refuzat cazare permanentă în pat pentru că a spus că a vrut un apartament de o singură cameră. La 2 februarie 1994, el a fost oferit o locație sigură, pe care a acceptat să fie efectuate reparații și decorații. Locația reclamantului a început la 28 februarie 1994. Într-un timp în 1993, reclamantul a inițiat o acțiune pentru încălcarea taxei statutare și a daunelor împotriva CLBC. La 30 octombrie 1995, reclamația sa a fost anulată de Curtea Centrală a Județeanului din Londra ca fiind o declarație a nu cauzei de acțiune. Reclamantul a apelat la Curtea de Apel, care a hotărât, la 13 februarie 1996, că aspectul cererii privind neaprobarea CLBC de a oferi o cazare alternativă în urma expulzării reclamantului nu ar fi trebuit să fie eliminat. CLBC a apelat apoi la Camera Lordilor care, la 12 iunie 1997, a permis recursul. În cursul executării hotărârii inițiale în Camera Lordilor, Lord Hoffman a declarat că: „Întrebarea este dacă 63 alineatul (1) creează o datorie către dl O’Rourke, care poate fi acționată în tort. Nu există nici o îndoială că, la fel ca și alte dispoziții din Pt III, aceasta creează o datorie care poate fi executată prin procedura de control judiciar. Însă dacă aceasta dă naștere unei cauze de acțiune care fac obiectul unor daune depinde de faptul că Actul prezintă o intenție legislativă de a crea un astfel de remediu.” Având în vedere principiile juridice și autoritățile interne relevante, Lord Hoffman a concluzionat că: „În principiu și autoritatea deciziei efective a acestei Camere în Cocks/Thanet DC [1982] 3 Toate RS 1135, (...) de aceea aș considera că încălcarea obligației legale ale căror plângeri nu dă naștere la nici o cauză de acțiune în dreptul privat și aș permite apelul și restabilirea ordinului judecătorului Tibber de achiziționare a acțiunii.” Legea din 1985 („Legea privind locuințele din 1985”) prevede în partea III secțiunea 62 alineatul (1) care, în ceea ce privește o persoană care solicită o autoritate locală, dacă autoritatea locală „ar trebui să creadă că ar putea fi fără adăpost ... în conformitate cu art. 63 alineatul (1) din Legea din 1985, dacă autoritatea „are motive să creadă că un reclamant poate fi fără adăpost și are o nevoie prioritară, se asigură că adăpostirea este pusă la dispoziție pentru ocuparea sa în așteptarea unei decizii în urma anchetelor în temeiul articolului 62”. Ambele dintre aceste secțiuni apar la partea III a Legii din 1985. Deciziile administrative ale autorităților publice sunt în general contestabile în temeiul legii engleze prin intermediul procedurilor de reexaminare judiciară în temeiul Ordinului 53 din Regulamentul Curții Supreme. Astfel de proceduri trebuie inițiate în general în termen de trei luni de la hotărârea infracțională. Legea engleză recunoaște o dicotomie între funcțiile de drept public și privat al autorităților publice. În cazul principal al lui O’Reilly c. Mackman [1983] 2 A.C. 237, Lord Diplock a declarat: “[I]t ar fi ... ca regulă generală este contrar politicii publice și, ca atare, abuzul procesului instanței, să permită unei persoane care doresc să stabilească că o decizie a unei autorități publice a încălcat drepturile la care avea dreptul de a beneficia de protecție în temeiul dreptului public să se desfășoare prin intermediul unei acțiuni obișnuite și prin acest mijloc de a evita dispozițiile Ordinului 53 pentru protecția acestor autorități.”

The applicant is a British national, born in 1941 and living in London. He is represented before the Court by Mr A. J. Mullem of Moss Beachley and Mullem, a firm of solicitors practising in London. The respondent Government are represented by their Agent, Mr H. Llewellyn of the Foreign and Commonwealth Office. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant was released from prison in or around February 1991, having served a two year sentence for attempted rape and indecent assault. On 22 February 1991 the applicant applied to Camden London Borough Council (“CLBC”) for accommodation. In response CLBC told him that he did not fall within any of the priority categories as set out in Part III of the Housing Act 1985 (“the 1985 Act”). The applicant made a further approach to CLBC on 28 March 1991, whereupon CLBC agreed to make initial inquiries pursuant to section 62 of the 1985 Act (see below). Since the applicant appeared to have a priority need owing to health problems, CLBC provided him with temporary accommodation in accordance with section 63 of the 1985 Act (see below), in a hotel room. On 24 April 1991, before CLBC had completed its inquiries under section 62, the applicant was evicted from the hotel following complaints about his behaviour there, including allegations of nuisance and assault on female residents. He was advised by CLBC to go to a night shelter pending a decision on permanent housing, but he failed to do so. The applicant informed CLBC that he wanted permanent accommodation and was thus unwilling to accept anything on a temporary basis. A search for suitable accommodation was conducted by five different District Rehousing Offices. The applicant was offered a tenancy on 7 August 1991, but he refused it as he believed that the majority of the surrounding tenants were aware of his past history and claimed that he had been threatened. In February 1992 all five District Rehousing Offices indicated that they were finding it difficult to find permanent accommodation for the applicant due to his specific housing requirements designed to minimize his exposure to women. In or around March 1992 the applicant refused an offer of permanent bed-sit accommodation because it shared a bathroom and toilet. In June 1992 the applicant decided to accept an offer of temporary accommodation. The applicant had remained on the streets, to the detriment of his health, since his eviction from the hotel. In particular, the asthmatic condition and chest infection of which the applicant had been suffering when he first contacted CLBC had deteriorated following his eviction, leading Dr A.M. Rehman to advise CLBC in February 1992 that the applicant should be rehoused urgently. On 13 October 1992 the applicant refused permanent bed-sit accommodation because he said he wanted a one-bedroom flat. On 2 February 1994 he was offered a secure tenancy, which he accepted subject to repairs and decorations being carried out. The applicant’s tenancy commenced on 28 February 1994. Some time in 1993 the applicant commenced an action for breach of statutory duty and damages against CLBC. On 30 October 1995 his claim was struck out by the Central London County Court as disclosing no cause of action. The applicant appealed to the Court of Appeal which decided, on 13 February 1996, that the aspect of the claim concerning CLBC’s failure to provide alternative accommodation following the applicant’s eviction should not have been struck out. CLBC then appealed to the House of Lords which, on 12 June 1997, allowed the appeal. In the course of delivering the leading judgment in the House of Lords, Lord Hoffman stated that: “The question is whether s 63(1) creates a duty to Mr O’Rourke which is actionable in tort. There is no doubt that, like several other provisions in Pt III, it creates a duty which is enforceable by proceedings for judicial review. But whether it gives rise to a cause of action sounding in damages depends upon whether the Act shows a legislative intention to create such a remedy.” Having considered the relevant domestic legal principles and authorities, Lord Hoffman concluded that: “Both in principle and on the authority of the actual decision of this House in Cocks v Thanet DC [1982] 3 All ER 1135, (...) I would therefore hold that the breach of statutory duty of which the plaintiff complains gives rise to no cause of action in private law and I would allow the appeal and restore the order of Judge Tibber striking out the action.” The Housing Act 1985 (“the 1985 Act”) provides in Part III, section 62(1) that, in respect of a person applying to a local authority, if the local authority “have reason to believe that he may be homeless ... they shall make such inquiries as are necessary to satisfy themselves as to whether he is homeless ...”. Under section 63(1) of the 1985 Act, if the authority “have reason to believe that an applicant may be homeless and has a priority need, they shall secure that accommodation is made available for his occupation pending a decision as a result of their inquiries under section 62”. Both of these sections appear at Part III of the 1985 Act. Administrative decisions by public authorities are generally challengeable under English law by way of judicial review proceedings under Order 53 of the Rules of the Supreme Court. Such proceedings must generally be brought within three months of the offending decision. English law recognizes a dichotomy between public authorities’ public and private law functions. In the leading case of O’Reilly v. Mackman [1983] 2 A.C. 237, Lord Diplock stated: “[I]t would ... as a general rule be contrary to public policy, and as such be an abuse of the process of the court, to permit a person seeking to establish that a decision of a public authority infringed rights to which he was entitled to protection under public law to proceed by way of an ordinary action and by this means to evade the provisions of Order 53 for the protection of such authorities.”