Pellegrini împotriva Italiei

La originea prezentei cauze se află o cerere (n. 30882/96) dirigită împotriva Republicii Italiene și de care s-a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 15 decembrie 1995, o cetățeană a acestui stat, doamna Maria Grazia Pellegrini ("reclamanta"), în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată în fața Curții de către Dl S. Mirabella, avocat la Roma. Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de către agentul său, Dl U. Leanza, șef al serviciului litigiilor diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe, asistat de către Dl V. Esposito, coagent.

Reclamanta invoca că procedura de exequatur a unei hotărâri a tribunalelor din Vatican în fața jurisdicțiilor italiene a fost inechitabilă (art. 6 § 1 din Convenție).

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului n. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al acelui Protocol).

Cererea a fost repartizată celei de-a doua secții a Curții (art. 52 § 1 al Regulamentului Curții). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea prezentei cauze (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al Regulamentului.

Pe 6 aprilie 2000, camera a hotărât, în principiu, să se desotiteze în favoarea Marii Camere.

Pe 12 aprilie 2000, reclamanta s-a opus desotitezării, în aplicarea articolului 72 § 2 al Regulamentului.

Printr-o decizie din 29 iunie 2000, camera a declarat cererea admisibilă [Notă a grefierului: decizia Curții este disponibilă la grefie].

Camera a hotărât, după consultarea părților, că nu este necesar să se ție o ședință dedicată fondului prezentei cauze (art. 59 § 2 in fine al Regulamentului). Reclamanta a răspuns în scris la observațiile Guvernului.

Pe 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 61 § 3 al Regulamentului, președintele a autorizat asociația AIRE Centre să prezinte observații scrise cu privire la anumite aspecte ale prezentei cauze. Aceste observații au fost primite pe 18 decembrie 2000. Pe 23 ianuarie 2001, Guvernul a prezentat observații ca răspuns la cele ale AIRE Centre. PE FAPT

Pe 23 februarie 1987, reclamanta a depus în fața tribunalului din Roma o cere de separație de corp.

Printr-o sentință datată 2 octombrie 1990, tribunalul a admis această cerere și a ordonat în plus Dl Gigliozzi să plătească reclamantei o pensie alimentară (mantenimento) lunară de 300.000 lire. 2. Procedura de anulare a căsătoriei

Între timp, pe 20 noiembrie 1987, reclamanta a fost citată să se prezinte pe 1 decembrie 1987 în fața tribunalului bisericesc regional din Latium la vicaritul din Roma "pentru a fi interogată în cauza matrimonială Gigliozzi-Pellegrini".

Pe 1 decembrie 1987, reclamanta s-a prezentat singură la tribunalul bisericesc, fără să știe despre ce este vorba; ea a fost informată că soțul ei a depus pe 6 noiembrie 1987 o cerere de anulare a căsătoriei pentru motiv de consanguinitate (mama reclamantei și tatăl Dl Gigliozzi fiind veri). Interogată de judecător, interesata a declarat că avea cunoștință de legăturile ei de consanguinitate cu Dl Gigliozzi și că ignora dacă preotul a solicitat, la vremea căsătoriei, o dispensă (dispensatio).

Printr-o sentință pronunțată pe 10 decembrie 1987 și depusă la grefie în aceeași zi, tribunalul bisericesc a pronunțat nulitatea căsătoriei pentru motiv de consanguinitate. Tribunalul a urmat o procedură abreviată (praetermissis solemnitatibus processus ordinarii) în sensul articolului 1688 din codul canonic. Această procedură, care necesită intervenția "defensor vinculis" (procurorului general), este urmată atunci când parties au fost citați și atunci când o cauză de impediment la căsătorie rezultă cu certitudine dintr-un document care nu este contestat.

Pe 12 decembrie 1987, reclamanta a primit o notificare de la grefie a tribunalului bisericesc indicând că pe 6 noiembrie 1987 tribunalul a pronunțat nulitatea căsătoriei pentru motiv de consanguinitate.

Pe 21 decembrie 1987, reclamanta a apelat de la sentința tribunalului bisericesc în fața Rotei Romane (Romana Rota). Ea a invocat în primul rând că nu a primit niciodată copia sentinței litigioase, și s-a plâns că a fost ascultată de tribunal doar pe 1 decembrie 1987, adică după ce acesta a pronunțat sentința din 6 noiembrie 1987. Reclamanta invoca în plus o încălcare a drepturilor apărării și a principiului contradictoriu, deoarece a fost citată să se prezinte în fața tribunalului bisericesc fără a fi informată în avans nici de cererea de anulare a căsătoriei nici de motivele acestei cereri; prin urmare, nu și-a pregătit nicio apărare și, în plus, nu a fost asistată de un avocat.

Pe 26 ianuarie 1988, grefie tribunalului bisericesc a informat-o pe reclamanta că notificarea din 12 decembrie 1987 conținea o eroare materială și că sentința era datată 10 decembrie 1987.

Pe 3 februarie 1988, procurorul general a prezentat observațiile sale conform cărora reclamanta "a acționat corect prin apelarea sentinței" (la convenuta aveva agito giustamente facendo appello contro la sentenza) tribunalului din Latium. Ca urmare, printr-un act din 9 martie 1988, judecătorul raportor al Rotei a convocat parties, precum și procurorul.

Pe 10 martie 1988, reclamanta a fost informată că Rota va examina apelul ei pe 13 aprilie 1988 și că avea posibilitatea să prezinte observații într-un termen de douăzeci de zile. Pe 29 martie 1988, reclamanta, în continuare fără a fi asistată de un avocat, a prezentat observațiile ei, plângând se în special de faptul că nu a dispus de timp și facilități necesare apărării ei. Ea expunea aranjamentele financiare între ea și ex-soțul ei și sublinia că o declarație de nulitate a căsătoriei ar avea consecințe importante asupra obligației ex-soțului ei de a-i plăti pensia alimentară care reprezenta unica sursă de venituri a ei.

Printr-o hotărâre din 13 aprilie 1988, depusă la grefie pe 10 mai 1988, Rota a confirmat declarația de nulitate a căsătoriei pentru motiv de consanguinitate. Reclamanta a primit doar dispozitivul, cererea ei de a obține o copia a întregii sentințe fiind respingă.

Pe 23 noiembrie 1988, Rota a informat-o pe reclamanta și pe ex-soțul ei că hotărârea ei, revestită cu formula executorie de organu bisericesc superior de control, a fost transmisă curții de apel din Florența pentru exequatur (delibazione). 3. Procedura de exequatur

Pe 25 septembrie 1989, ex-soțul reclamantei a citat-o pe aceasta să se prezinte în fața curții de apel din Florența.

Reclamanta a intervenit în procedură, cerând anularea hotărârii Rotei pentru încălcare a drepturilor apărării ei. Ea a subliniат că nu a primit copia cererii de anulare a căsătoriei, și că nu a putut lua cunoștință de actele depuse în dosar, în special de observațiile procurorului general. Ea a cerut prin urmare curții de apel să refuze exequatur hotărârii Rotei; ea invoca că, oricum, redeschiderea dezbaterilor era necesară pentru a-i permite să examineze actele dosarului procedurii canonice și să reacționeze la elementele pe care le conținea. Ea a cerut pe cale subsidiară, în caz că curtea ar acorda exequatur, ca ex-soțul ei să fie condamnat să-i plătească o pensie "viagere" lunară.

Printr-o hotărâre din 8 noiembrie 1991, depusă la grefie pe 10 martie 1992, curtea de apel din Florența a declarat executorie hotărârea din 13 aprilie 1988. Curtea a estimat, pe de o parte, că ascultarea reclamantei din 1 decembrie 1987 a fost suficientă pentru a garanta respectarea principiului contradictoriu, și, pe de altă parte, că ea a ales liber să deschidă procedura în fața Rotei și a beneficiat în acest cadru de toate drepturile apărării, "indiferent de particularitățile procedurii canonice". În plus, curtea s-a declarat incompetentă pentru a acorda pensia "viagere"; în ceea ce privește o eventualăpensie provizoriu (assegno provvisorio), curtea a subliniat că situația de nevoie a reclamantei nu a fost, oricum, dovedită.

Reclamanta s-a pourvoit în casație, reiterând că drepturile ei de apărare au fost încălcate în procedura în fața tribunalelor bisericești. Ea a invocat în special faptul că curtea de apel a omis să țină cont de următoarele elemente ale acelei proceduri: parties nu pot fi reprezentate de un avocat; parta pârâtă nu este informată despre motivele nulității invocate de pârât decât în momentul ascultării ei; procurorul general, care este responsabil de reprezentarea parties pârâte, nu este obligat să facă apel; apelul poate fi depus doar de parta personalmente și nu și de avocatul ei; tribunalul bisericesc nu este în mod special autonom. Reclamanta a reamintit că nu a fost informată în detaliu despre cererea de anulare a căsătoriei și despre posibilitatea de a fi asistată de un apărător. În plus, procedura de primă instanță a fost prea rapidă. Reclamanta a criticat, de asemenea, faptul că curtea de apel părea să fi omis să examineze dosarul procedurii în fața tribunalelor bisericești, pe când ar fi putut trage din el elemente în favoarea ei. În plus, ea a pretins că și-a demonstrat situația de nevoie și deci dreptul la pensie alimentară.

În cursul procedurii, reclamanta a cerut grefiei tribunalului bisericesc să-i comunice o copia a actelor depuse în dosarul procedurii de anulare pentru a le produce în fața Curții de Casație. Grefieru a refuzat să dea curs acestei cereri, pe motiv că parties au dreptul doar să primească dispozitivul sentinței, "ceea ce ar fi trebuit să le permită să-și exercite drepturile apărării".

Printr-o hotărâre din 10 martie 1995, depusă la grefie pe 21 iunie 1995, Curtea de Casație a respins plourul. Ea a considerat mai întâi că principiul contradictoriu a fost respectat în procedura în fața tribunalelor bisericești; în plus, conform unei anumite jurisprudențe, asistența unui avocat, deși facultativă în conformitate cu dreptul canonic, nu era interzisă: reclamanta ar fi putut deci invoca această posibilitate. Curtea de Casație a considerat, în plus, că faptul că reclamanta a dispus de un termen foarte scurt pentru a-și pregăti apărarea în noiembrie 1987 nu constituia o încălcare a drepturilor apărării, deoarece nu a indicat pentru ce motiv avea nevoie de un termen mai lung. Cât privește cererea de pensie alimentară, înalta jurisdicție a estimat că curtea de apel nu ar fi putut lua o altă decizie, având în vedere că reclamanta calificase greșit această pensie ca "pensie viagere" și că în plus omisese să demonstreze dreptul ei la această pensie și situația ei de nevoie. Curtea de Casație nu s-a pronunțat asupra faptului că actele procedurii canonice nu fuseseră depuse în dosar. 4. Procedurile privind plata pensiei alimentare și reconstitutia comunității de bun

Începând cu iunie 1992, ex-soțul reclamantei a suspendat plata pensiei alimentare. Reclamanta a inițiat atunci o procedură de executare forțată a plății pensiei, prin notificarea lui (precetto) de plată. Pe 6 noiembrie 1994, ex-soțul ei a formulat opoziție în fața tribunalului din Viterbo care, printr-o sentință din 14 iulie 1999, a admis cererea lui și a declarat că nu mai era obligat la plata pensiei alimentare, în consecinență exequatur-ului acordat de curtea de apel din Florența al declarației de nulitate a căsătoriei. Reclamanta nu a apelat de la această sentință, deoarece a ajuns, pe 19 iunie 2000, la un acord cu ex-soțul ei (în cadrul acestui acord, ea a renunțat, de asemenea, la o altă procedură de reconstitutie a comunității de bun, pe care o inițiase în fața tribunalului din Viterbo).

Aceasta trebuie să verifice: a) că decizia a fost pronunțată de judecătorul competent, b) că, în procedura de anulare, drepturile de apărare ale parties au fost garantate în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului italian, și c) că celelalte condiții pentru exequatur-ul hotărârilor străine sunt îndeplinite. ÎN DREPT

Pasajul relevant al articolului 6 se citește astfel: "1. Fiecare are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil, (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor în privința drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)"

Reclamanta subliniază că, în procesul canonic, parta pârâtă, înainte de a fi interogată de tribunal, nu este informată nici de identitatea plângătorului, nici de motivele nulității invocate de acesta; nu-i este comunicată posibilitatea de a invoca asistența unui apărător (posibilitate care este, de altfel, contestată de o anumită doctrină), nici pe cea de a solicita copii din dosar. Ca urmare, drepturile apărării se găsesc grav diminuate în cadrul unor asemenea proceduri. Într-adevăr, reclamanta nu a fost informată în avans despre motivele citării ei; nu a fost nici avizată despre posibilitatea de a numi un avocat nici în cita de prezență nici în timp ce era interogată. Aceste circumstanțe au împiedicat-o să se confrunte cu cererile ex-soțului ei în mod informat: ea ar fi putut, de exemplu, să nu se prezinte la audiere sau să invoce facultatea de a nu răspunde. În plus, fără asistența unui avocat, ea s-a simțit intimidată de faptul că judecătorul era o persoană religioasă.

Drepturile apărării reclamantei se găseau deci iremediabil compromise după prezentarea ei în fața tribunalului bisericesc, și jurisdicțiile italiene ar fi trebuit să refuze să entierineze rezultatul unei asemenea proceduri atât de inechitabile în loc să se mărginească să afirme - în absența oricărei examini aprofundate - că procedura în fața jurisdicțiilor bisericești a fost contadictorie și echitabilă.

De altfel, avocatul reclamantei a încercat să obțină o copia a dosarului depus la grefie tribunalului bisericesc, mai ales deoarece aflase că trei martori au fost ascultați de acest tribunal, dar această posibilitate i-a fost refuzată. Nu a putut deci produce aceste documente în procedura în fața jurisdicțiilor italiene.

Reclamanta subliniează, în plus, că curtea de apel din Florența a respins cererea ei de a obține ca ex-soțul ei să continue să-i plătească o pensie alimentară lunară pe motiv că nu exista nicio dovadă a situației ei de nevoie, pe când ea prezentase documentele care atestau o asemenea situație. Procedura în fața jurisdicțiilor italiene ar fi fost, de asemenea, inechitabilă pe acest punct.

Guvernul consideră că drepturile apărării garantate reclamantei nu au fost în niciun fel încălcate în prezenta cauză. El subliniază că jurisdicțiile italiene au examinat cu atenție toate plângerile ridicate de reclamanta și au ajuns la concluzia, susținută de o argumentare logică, că nu a existat nicio încălcare a drepturilor apărării interesatei. În plus, anularea căsătoriei se baza pe un element obiectiv, consanguinitatea, care nu a fost contestat de reclamanta și care rezultă în mod clar din documentele depuse în dosar; faptul că reclamanta nu a fost avertizată din cauza pentru care a fost citată în fața tribunalului bisericesc regional din Latium, și absența unui avocat pentru a o asista nu ar putea să-i fi cauzat prejudicii deoarece, cu acea ocazie, ea s-a mărginit să admită că avea cunoștință de consanguinitate.

Curtea observă de la început că declarația de nulitate a căsătoriei reclamantei a fost pronunțată de jurisdicțiile Vaticanului, apoi declarată executorie de jurisdicțiile italiene. Or Vaticanul nu a ratificat Convenția și, de altfel, cererea este dirigită împotriva Italiei: sarcina Curții constă deci nu în a examina dacă instanța în fața jurisdicțiilor bisericești era conformă articolului 6 din Convenție, ci dacă jurisdicțiile italiene, înainte de a da exequatur acelei declarații de nulitate, au dû verifica în mod corespunzător că procedura aferentă îndeplinea garanțiile articolului 6; un asemenea control se impune, în fapt, atunci când decizia pentru care se cere exequatur emană din jurisdicțiile unei țări care nu aplică Convenția. Un asemenea control este cu atât mai necesar atunci când miza exequatur-ului este capitală pentru parties.

Curtea trebuie să examineze motivele date de curtea de apel din Florența și Curtea de Casație pentru a respinge plângerile reclamantei cu privire la procedura canonică.

Or reclamanta se plânsese de o încălcare a caracterului contradictoriu al procedurii: în fapt, ea nu a fost informată în detaliu despre cererea de anulare prezentată de ex-soțul ei și nu a avut acces la dosarul procedurii. Ca urmare, ignora în special conținutul depunerilor celor trei martori care ar fi fost ascultați în favoarea ex-soțului ei și al observațiilor procurorului general. De plus, nu a fost asistată de un avocat.

Curtea de apel din Florența a estimat că circumstanțele în care reclamanta se prezentase în fața tribunalului bisericesc și faptul că ulterior apelase de la sentința pronunțată de acesta erau suficiente pentru a concluziona că beneficiase de un proces contradictoriu. Curtea de Casație a declarat că, în esență, procedura canonică respecta principiul contradictoriu.

Curtea estimează că aceste motive nu sunt suficiente. Instanțele italiene nu par să fi acordat importanță circumstanței că reclamanta nu a putut lua cunoștință de elementele aduse de ex-soțul ei și de pretinșii martori. Totuși, Curtea reamintește în acest sens că dreptul la o procedură contradictorie, care este unu dintre elementele unei proceduri echitabile în sensul articolului 6 § 1, implică faptul că fiecare parte la un proces, penal sau civil, trebuie în principiu să aibă facultatea de a lua cunoștință și de a discuta orice stare sau observație prezentată judecătorului în scopul de a-i influența decizia (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Lobo Machado c. Portugalia și Vermeulen c. Belgia, 20 februarie 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-I, respectiv pp. 206-207, § 31, și p. 234, § 33, precum și Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, Recueil 1997-II, p. 436, § 33).

Puțin importă că, așa cum susține Guvernul, reclamanta nu ar fi putut, oricum, să se opună nulității căsătoriei, care decurgea dintr-un fapt obiectiv și necontestat. Parties la o dispută aparțin doar lor să judece dacă un element adus de adversar sau de martori necesită comentarii. Este vorba, în special, de încrederea justiciabililor în funcționarea justiției: aceasta se bazează, printre altele, pe asigurarea de a fi putut exprima pe toată starea din dosar (a se vedea, mutatis mutandis, F.R. c. Elveția, n. 37292/97, § 39, 28 iunie 2001, nepublicată).

La fel se întâmplă și cu privire la asistența unui avocat. Fiindcă o asemenea asistență este posibilă, conform Curții de Casație, chiar și în cadrul procedurii canonice abreviate, reclamanta ar fi trebuit plasată într-o situație care să-i permită să beneficieze de aceasta dacă a dori-o. Argumentul Curții de Casație conform căruia reclamanta ar fi trebuit să cunoască jurisprudența în materie nu-i convinge pe Curtea: în fapt, jurisdicțiile bisericești puteau presupune că reclamanta, care nu dispunea de asistența unui avocat, ignora această jurisprudență. După opinia Curții, având în vedere că reclamanta a fost citată să se prezinte în fața tribunalului canonic fără să știe despre ce este vorba, ii incumba acelui tribunal să o informeze despre facultatea sa de a invoca asistența unui avocat înainte ca ea să se prezinte la audiere.

În aceste condiții, Curtea estimează că jurisdicțiile italiene au încălcat datoriei lor de a se asigura, înainte de a da exequatur hotărârii Rotei Romane, că în cadrul procedurii canonice reclamanta beneficiase de un proces echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, o sumă de 40.884.715 lire (ITL), corespunzând pensiei alimentare pe care ex-soțul ei ar fi trebuit să continue să-i o plătească între luna iunie 1992 și sfârșitul anului 1999, în conformitate cu sentința de separație de corp pronunțată pe 2 octombrie 1990 de tribunalul din Roma (§13 mai sus). Ea invoca în plus prejudicii morale importante rezultând din încălcarea Convenției, pe care le evaluează la 160.000.000 ITL.

Guvernul subliniază lipsa de dovadă a prejudiciului material invocat și absența oricărei legături de cauzalitate cu încălcarea constatată. El susține în special că, dacă este adevărat că ex-soțul reclamantei a încetat să plătească pensia alimentară în urma exequatur-ului declarației de nulitate a căsătoriei, reclamanta a ajuns ulterior la un aranjament amiabil al problemei (a se vedea §30 mai sus): ea a obținut deci deja, cel puțin parțial, plata pensiei alimentare pentru anii 1992-1999. Guvernul afirmă, în plus, că constatarea încălcării articolului 6 din Convenție ar constitui, în caz de succes, o satisfacție echitabilă suficientă pentru o prejudiciu moral.

Curtea constată că suspendarea plații pensiei alimentare în favoarea reclamantei este o consecință directă a exequatur-ului hotărârii Rotei Romane pronunțând nulitatea căsătoriei. Ea observă, totuși, că, așa cum Guvernul subliniază, această problemă a fost supusă unui aranjament amiabil între reclamanta și ex-soțul ei. Conținutul aranjamentului amiabil nefiind precizat, Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a estima prejudiciul material eventual suferit de reclamanta la această privință: este necesar, prin urmare, să se respingă cererea sa cu titlu de prejudiciu material.

Curtea consideră, de altfel, că reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral, pe care simple constatarea încălcării nu ar putea să-l compenseze. Pronunțând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea decide să-i acorde suma de 10.000.000 ITL. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită, de asemenea, cu documente justificative, rambursarea cheltuielilor și onorariilor de avocat suportate în fața diferitelor instanțe naționale (și anume 21.232.860 ITL, din care 2.024.790 ITL pentru procedura în fața curții de apel și 6.050.000 ITL pentru cea în fața Curții de Casație) și în fața organelor Convenției (12.203.940 ITL).

Guvernul se remite la prudența Curții.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, alocarea cheltuielilor și costurilor suportate de reclamanta nu poate interveni decât în măsura în care se dovedesc realitatea lor, necesitatea și caracter rezonabil al ratei lor (a se vedea, în special, Lucà c. Italia, n. 33354/96, § 50, CEDH 2001-II, și Zimmermann și Steiner c. Elveția, 13 iulie 1983, seria A n. 66, p. 14, § 36).

Pentru cheltuielile suportate în fața jurisdicțiilor interne, Curtea observă că doar cheltuielile procedurii în fața Curții de Casație provin direct din încălcarea constatată și din încercarea de a o remedia. Ea decide prin urmare să acorde la această privință suma de 6.050.000 ITL doar.

Cât privește cheltuielile suportate în fața organelor din Strasbourg, Curtea acordă reclamantei totalul sumei în cauză, și anume 12.203.940 ITL. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 10.000.000 ITL (zece milioane lire) pentru prejudiciu moral, ii. 18.253.940 ITL (optsprezece milioane două sute cincizeci și trei mii nouă sute patruzeci lire) pentru cheltuieli și costuri, b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% pe an de la expirarea acelui termen și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 iulie 2001, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30882/96) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me Maria Grazia Pellegrini (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 décembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée devant la Cour par M e S. Mirabella, avocate à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, chef du service du contentieux diplomatique au ministère des Affaires étrangères, assisté de M. V. Esposito, coagent.

La requérante alléguait que la procédure d’exequatur d’un arrêt des tribunaux du Vatican devant les juridictions italiennes avait été inéquitable (article 6 § 1 de la Convention).

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 dudit Protocole).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 6 avril 2000, la chambre a décidé, en principe, de se dessaisir de l’affaire au profit de la Grande Chambre.

Le 12 avril 2000, la requérante s’est opposée au dessaisissement, en application de l’article 72 § 2 du règlement.

Par une décision du 29 juin 2000, la chambre a déclaré la requête recevable [ Note du greffe : la décision de la Cour est disponible au greffe].

La chambre a décidé, après consultation des parties, qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l’affaire (article 59 § 2 in fine du règlement). La requérante a répondu par écrit aux observations du Gouvernement.

Le 16 novembre 2000, conformément à l’article 61 § 3 du règlement, le président a autorisé l’association AIRE Centre à soumettre des observations écrites sur certains aspects de l’affaire. Ces observations ont été reçues le 18 décembre 2000. Le 23 janvier 2001, le Gouvernement a présenté des observations en réponse à celles de AIRE Centre. EN FAIT I.

Le 23 février 1987, la requérante déposa devant le tribunal de Rome une demande de séparation de corps.

Par un jugement daté du 2 octobre 1990, le tribunal fit droit à cette demande, et ordonna en outre à M. Gigliozzi de verser à la requérante une pension alimentaire ( mantenimento ) mensuelle de 300 000 lires. 2. La procédure d’annulation du mariage

Entre-temps, le 20 novembre 1987, la requérante fut citée à comparaître le 1 er décembre 1987 devant le tribunal ecclésiastique régional du Latium près le vicariat de Rome « afin d’être interrogée dans l’affaire matrimoniale Gigliozzi-Pellegrini ».

Le 1 er décembre 1987, la requérante se rendit seule au tribunal ecclésiastique, sans savoir de quoi il s’agissait ; elle fut informée que son mari avait introduit le 6 novembre 1987 une demande d’annulation du mariage pour cause de consanguinité (la mère de la requérante et le père de M. Gigliozzi étant cousins). Interrogée par le juge, l’intéressée déclara qu’elle avait connaissance de ses liens de consanguinité avec M. Gigliozzi et qu’elle ignorait par ailleurs si le prêtre avait, à l’époque du mariage, demandé une dispense ( dispensatio ).

Par un jugement rendu le 10 décembre 1987 et déposé au greffe le même jour, le tribunal ecclésiastique prononça la nullité du mariage pour cause de consanguinité. Le tribunal avait suivi une procédure abrégée ( praetermissis solemnitatibus processus ordinarii ) au sens de l’article 1688 du code canonique. Cette procédure, qui nécessite l’intervention du « defensor vinculis » (le procureur général), est suivie lorsque les parties ont été citées à comparaître et lorsqu’une cause d’empêchement au mariage résulte avec certitude d’un document qui n’est pas contesté.

Le 12 décembre 1987, la requérante reçut une notification du greffe du tribunal ecclésiastique lui indiquant que le 6 novembre 1987 le tribunal avait prononcé la nullité du mariage pour cause de consanguinité.

Le 21 décembre 1987, la requérante interjeta appel du jugement du tribunal ecclésiastique devant la rote romaine ( Romana Rota ). Elle allégua en premier lieu ne jamais avoir reçu copie du jugement litigieux, et se plaignit de n’avoir été entendue par le tribunal que le 1 er décembre 1987, c’est-à-dire après que ce dernier eut rendu le jugement du 6 novembre 1987. La requérante alléguait en outre une violation des droits de la défense et du principe du contradictoire, puisqu’elle avait été citée à comparaître devant le tribunal ecclésiastique sans être informée à l’avance ni de la demande d’annulation du mariage ni des raisons de cette demande ; elle n’avait donc préparé aucune défense et, par ailleurs, n’avait pas été assistée par un avocat.

Le 26 janvier 1988, le greffe du tribunal ecclésiastique informa la requérante que la notification du 12 décembre 1987 contenait une erreur matérielle et que le jugement était daté du 10 décembre 1987.

Le 3 février 1988, le procureur général présenta ses observations selon lesquelles la requérante « avait agi correctement en faisant appel du jugement » ( la convenuta aveva agito giustamente facendo appello contro la sentenza ) du tribunal du Latium. Par conséquent, par un acte du 9 mars 1988, le juge rapporteur de la rote convoqua les parties ainsi que le procureur.

Le 10 mars 1988, la requérante fut informée que la rote examinerait son appel le 13 avril 1988 et qu’elle avait la possibilité de présenter des observations dans un délai de vingt jours. Le 29 mars 1988, la requérante, toujours sans être assistée d’un avocat, présenta ses observations, en se plaignant notamment de ne pas avoir disposé du temps et des facilités nécessaires à sa défense. Elle exposait les arrangements financiers entre elle et son ex-mari et soulignait qu’une déclaration de nullité du mariage aurait des répercussions importantes sur l’obligation de son ex-mari de lui verser la pension alimentaire qui représentait sa seule source de revenus.

Par un arrêt du 13 avril 1988, déposé au greffe le 10 mai 1988, la rote confirma la déclaration de nullité du mariage pour cause de consanguinité. La requérante ne reçut que le dispositif, sa demande d’obtenir une copie de l’intégralité du jugement ayant été refusée.

Le 23 novembre 1988, la rote informa la requérante et son ex-mari que son arrêt, revêtu de la formule exécutoire par l’organe ecclésiastique supérieur de contrôle, avait été transmis à la cour d’appel de Florence pour exequatur ( delibazione ). 3. La procédure d’exequatur

Le 25 septembre 1989, l’ex-mari de la requérante cita cette dernière à comparaître devant la cour d’appel de Florence.

La requérante intervint dans la procédure, demandant l’annulation de l’arrêt de la rote pour violation de ses droits de la défense. Elle souligna ne pas avoir reçu copie de la demande d’annulation du mariage, et ne pas avoir pu prendre connaissance des actes versés au dossier, notamment des observations du procureur général. Elle demanda par conséquent à la cour d’appel de refuser l’exequatur de l’arrêt de la rote ; elle faisait valoir que, de toute manière, la réouverture des débats était nécessaire afin de lui permettre d’examiner les actes du dossier de la procédure canonique et de réagir aux éléments qu’il contenait. Elle demanda à titre subsidiaire, au cas où la cour accorderait l’exequatur, que son ex-mari fût condamné à lui verser une rente « viagère » mensuelle.

Par un arrêt du 8 novembre 1991, déposé au greffe le 10 mars 1992, la cour d’appel de Florence déclara exécutoire l’arrêt du 13 avril 1988. La cour estima, d’une part, que l’audition de la requérante du 1 er décembre 1987 avait été suffisante pour garantir le respect du contradictoire, et, d’autre part, qu’elle avait librement choisi d’entamer la procédure devant la rote et avait bénéficié dans ce cadre de tous les droits de la défense, « indépendamment des particularités de la procédure canonique ». Par ailleurs, la cour se déclara incompétente pour accorder la rente « viagère » ; pour ce qui était d’une éventuelle pension à caractère provisoire ( assegno provvisorio ), la cour souligna que l’état de nécessité de la requérante n’avait de toute manière pas été démontré.

La requérante se pourvut en cassation, réitérant que ses droits de la défense avaient été violés dans la procédure devant les tribunaux ecclésiastiques. Elle fit notamment valoir que la cour d’appel avait omis de tenir compte des éléments suivants de ladite procédure : les parties ne peuvent être représentées par un avocat ; la partie défenderesse n’est informée des raisons de nullité invoquées par le demandeur qu’au moment de son audition ; le procureur général, qui est chargé de représenter la partie défenderesse, n’est pas tenu de faire appel ; l’appel peut être interjeté uniquement par la partie personnellement et non également par son avocat ; le tribunal ecclésiastique n’est pas particulièrement autonome. La requérante rappela qu’elle n’avait pas été informée en détail de la demande d’annulation du mariage et de la possibilité d’être assistée par un défenseur. De plus, la procédure de première instance avait été trop rapide. La requérante critiqua également le fait que la cour d’appel semblait avoir omis d’examiner le dossier de la procédure devant les tribunaux ecclésiastiques, alors qu’elle aurait pu en tirer des éléments en sa faveur. En outre, elle prétendit avoir démontré son état de nécessité et donc son droit à une pension alimentaire.

Au cours de la procédure, la requérante avait demandé au greffe du tribunal ecclésiastique de lui communiquer une copie des actes versés au dossier de la procédure d’annulation afin de les produire devant la Cour de cassation. Le greffier avait refusé de donner suite à cette demande, au motif que les parties n’avaient droit qu’à recevoir le dispositif du jugement, « ce qui aurait dû suffire à leur permettre d’exercer leurs droits de la défense ».

Par un arrêt du 10 mars 1995, déposé au greffe le 21 juin 1995, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle considéra tout d’abord que le principe du contradictoire avait été respecté dans la procédure devant les tribunaux ecclésiastiques ; par ailleurs, selon une certaine jurisprudence, l’assistance d’un avocat, bien que facultative en vertu du droit canonique, n’était pas interdite : la requérante aurait donc pu se prévaloir de cette possibilité. La Cour de cassation considéra en outre que le fait que la requérante avait disposé d’un délai très court pour préparer sa défense en novembre 1987 ne constituait pas une violation des droits de la défense, car elle n’avait pas indiqué pour quelle raison elle avait besoin d’un délai plus long. Quant à la demande de pension alimentaire, la haute juridiction estima que la cour d’appel n’aurait pas pu prendre une autre décision, étant donné que la requérante avait erronément qualifié cette pension de « rente viagère » et qu’elle avait par ailleurs omis de démontrer son droit à cette pension ainsi que son état de nécessité. La Cour de cassation ne se prononça pas sur le fait que les actes de la procédure canonique n’avaient pas été versés au dossier. 4. Les procédures concernant le paiement de la pension alimentaire et la reconstitution de la communauté de biens

A partir de juin 1992, l’ex-mari de la requérante suspendit le paiement de la pension alimentaire. La requérante entama alors une procédure d’exécution forcée visant le paiement de la pension, en lui notifiant le commandement ( precetto ) de payer. Le 6 novembre 1994, son ex-mari fit opposition devant le tribunal de Viterbo qui, par un jugement du 14 juillet 1999, accueillit sa demande et déclara qu’il n’était plus tenu au paiement de la pension alimentaire, en conséquence de l’exequatur par la cour d’appel de Florence de la déclaration de nullité du mariage. La requérante n’interjeta pas appel de ce jugement, car elle parvint, le 19 juin 2000, à un accord avec son ex-mari (dans le cadre de cet accord, elle renonça également à une autre procédure de reconstitution de la communauté de biens, qu’elle avait entamée devant le tribunal de Viterbo). II.

Celle-ci doit vérifier : a) que la décision a été rendue par le juge compétent, b) que, dans la procédure en annulation, les droits de la défense des parties ont été garantis conformément aux principes fondamentaux du droit italien, et c) que les autres conditions pour l’exequatur des arrêts étrangers sont réunies. EN DROIT I.

Le passage pertinent de l’article 6 se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La requérante souligne que, dans un procès canonique, la partie défenderesse, avant d’être interrogée par le tribunal, n’est informée ni de l’identité du demandeur, ni des motifs de nullité allégués par celui-ci ; elle n’est pas instruite de la possibilité de se prévaloir de l’assistance d’un défenseur (possibilité qui est d’ailleurs contestée par une certaine doctrine), ni de celle de demander des copies du dossier. Par conséquent, les droits de la défense se trouvent fortement diminués dans le cadre de telles procédures. En effet, la requérante n’a pas été informée à l’avance des motifs de sa citation à comparaître ; elle n’a pas davantage été avisée de la possibilité de nommer un avocat ni dans la citation à comparaître ni lors de son interrogatoire. Ces circonstances l’ont empêchée de faire face aux demandes de son ex-mari de façon éclairée : elle aurait pu, par exemple, ne pas se rendre à l’audition ou se prévaloir de la faculté de ne pas répondre. De plus, sans l’assistance d’un avocat, elle s’est trouvée intimidée par le fait que le juge était un religieux.

Les droits de la défense de la requérante se trouvaient dès lors irrémédiablement compromis après sa comparution devant le tribunal ecclésiastique, et les juridictions italiennes auraient dû refuser d’entériner l’issue d’une procédure tellement inéquitable au lieu de se borner à affirmer – en l’absence de tout examen approfondi – que la procédure devant les juridictions ecclésiastiques avait été contradictoire et équitable.

Par ailleurs, l’avocat de la requérante a essayé d’obtenir une copie du dossier déposé au greffe du tribunal ecclésiastique, notamment car elle avait appris que trois témoins avaient été entendus par ce tribunal, mais cette possibilité lui a été refusée. Elle n’a donc pas pu produire ces documents dans la procédure devant les juridictions italiennes.

La requérante souligne en outre que la cour d’appel de Florence a rejeté sa demande visant à obtenir que son ex-mari continue à lui verser une pension alimentaire mensuelle au motif qu’il n’y avait aucune preuve de son état de nécessité, alors qu’elle avait produit les documents attestant d’un tel état. La procédure devant les juridictions italiennes aurait également été inéquitable sur ce point.

Le Gouvernement considère que les droits de la défense garantis à la requérante n’ont aucunement été violés en l’espèce. Il souligne que les juridictions italiennes ont examiné attentivement tous les griefs soulevés par la requérante et ont abouti à la conclusion, étayée par une argumentation logique, qu’il n’y avait eu aucune violation des droits de la défense de l’intéressée. En outre, l’annulation du mariage se fondait sur un élément objectif, la consanguinité, qui n’a pas été contesté par la requérante et qui résulte clairement des documents versés au dossier ; le fait que la requérante n’a pas été prévenue de la raison pour laquelle elle avait été citée à comparaître devant le tribunal ecclésiastique régional du Latium, et l’absence d’avocat pour l’assister ne sauraient lui avoir porté préjudice car, à cette occasion, elle s’était bornée à admettre avoir eu connaissance de la consanguinité.

La Cour note d’emblée que la déclaration de nullité du mariage de la requérante a été prononcée par les juridictions du Vatican, puis rendue exécutoire par les juridictions italiennes. Or le Vatican n’a pas ratifié la Convention et, du reste, la requête est dirigée contre l’Italie : la tâche de la Cour consiste donc non pas à examiner si l’instance devant les juridictions ecclésiastiques était conforme à l’article 6 de la Convention, mais si les juridictions italiennes, avant de donner l’exequatur à ladite déclaration de nullité, ont dûment vérifié que la procédure y relative remplissait les garanties de l’article 6 ; un tel contrôle s’impose, en effet, lorsque la décision dont on demande l’exequatur émane des juridictions d’un pays qui n’applique pas la Convention. Pareil contrôle est d’autant plus nécessaire lorsque l’enjeu de l’exequatur est capital pour les parties.

La Cour doit examiner les motifs donnés par la cour d’appel de Florence et la Cour de cassation pour rejeter les griefs de la requérante concernant la procédure canonique.

Or la requérante s’était plainte d’une violation du caractère contradictoire de la procédure : en effet, elle n’avait pas été informée en détail de la demande d’annulation présentée par son ex-mari et n’avait pas eu accès au dossier de la procédure. Par conséquent, elle ignorait en particulier le contenu des dépositions des trois témoins qui auraient été entendus en faveur de son ex-mari et des observations du procureur général. De plus, elle n’avait pas été assistée par un avocat.

La cour d’appel de Florence a estimé que les circonstances dans lesquelles la requérante avait comparu devant le tribunal ecclésiastique et le fait qu’elle avait par la suite interjeté appel du jugement rendu par ce dernier suffisaient pour conclure qu’elle avait bénéficié d’un procès contradictoire. La Cour de cassation a déclaré que, pour l’essentiel, la procédure canonique respectait le principe du contradictoire.

La Cour estime que ces motifs ne sont pas suffisants. Les instances italiennes ne semblent pas avoir attribué d’importance à la circonstance que la requérante n’avait pas pu prendre connaissance des éléments apportés par son ex-mari et par les – prétendus – témoins. Pourtant, la Cour rappelle à cet égard que le droit à une procédure contradictoire, qui est l’un des éléments d’une procédure équitable au sens de l’article 6 § 1, implique que chaque partie à un procès, pénal ou civil, doit en principe avoir la faculté de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer sa décision (voir, mutatis mutandis , les arrêts Lobo Machado c. Portugal et Vermeulen c. Belgique , 20 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-I, respectivement pp. 206-207, § 31, et p. 234, § 33, ainsi que Mantovanelli c. France , 18 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 436, § 33).

Peu importe que, comme le fait valoir le Gouvernement, la requérante n’aurait de toute manière pas pu s’opposer à la nullité du mariage, qui découlait d’un fait objectif et non contesté. Il appartient aux seules parties à un litige de juger si un élément apporté par l’adversaire ou par des témoins appelle des commentaires. Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : elle se fonde, entre autres, sur l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce au dossier (voir, mutatis mutandis , F.R. c. Suisse , n o 37292/97, § 39, 28 juin 2001, non publié).

Il en va de même quant à l’assistance d’un avocat. Une telle assistance étant possible, selon la Cour de cassation, même dans le cadre de la procédure canonique abrégée, la requérante aurait dû être placée dans une situation lui permettant d’en bénéficier si elle le souhaitait. L’argument de la Cour de cassation selon lequel la requérante aurait dû connaître la jurisprudence en la matière ne convainc pas la Cour : en effet, les juridictions ecclésiastiques pouvaient présumer que la requérante, qui ne disposait pas de l’assistance d’un avocat, ignorait cette jurisprudence. De l’avis de la Cour, étant donné que la requérante avait été citée à comparaître devant le tribunal canonique sans savoir de quoi il s’agissait, il incombait audit tribunal de l’informer de sa faculté de se prévaloir de l’assistance d’un avocat avant qu’elle ne se rende à l’audition.

Dans ces conditions, la Cour estime que les juridictions italiennes ont manqué à leur devoir de s’assurer, avant de donner l’exequatur à l’arrêt de la rote romaine, que dans le cadre de la procédure canonique la requérante avait bénéficié d’un procès équitable.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante demande, au titre du préjudice matériel, une somme de 40 884 715 lires (ITL), correspondant à la pension alimentaire que son ex-mari aurait dû continuer à lui payer entre le mois de juin 1992 et la fin de 1999, conformément au jugement de séparation de corps rendu le 2 octobre 1990 par le tribunal de Rome (paragraphe 13 ci-dessus). Elle allègue en outre d’importants préjudices moraux résultant de la violation de la Convention, qu’elle évalue à 160 000 000 d’ITL.

Le Gouvernement souligne le défaut de preuve du dommage matériel allégué et l’absence de tout lien de causalité avec la violation constatée. Il fait valoir en particulier que, s’il est vrai que l’ex-mari de la requérante a cessé de verser la pension alimentaire à la suite de l’exequatur de la déclaration de nullité du mariage, la requérante est par la suite parvenue à un règlement amiable de la question (voir paragraphe 30 ci-dessus) : elle a donc déjà obtenu, du moins en partie, le paiement de la pension alimentaire pour les années 1992-1999. Le Gouvernement affirme en outre que le constat de violation de l’article 6 de la Convention constituerait, le cas échéant, une satisfaction équitable suffisante pour un préjudice moral.

La Cour constate que la suspension des versements de la pension alimentaire en faveur de la requérante est une conséquence directe de l’exequatur de l’arrêt de la rote romaine prononçant la nullité du mariage. Elle observe cependant que, comme le Gouvernement le souligne, cette question a fait l’objet d’un règlement amiable entre la requérante et son ex-mari. Le contenu du règlement amiable n’ayant pas été précisé, la Cour ne dispose pas des éléments nécessaires pour chiffrer le préjudice matériel éventuellement subi à ce titre par la requérante : il y a lieu par conséquent de rejeter sa demande au titre du dommage matériel.

La Cour juge par ailleurs que la requérante a subi un certain préjudice moral, que le simple constat de violation ne saurait compenser. Statuant en équité, conformément à l’article 41 de la Convention, la Cour décide de lui octroyer la somme de 10 000 000 d’ITL. B. Frais et dépens

La requérante sollicite également, justificatifs à l’appui, le remboursement des frais et honoraires d’avocat exposés devant les différentes instances nationales (soit 21 232 860 ITL, dont 2 024 790 ITL pour la procédure devant la cour d’appel et 6 050 000 ITL pour celle devant la Cour de cassation) et devant les organes de la Convention (12 203 940 ITL).

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’allocation des frais et dépens exposés par le requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, notamment, Lucà c. Italie , n o 33354/96, § 50, CEDH 2001-II, et Zimmermann et Steiner c. Suisse , 13 juillet 1983, série A n o 66, p. 14, § 36).

Pour les frais exposés devant les juridictions internes, la Cour note que seuls les frais de la procédure devant la Cour de cassation tirent leur origine directement de la violation constatée et de la tentative d’y remédier. Elle décide par conséquent d’accorder à ce titre la somme de 6 050 000 ITL uniquement.

Quant aux frais exposés devant les organes de Strasbourg, la Cour accorde à la requérante la totalité de la somme en question, soit 12 203 940 ITL. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont la Cour dispose, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 10 000 000 d’ITL (dix millions de lires) pour dommage moral, ii. 18 253 940 ITL (dix-huit millions deux cent cinquante-trois mille neuf cent quarante lires) pour frais et dépens, b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 juillet 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président