Klein împotriva Germaniei

Rezoluția ResDH(2001)103 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 27 iulie 2000 (definită la 27 octombrie 2000) în cauza Klein împotriva Germaniei (adoptată de Comitetul de Miniștri la 23 iulie 2001 în cadrul celei de a 7-a ședințe a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 27 iulie 2000 în cauza Klein și transmisă definitiv Comitetului miniștrilor în temeiul articolelor 44 și 46 din convenție, Reamintind faptul că la originea acestei cauze se află o cerere (nr. 33379/96) adresată împotriva Germaniei, introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 9 ianuarie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenție, de către domnul.

Edgar Klein, resortisant german, și Curtea, sesizată cu această cauză în temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11, a declarat admisibil faptul că, în hotărârea sa din 27 iulie 2000, Curtea, în unanimitate, privește durata excesivă a unei proceduri privind drepturile și obligațiile cu caracter civil în fața instanțelor civile și a Curții Constituționale: - a spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; - a spus că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; - a declarat că guvernul statului pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, 7 000 de mărci germane, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul TVA-ului, cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată și că această sumă ar trebui să majoreze un interes simplu cu 4% laan de la expirarea termenului respectiv și până la plata taxei; - a respins cererea de satisfacție echitabilă a reclamantului pentru surplus; având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri privind aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție; După ce a invitat guvernul statului pârât să ia măsurile luate ca urmare a hotărârii din 27 iulie 2000, având în vedere obligația pe care o are Germania de a se conforma în conformitate cu art. 46 alin. (1) din Convenție; întrucât,

la examinarea acestei cauze, guvernul statului pârât a reamintit că măsurile au fost deja adoptate pentru a evita noi încălcări similare celor constatate în prezenta cauză, a se vedea în special Rezoluțiile ResDH(2001)6 și ResDH(2001)7 în cauzele Pammel și Probstmeier și a indicat că hotărârea Curții a fost transmisă autorităților direct vizate; În conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție în prezenta cauză, guvernul statului pârât a plătit reclamantului suma prevăzută în hotărârea din 27 iulie 2000, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de Guvernanța Germaniei, pe care și le-a îndeplinit în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză.

Résolution ResDH(2001)103 relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme du 27 juillet 2000 (définitif le 27 octobre 2000) dans l’affaire Klein contre l’Allemagne (adoptée par le Comité des Ministres le 23 juillet 2001, lors de la 760 e réunion des Délégués des Ministres) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»), Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 27 juillet 2000 dans l’affaire Klein et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu des articles 44 et 46 de la Convention ; Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 33379/96) dirigée contre l’Allemagne, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 janvier 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention, par M. Edgar Klein, ressortissant allemand, et que la Cour, saisie de cette affaire en vertu de l’article 5, paragraphe 2, du Protocole n° 11, a déclaré recevable le grief concernant la durée excessive d’une procédure concernant des droits et obligations de caractère civil devant juridictions civiles et la Cour Constitutionnelle ; Considérant que dans son arrêt du 27 juillet 2000 la Cour,

à l’unanimité : - a dit qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention ; - a dit que le présent arrêt constituait en soi une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ; - a dit que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, 7 000 marks allemands, plus toute somme pouvant être due au titre de la TVA, au titre des frais et dépens et que ce montant serait à majorer d’un intérêt simple de 4% l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; - a rejeté la demande de satisfaction équitable du requérant pour le surplus ; Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 27 juillet 2000, eu égard à l’obligation qu’a l’Allemagne de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ; Considérant que lors de l’examen de cette affaire, le gouvernement de l’Etat défendeur a rappelé que des mesures avaient déjà été adoptées pour éviter de nouvelles violations semblables à celles constatées dans la présente affaire, voir notamment les Résolutions ResDH(2001)6 et ResDH(2001)7 respectivement dans les affaires Pammel et Probstmeier,

et a indiqué que l’arrêt de la Cour avait été transmis aux autorités directement concernées ; S’étant assuré que le 2 novembre 2000, dans le délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé au requérant la somme prévue dans l’arrêt du 27 juillet 2000, Déclare, après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de l’Allemagne, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.