RIELA ET AUTRES contre l'ITALIE

Reclamanții consideră că măsura de prevenire a confiscării a prejudiciat dreptul lor la respectul bunurilor lor, cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Invocând articolele 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, reclamanții se plâng de iniquitatea procedurii de aplicare a măsurilor de prevenire. PE DREPT 1. Reclamanții consideră că măsura de prevenire a confiscării a prejudiciat dreptul lor la respectul bunurilor, cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziție se citește după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile precedente nu afectează dreptul statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. " Reclamanții observă că măsura în cauză lovise un set de bunuri diferite și susțin că se analizează ca o acțiune nedeterminată și excesivă. Curtea constată că confiscarea litigioasă a constituit, fără nicio îndoială, o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților la respectul bunurilor lor (vezi Rocco Arcuri și trei alții c. Italie, cerere nr. 52024/99, hotărâre a Curții (a doua secțiune) din 5 iulie 2001, nepublicată; M. c. Italie, cerere nr. 12386/86, hotărâre a Comisiei din 15 aprilie 1991, Hotărâri și rapoarte (DR) 70, pp. 59, 78). Ea observă, de asemenea, că confiscarea lovise bunuri ale căror origine ilegală fusese constatată de tribunale și că scopul ei era de a preveni ca primii doi reclamanți, care, potrivit judecătorilor italieni, puteau dispune direct sau indirect de acestea, să le poată utiliza pentru a realiza în continuare profituri în favoarea lor sau în favoarea asociației de răufăcători căreia se suspectează că aparțin, și aceasta cu prejudiciul colectivității. Astfel, chiar dacă măsura în cauză a provocat o privare de proprietate, aceasta ține de o reglementare a utilizării bunurilor în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1, care lasă statelor dreptul de a adopta "legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general" (hotărârile Agosi c. Regatul Unit din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, p. 17, §§ 51 și următoarele; Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pp. 29 și 30, §§ 62-63). Cât privește respectarea condițiilor acestui alineat, Curtea constată imediat că confiscarea bunurilor reclamanților a fost ordonată în conformitate cu art. 2ter din legea din 1965. Prin urmare, este vorba de o ingerință prevăzută de lege. Curtea constată apoi că confiscarea litigioasă urmărește să prevină o utilizare ilicită și periculoasă pentru societate a bunurilor ale căror origine legitimă nu a fost dovedită. Ea consideră, prin urmare, că ingerința rezultată din aceasta urmărește un scop care corespunde interesului general (hotărârea Raimondo c. Italie din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A, p. 17, § 30; hotărâre a Comisiei în cauza M. c. Italie, precitată, pp. 59 și 79). Rămâne totuși de verificat dacă această ingerință este proporționată cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Curtea evidențiază că măsura litigioasă s-a încadrat în cadrul unei politici de prevenire a criminalității și consideră că, în punerea în aplicare a unei asemenea politici, legislatorul trebuie să se bucure de o mare latitudine pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public necesitând o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia. Ea observă, de asemenea, că fenomenul criminalității organizate a atins, în Italia, proporții foarte îngrijorătoare. Profiturile masive pe care asociațiile de tip mafiot le obțin din activitățile lor ilicite le dau o putere a cărei existență pune în pericol primatul legii în stat. Astfel, mijloacele adoptate pentru a combate această putere economică, în special confiscarea litigioasă, pot apărea ca indispensabile pentru a lupta în mod eficace împotriva unor asemenea asociații (hotărârea Raimondo, precitată, p. 17, § 30; hotărâre a Curții în cauza Arcuri, precitată). Din acest motiv, Curtea nu poate ignora circumstanțele specifice care au ghidat acțiunea legislatorului italian. Cu toate acestea, îi revine sarcina de a se asigura că drepturile garantate de Convenție sunt, în fiecare caz, respectate. Curtea constată că, în specie, art. 2ter din legea din 1965 stabilește, în prezența unor "indici suficienți", o prezumție că bunurile persoanei suspecte de a aparține unei asociații de răufăcători constituie profit din activități ilicite sau reinvestire a acestora. Orice sistem juridic cunoaște prezumții de fapt sau de drept. Convenția nu se opune în mod evident acesteia în principiu. Cu toate acestea, dreptul reclamanților la respectul bunurilor lor implică existența unei garanții jurisdicționale efective. Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă procedura care s-a desfășurat în fața jurisdicțiilor italiene oferea reclamanților, ținând seama de gravitatea măsurii cu care se confruntau, o ocazie adecvată de a-și expune cauza autorităților competente (hotărâre a Curții în cauza Arcuri, precitată, și, mutatis mutandis, hotărârea Agosi, precitată, p. 18, § 55). În acest sens, Curtea constată că procedura de aplicare a măsurilor de prevenire s-a desfășurat în mod contradictoriu în fața a trei jurisdicții succesive - tribunal, cură de apel și Curte de Casație. În particular, reclamanții au avut posibilitatea, prin intermediul avocatului de alegere al lor, de a ridica excepții și de a prezenta mijloacele de probă pe care le-au considerat necesare pentru a-și proteja interesele, ceea ce demonstrează că drepturile apărării au fost respectate. Curtea observă, de asemenea, că jurisdicțiile italiene nu puteau să se bazeze pe simple suspiciuni. Trebuiau să stabilească și să evalueze obiectiv faptele expuse de părți și nimic în dosar nu permite să se creadă că au apreciat în mod arbitrar elementele care le-au fost prezentate. Dimpotrivă, judecătorii italieni s-au bazat pe informațiile colectate împotriva primilor doi reclamanți, din care reiese că aceștia fuseseră afiliați unei asociații de tip mafiot înrădăcinate în Sicilia și dispuneau de resurse financiare desproporiții în raport cu veniturile lor. Tribunalele naționale au analizat, de asemenea, cu grijă situația financiară a celorlalți reclamanți și natura relațiilor lor cu primii doi reclamanți și au concluzionat că toate bunurile confiscate nu puteau fi decât achiziții datorită reinvestirii profiturilor ilicite ale D.D. Lorenzo și Francesco și erau de facto gestionate de aceștia. În aceste circumstanțe, ținând seama de marja de apreciere care revine statelor atunci când reglementează "utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general", în special în cadrul unei politici criminale menite să combată fenomenul criminalității de masă, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamanților la respectul bunurilor lor nu este disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. Rezultă că această plângere trebuie respingă ca fiind manifest neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Reclamanții se plâng de iniquitatea procedurii de aplicare a măsurilor de prevenire. Ei invocă articolele 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, care, în părțile lor relevante, este scris după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide, fie asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile sale de caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...) 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până la stabilirea legală a culpabilității sale.

Orice acuzat are dreptul în special la: a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timp și facilități necesare pregătirii apărării; c) să se apere personal sau să aibă asistența unui apărător din alegere, și dacă nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să audieze martori acuzatori sau să facă să audieze și să obțină convocarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca ai acuzării. " Curtea trebuie mai întâi să determine dacă dispoziția invocată se aplică în specie. Ea reamintește că măsurile de prevenire prevăzute de legile italiene din 1956, 1965 și 1982 nu implică un verdict de culpabilitate, ci vizează prevenirea comiterii acțiunilor criminale (vezi hotărâre a Curții în cauza Arcuri, precitată, și, mutatis mutandis, hotărârea Raimondo, precitată, p. 20, § 43). De altfel, impunerea lor nu depinde de pronunțarea unui verdict anterior de condamnare pentru o infracțiune penală (vezi, a contrario și sub aspectul articolului 7 din Convenție, hotărârea Welch c. Regatul Unit din 9 februarie 1995, seria A nr. 307-A, p. 13, §§ 28-29). Prin urmare, ele nu pot fi comparate cu o pedeapsă. Prin urmare, procedura aferență nu se referă la "temeinicia" unei "acuzații în materie penală" (hotărârile Raimondo, precitată, p. 20, § 43, și Guzzardi c. Italie din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, p. 40, § 108). Al doilea și al treilea paragraf ale articolului 6, care garantează respectiv principiul prezumției de nevinovăție și drepturile persoanelor acuzate, nu se aplică, prin urmare, în specie. Rămâne să se determine dacă procedura inițiată împotriva reclamanților se referea la "drepturi și obligații de caracter civil" potrivit primului paragraf al articolului

Curtea observă în acest sens că art. 6 se aplică în materie civilă oricărei acțiuni cu un obiect "patrimonial" și bazată pe o presupusă încălcare a unor drepturi, de asemenea patrimoniale (hotărârile Raimondo, precitată, p. 20, § 43, și Editions Périscope c. Franța din 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, p. 66, § 40). Acest lucru fiind cazul în specie, art. 6 § 1 este aplicabil procedurii litigioase în aspectul ei civil. a) Reclamanții observă mai întâi că cea de-a optulea reclamantă, precum și alți terți interesați, nu fuseseră informați despre deschiderea procedurii, care avusese consecințe importante asupra drepturilor lor patrimoniale. Ei observă, de asemenea, că antetul ordinului din 19 martie 1998 nu indica numele tuturor persoanelor afectate de confiscare, ceea ce, potrivit ziselor lor, ar face decizia în cauză ambiguă și echivocă. Curtea observă imediat că, așa cum a subliniat Curtea de Casație în hotărârea sa din 22 martie 1999, reclamanții au ridicat târziu excepția lor de nulitate bazată pe necomunicarea deschiderii procedurii celei de-a șaselea și celei de-a optulea reclamante. Oricum, ea constată că acestea din urmă vor avea posibilitatea de a-și susține drepturile de caracter patrimonial în cadrul procedurii de executare a confiscării. Procedura în cauză nu având, la data ultimelor informații, încă început, Curtea estimează că alegerile reclamanților pe acest punct sunt premature. Cât privește omisiunile conținute în antetul ordinului din 19 martie 1998, Curtea consideră că o asemenea eroare materială nu ar putea afecta echitatea procedurii, ținând seama în special de faptul că motivarea și dispoziția deciziei în incriminare identificau în mod clar numele tuturor proprietarilor bunurilor confiscate. Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca manifest neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. b) Reclamanții se plâng de faptul că procedura în fața Curții de Casație s-a desfășurat în camera de consiliu, și deci într-un mod nepublic și fără participarea avocatului lor. Curtea reafirmă că art. 6 din Convenție nu impune statelor contractante crearea de curți de apel sau casație. Cu toate acestea, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile articolului 6 trebuie respectate (hotărârea K.D.B. c. Țările de Jos din 27 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 630, § 38). Modul în care art. 6 § 1 se aplică depinde de particularitățile procedurii în cauză. Pentru a judeca, trebuie luată în considerare ansamblul procesului condus în ordinea juridică internă și rolul pe care Curtea de Casație l-a avut în acesta (hotărârea Brualla Gómez de la Torre c. Spania din 19 decembrie 1997, Colecția 1997-VII, p. 2956, § 37). De aceea, după cum Curtea a observat de mai multe ori, absența dezbaterilor publice în al doilea sau al treilea grad poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția să fi avut loc o ședință publică în primă instanță. Astfel, procedurile consacrate exclusiv punctelor de drept pot îndeplini cerințele articolului 6 chiar dacă Curtea de Casație nu i-a dat acuzatului facultatea de a se exprima în fața ei (vezi, printre altele, hotărârea Ekbatani c. Suedia din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 31). Curtea observă că, în specie, cererea în casație a fost formulată după ce diferitele excepții și plângeri ale reclamanților fuseseră examinate de tribunalul și curtea de apel din Catania, care aveau plenitudo jurisdicționalae să se pronunțe asupra fondului cazului și care avuseseră ședințe la care atât reclamanții, cât și avocatul lor avuseseră posibilitatea de a participa. De altfel, reclamanții au putut prezenta, prin intermediul avocatului lor, motive de cerere în casație înainte ca judecătoria supremă să înceapă examinarea cazului lor. În concluzie, ținând seama de rolul care este acela al Curții de Casație și având în vedere procedura considerată în ansamblu, Curtea estimează că absența dezbaterilor publice în fața Curții de Casație nu ar putea dezvălui nici o aparență de încălcare a articolului 6 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, hotărârea K.D.B. c. Țările de Jos, precitată, p. 630, § 41, și Ortolani c. Italie (cerere nr. 46283/99), hotărâre a Curții (a doua secțiune) din 31 mai 2001, nepublicată). Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca manifest neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. c) Reclamanții susțin în final că deciziile pronunțate împotriva lor au fost luate în încălcarea garanțiilor procesului echitabil, că se bazează pe erori de fapt și drept, și că jurisdicțiile naționale nu au dovedit în mod corespunzător originea ilegală a bunurilor confiscate, omițând să țină seama de elemente care ar fi putut duce la o concluzie diferită. Curtea reamintește că nu este sarcina ei să se substituie jurisdicțiilor interne. Admissibilitatea probelor ține, în primă linie, de regulile dreptului național și revine în principiu jurisdicțiilor interne, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația și să aprecieze faptele (vezi, dintre altele, hotărârile Brualla Gómez de la Torre, precitată, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Colecția 1998-I, p. 290, § 33). Nu intră în competența Curții de a-și substitui propria sa apreciere a faptelor celeia a jurisdicțiilor interne sau de a se pronunța asupra dacă anumite elemente au fost în mod corect admise ca probe, ci de a cerceta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (vezi, printre altele, hotărârile Doorson c. Țările de Jos din 26 martie 1996, Colecția 1996-II, p. 470, § 67, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos din 23 aprilie 1997, Colecția 1997-III, p. 711, § 50). Or, după cum Curtea tocmai a constatat, procedura de aplicare a măsurilor de prevenire s-a desfășurat în mod contradictoriu și în respectarea drepturilor apărării în fața a trei jurisdicții succesive. Acestea nu puteau baza concluziile pe simple suspiciuni și au motivat în mod amplu toate punctele litigioase, ceea ce permite să se excludă orice risc de arbitrar. Rezultă că această parte a cererii trebuie respingă ca manifest neîntemeiată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă ANEXĂ

D-na Francesca Lucia CANNONE s-a născut în 1964;

D-na Giuseppa RIELA s-a născut în 1959;

D-na Santa REITI s-a născut în 1967.

Les requérants considèrent que la mesure de prévention de la confiscation a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.

Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure pour l’application des mesures de prévention. EN DROIT 1. Les requérants considèrent que la mesure de prévention de la confiscation a porté atteinte à leur droit au respect des biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n° 1. Cette disposition se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Les requérants observent que la mesure en question a frappé un ensemble de biens différents et allèguent qu’elle s’analyse en une saction indéterminée et excessive. La Cour constate que la confiscation litigieuse a constitué sans nul doute une ingérence dans la jouissance du droit des requérants au respect de leurs biens (voir Rocco Arcuri et trois autres c. Italie, requête n° 52024/99, décision de la Cour (deuxième section) du 5 juillet 2001, non publiée ; M. c. Italie, requête n° 12386/86, décision de la Commission du 15 avril 1991, Décisions et Rapports (DR) 70, pp. 59, 78). Elle note ensuite que la confiscation a frappé des biens dont les tribunaux ont constaté l'origine illégale et a pour but d'éviter que les deux premiers requérants, qui, selon les juges italiens, pouvaient directement ou indirectement en disposer, puissent les utiliser pour réaliser ultérieurement des bénéfices à leur profit ou au profit de l'association de malfaiteurs à laquelle ils sont soupçonnés d'appartenir, et ce au préjudice de la collectivité. Ainsi, même si la mesure en question a entraîné une privation de propriété, celle-ci relève d'une réglementation de l'usage des biens au sens du second alinéa de l'article 1 du Protocole n° 1, qui laisse aux Etats le droit d'adopter « les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général » (arrêts Agosi c. Royaume-Uni du 24 octobre 1986, série A n° 108, p. 17, § 51 et suivants ; Handyside c. Royaume-Uni du 7 décembre 1976, série A n° 24, pp. 29 et 30, §§ 62-63). En ce qui concerne le respect des conditions de cet alinéa, la Cour constate d'emblée que la confiscation des biens des requérants a été ordonnée conformément à l'article 2 ter de la loi de 1965. Il s'agit donc d'une ingérence prévue par la loi. La Cour constate ensuite que la confiscation litigieuse tend à empêcher un usage illicite et dangereux pour la société de biens dont la provenance légitime n'a pas été démontrée. Elle considère donc que l'ingérence qui en résulte vise un but qui correspond à l'intérêt général (arrêt Raimondo c. Italie du 22 février 1994, série A n° 281-A, p. 17, § 30 ; décision de la Commission dans l’affaire M. c. Italie, précitée, pp. 59 et 79). Il reste néanmoins à vérifier si cette ingérence est proportionnée au but légitime poursuivi. A cet égard, la Cour souligne que la mesure litigieuse s'inscrit dans le cadre d'une politique de prévention criminelle et considère que, dans la mise en œuvre d'une telle politique, le législateur doit jouir d'une grande latitude pour se prononcer tant sur l'existence d'un problème d'intérêt public appelant une réglementation que sur le choix des modalités d'application de cette dernière. Elle observe par ailleurs que le phénomène de criminalité organisée a atteint, en Italie, des proportions fort préoccupantes. Les profits démesurés que les associations de type mafieux tirent de leurs activités illicites leur donnent un pouvoir dont l'existence remet en cause la primauté du droit dans l'Etat. Ainsi, les moyens adoptés pour combattre ce pouvoir économique, notamment la confiscation litigieuse, peuvent apparaître comme indispensables pour lutter efficacement contre lesdites associations (arrêt Raimondo, précité, p. 17, § 30 ; décision de la Cour dans l’affaire Arcuri, précitée). De ce fait, la Cour ne saurait méconnaître les circonstances spécifiques qui ont guidé l'action du législateur italien. Il lui incombe toutefois de s'assurer que les droits garantis par la Convention soient, dans chaque cas, respectés. La Cour constate qu'en l'espèce l'article 2 ter de la loi de 1965 établit, en présence d'« indices suffisants », une présomption que les biens de la personne soupçonnée d'appartenir à une association des malfaiteurs constituent le profit d'activités illicites ou son remploi. Tout système juridique connaît des présomptions de fait ou de droit. La Convention n'y fait évidemment pas obstacle en principe. Le droit des requérants au respect de leurs biens implique, cependant, l'existence d'une garantie juridictionnelle effective. Dès lors, la Cour doit rechercher si la procédure qui s'est déroulée devant les juridictions italiennes offrait aux requérants, compte tenu de la gravité de la mesure encourue, une occasion adéquate d'exposer leur cause aux autorités compétentes (décision de la Cour dans l’affaire Arcuri, précitée, et, mutatis mutandis , arrêt Agosi, précité, p. 18, § 55). A cet égard, la Cour constate que la procédure pour l'application des mesures de prévention s'est déroulée de manière contradictoire devant trois juridictions successives - tribunal, cour d'appel et Cour de cassation. En particulier, les requérants ont eu la possibilité, par les biais de l’avocat de leur choix, de soulever les exceptions et de présenter les moyens de preuve qu’ils ont estimés nécessaires pour sauvegarder leur intérêts, ce qui démontre que les droits de la défense ont été respectés. La Cour observe en outre que les juridictions italiennes ne pouvaient pas se fonder sur de simples soupçons. Elles devaient établir et évaluer objectivement les faits exposés par les parties et rien dans le dossier ne permet de croire qu'elles aient apprécié de façon arbitraire les éléments qui leur ont été soumis. Bien au contraire, les juges italiens se sont fondés sur les informations recueillies à la charge des deux premiers requérants, d'où il ressortait que ceux-ci étaient affiliés à une association de type mafieux enracinée en Sicile et disposaient de ressources financières disproportionnées par rapport à leur revenus. Les tribunaux nationaux ont en outre soigneusement analysé la situation financière des autres requérants et la nature de leurs relations avec les deux premiers requérants et ont conclu que tous les biens confisqués ne pouvaient qu'avoir été achetés grâce au remploi des profits illicites de MM. Lorenzo et Francesco et étaient de facto gérés par ceux-ci. Dans ces circonstances, compte tenu de la marge d'appréciation qui revient aux Etats lorsqu'ils réglementent « l'usage des biens conformément à l'intérêt général », en particulier dans le cadre d'une politique criminelle visant à combattre le phénomène de grande criminalité, la Cour conclut que l'ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens n'est pas disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure pour l’application des mesures de prévention. Ils invoquent l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. » La Cour doit d'abord déterminer si la disposition invoquée trouve à s'appliquer en l'espèce. Elle rappelle que les mesures de prévention prévues par les lois italiennes de 1956, 1965 et 1982 n'impliquent pas un jugement de culpabilité, mais visent à empêcher l'accomplissement d'actes criminels (voir la décision de la Cour dans l’affaire Arcuri, précitée, ainsi que, mutatis mutandis , l’arrêt Raimondo, précité, p. 20, § 43). En outre, leur imposition n’est pas tributaire du prononcé préalable d’une condamnation pour une infraction pénale (voir, a contrario et sous l’angle de l’article 7 de la Convention, l’arrêt Welch c. Royaume-Uni du 9 février 1995, série A n° 307-A, p. 13, §§ 28-29). Dès lors, elles ne sauraient se comparer à une peine. Dès lors, la procédure y relative ne porte pas sur le « bien- fondé » d'une « accusation en matière pénale » (arrêts Raimondo, précité, p. 20, § 43, et Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 40, § 108). Les deuxième et troisième paragraphes de l’article 6, qui garantissent respectivement le principe de la présomption d’innocence et les droits des personnes accusées, ne trouvent donc pas à s’appliquer en l’espèce. Il reste à déterminer si la procédure entamée contre les requérants portait sur des « droits et obligations de caractère civil » aux termes du premier paragraphe de l'article

La Cour observe à cet égard que l'article 6 s'applique au civil à toute action ayant un objet « patrimonial » et se fondant sur une atteinte alléguée à des droits eux aussi patrimoniaux (arrêts Raimondo, précité, p. 20, § 43, et Editions Périscope c. France du 26 mars 1992, série A n° 234-B, p 66, § 40). Tel étant le cas en l'espèce, l'article 6 § 1 est applicable à la procédure litigieuse dans son volet civil. a) Les requérants observent en premier lieu que la huitième requérante, ainsi que d’autres tiers intéressés, n’ont pas été informés de l’ouverture de la procédure, qui a eu des conséquences importantes sur leurs droits patrimoniaux. Ils relèvent en outre que l’entête de l’ordonnance du 19 mars 1998 n’indiquait pas les noms de toutes les personnes affectées par la confiscation, ce qui, selon leur dires, rendrait la décision en question ambiguë et équivoque. La Cour observe d’emblée que, comme la Cour de cassation l’a souligné dans son arrêt du 22 mars 1999, les requérants ont tardivement soulevé leur exception de nullité fondé sur la non-communication de l’ouverture de la procédure aux sixième et huitième requérantes. Quoi qu’il en soit, elle relève que ces dernières auront la possibilité de faire valoir leurs droits de caractère patrimonial dans le cadre de la procédure d’exécution de la confiscation. La procédure en question n’ayant, à la date des dernières informations, pas encore été commencée, la Cour estime que les allégations des requérants sur ce point sont prématurées. Pour ce qui est des omissions contenues dans l’entête de l’ordonnance du 19 mars 1998, la Cour considère qu’une telle erreur matérielle ne saurait affecter l’équité de la procédure, compte tenu notamment du fait que la motivation et le dispositif de la décision incriminée identifiaient clairement les noms de tous les propriétaires des biens confisqués. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. b) Les requérants se plaignent du fait que la procédure devant la Cour de cassation s’est déroulée en chambre de conseil, et donc de façon non publique et sans la participation de leur avocat. La Cour réaffirme que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les États contractants à créer des cours d’appel ou de cassation. Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées ( arrêt K.D.B. c. Pays-Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 630, § 38) . La manière dont l’article 6 § 1 s’y applique dépend des particularités de la procédure en cause. Pour en juger, il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la juridiction de cassation (arrêt Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2956, § 37). De surcroît, comme la Cour l’a relevé à plusieurs reprises, l’absence de débats publics en deuxième ou troisième degrés peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance. Ainsi, les procédures consacrées exclusivement à des points de droit, peuvent remplir les exigences de l’article 6 même si la Cour de cassation n’a pas donné à l’accusé la faculté de s’exprimer devant elle (voir, entre autres, l’arrêt Ekbatani c. Suède du 26 mai 1988, série A n° 134, p. 14, § 31). La Cour note qu’en l’espèce le pourvoi en cassation a été formé après que les différentes exceptions et doléances des requérants avaient été examinées par le tribunal et la cour d’appel de Catane, qui avaient plénitude de juridiction pour se prononcer sur le fond de l’affaire et qui avaient tenu des audiences auxquelles tant les requérants que leur avocat avaient eu la possibilité de participer. De plus, les requérants ont pu présenter, par les biais de leur avocat, de moyens de pourvoi avant que la haute juridiction ne commençât à examiner leur cause. En conclusion, compte tenu du rôle qui est celui de la Cour de cassation et eu égard à la procédure considérée dans son ensemble, la Cour estime que l’absence de débats publics devant la Cour de cassation ne saurait déceler aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention (voir, mutatis mutandis , l’arrêt K. D.B. c. Pays-Bas, précité, p. 630, § 41, et Ortolani c. Italie (requête n° 46283/99), décision de la Cour (deuxième section) du 31 mai 2001, non publiée). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. c) Les requérants allèguent enfin que les décisions prononcées à leur encontre ont été prises en violation des garanties du procès équitable, qu’elles se fondent sur des erreurs de fait et de droit, et que les juridictions nationales n’ont pas dûment prouvé l’origine illégale des biens confisqués, omettant de prendre en compte des éléments qui auraient pu amener à une conclusion différente. La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. L a recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit national et il revient en principe aux juridictions internes , et notamment aux cours et tribunaux, d’interpréter la législation et d’apprécier les faits (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Brualla Gómez de la Torre, précité, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33). Il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes ou de se prononcer sur le point de savoir si certains éléments ont été à bon droit admis comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres, les arrêts Doorson c. Pays-Bas du 26 mars 1996, Recueil 1996-II, p. 470, § 67, et Van Mechelen et autres c. Pays-Bas du 23 avril 1997, Recueil 1997-III, p. 711, § 50). Or, comme la Cour vient de le constater, la procédure pour l'application des mesures de prévention s'est déroulée de manière contradictoire et dans le respect des droits de la défense devant trois juridictions successives. Celles-ci ne pouvaient pas fonder leurs conclusions sur de simples soupçons et ont amplement motivé tous les points controversés, ce qui permet d’écarter tout risque d’arbitraire. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente ANNEXE

M me Francesca Lucia CANNONE est née en 1964 ;

M me Giuseppa RIELA est née en 1959 ;

M me Santa REITI est née en 1967.