VOYAGER LIMITED v. TURKEY

Societatea reclamantă Voyager Ltd. (denumită în continuare reclamantul) este o societate de răspundere limitată încorporată în temeiul legilor Isle of Man. Este reprezentată în fața Curții de către Cameron Markby Hewitt, o firmă de avocati din Londra. Reclamantul este o societate subsidiară a lui Polly Peck International („PPI”). Dl Asil Nadir a fost directorul PPI din 1980 până la declararea falimentului în 1991. În octombrie 1990, reclamantul a deținut 32.000 din cele 40.000 de acțiuni din AN Graphics A.Ș., o societate înregistrată în Istanbul și încorporată în conformitate cu dreptul turc. La 16 octombrie 1990, s-a desfășurat la Cipru o ședință a Consiliului de Administrație al reclamantului. Articolele de asociere ale reclamantului cu condiția ca quorumul unei reuniuni a consiliului de administrație să fie de două. Cu toate acestea, această ședință a fost asistată numai de dl Tunalıer, director al reclamantului, și dl Nevzat, fost director al reclamantului, care a demisionat oficial de la postul său o zi înainte de ședință. Ceilalți doi directori ai reclamantului nu au fost informați cu privire la această ședință. În această ședință a fost luată o decizie de numire a dlui Aziz ca director al Voyager. La 21 octombrie 1990, s-a desfășurat o altă reuniune a Consiliului de Directori la Cipru, de data aceasta în prezența dlui Tunalıer și a dlui Aziz. În această ședință, transferul de 32.000 de acțiuni deținute de reclamant în AN Graphics către dl Nadir pentru o plată de 8.000.000 GBP a fost ratificat. În consecință, 32.000 de acțiuni ale reclamantului în AN Graphics au fost înregistrate în registrul acțiunilor în numele dlui Nadir. La 25 octombrie 1990, tribunalele engleze au pronunțat un ordin administrativ în ceea ce privește IPP, prin care doi administratori au fost desemnați ca ofițeri ai societății. La 25 noiembrie 1991, dl Nadir a fost falit în conformitate cu dreptul englez. La 5 noiembrie 1992, Curtea Înaltă de Justiție a insulei de Man a declarat că reuniunile Consiliului de administrație al reclamantului, respectiv, care s-a desfășurat la 16 octombrie 1990 și, prin urmare, la 21 octombrie 1990, au fost necumulate și nule. Reclamantul a acuzat dl Nadir de transfer incorect de acțiuni cu intenția de a le transfera în afara Grupului PPI pentru a se asigura că acestea au rămas sub controlul său personal după ce Ordinul de administrație a devenit efectiv la 25 octombrie 1990. Prin urmare, au fost introduse mai multe proceduri în fața instanțelor turce împotriva AN Graphics și a dlui Asil Nadir. La 2 septembrie 1991, reclamantul a inițiat o procedură în fața Curții Comerciale de Istanbul pentru declararea că 23.112 din acțiunile sale în AN Graphics au fost transferate ilegal în numele dlui Nadir. La 26 februarie 1993, după examinarea tuturor elementelor de probă și a argumentelor prezentate de părți, instanța a constatat că nu exista nici un litigiu între părți cu privire la nulitatea reuniunilor consiliului, care s-a desfășurat la 16 octombrie 1990 și la 21 octombrie 1990. În consecință, Curtea a susținut că transferul de 23.112 acțiuni în numele dlui Nadir a fost nul și, prin urmare, nul. Curtea a hotărât, de asemenea, că restabilirea acțiunilor în numele reclamantului depinde de plata de 5.778.000 GBP către dl Nadir, această sumă fiind fixată în funcție de procesul-verbal al reuniunii Consiliului de administrație care a avut loc la 21 octombrie 1990. La 31 martie 1994, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește nulitatea transferului de acțiuni. Cu toate acestea, a anulat restul hotărârii privind obligația de a plăti 5 778 000 GBP dlui Nadir de a restabili acțiunile, din cauza faptului că dl Nadir nu a formulat o astfel de cerere în fața instanței de primă instanță. Ulterior, dl Nadir solicită rectificarea deciziei din 31 martie 1994. La 27 octombrie 1994, Curtea de Casație a constatat că hotărârea Curții Comerciale, din 26 februarie 1993, a fost, de fapt, în conformitate cu jurisprudența stabilită a Curții de Casație, care prevede că instanțele de primă instanță au dreptul, de oficiu, să stabilească un semn, chiar dacă părțile nu fac o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea de Casație a concluzionat că instanța de primă instanță a acționat în conformitate cu dreptul intern în stabilirea unei acțiuni în favoarea inculpatului. În consecință, a decis că raționarea hotărârii Curții de Casație din 31 martie 1994 a fost eronată. Cu toate acestea, instanța a susținut că, având în vedere că au existat dispute între părți cu privire la plata de 5.778.000 GBP, instanța de primă instanță ar fi trebuit să examineze în primul rând în detaliu dacă pârâtul a plătit cu adevărat suma în cauză înainte de a hotărî un litigiu în ceea ce privește acțiunile. Având în vedere concluziile sale, instanța a trimis cazul la instanța de primă instanță pentru o examinare detaliată. La 23 ianuarie 1995, Curtea de Comerț a hotărât să aplice hotărârea Curții de Casație din 27 octombrie 1994. Amintind că, în conformitate cu legislația turcă, condițiile aplicabile transferului de acțiuni sunt reglementate de dispozițiile care reglementează contractul de vânzare în Codul de Obligații, instanța a pus sarcina probei reclamantului pentru a demonstra că nu a primit nicio considerație de la inculpat în schimbul acțiunilor. Curtea a acordat reclamantului o lună să prezinte orice dovadă în sprijinul acuzațiilor sale. Cu toate acestea, reclamantul a declarat în fața instanței că nu are nici o dovadă. În consecință, la 24 martie 1995, Curtea comercială a susținut că în conformitate cu Codul de Obligații, vânzătorul și cumpărătorul ar trebui să își îndeplinească în același timp obligațiile contractuale, cu excepția cazului în care a existat un acord contrar. Curtea a observat că acuzatul a susținut că a plătit suma în cauză reclamantului în schimbul acțiunilor și că, în conformitate cu legislația internă turcă, sarcina dovezii a fost asupra reclamantului pentru a demonstra că acuzațiile sale au fost adevărate. În consecință, instanța a acceptat faptul că acuzatul a plătit 5.778.000 GBP în schimbul acțiunilor și, prin urmare, a avut dreptul la un titlu asupra acțiunilor până când această sumă a fost plătită înapoi la el. La 19 octombrie 1995, declarând raționamentul și coeficiența instanței de primă instanță în conformitate cu dreptul intern, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. La 9 februarie 1996, Curtea de Casație a respins cererea de rectificare a reclamantului, susținând că transferul acțiunilor societăților de răspundere limitată a fost reglementat de art. 182 din Codul de Obligații și, prin urmare, sarcina dobânzii a fost asupra reclamantului pentru a demonstra că nu a primit nicio analiză în schimbul acțiunilor. Întrucât reclamantul nu a reușit, Curtea de Casație a susținut că hotărârile Curții de Comerț și Curții de Casație au fost în conformitate cu dreptul intern. La 25 februarie 1992, reclamantul a depus o nouă cerere la Curtea Comercială de Istanbul pentru o declarație că 8.888 din acțiunile sale în AN Graphics au fost transferate ilegal în numele dlui Nadir. La 24 martie 1995, Curtea Comercială a hotărât că transferul de 8.888 acțiuni către dl Nadir de către reclamant este nul și nul. În plus, instanța a susținut că, în temeiul articolului 182 din Codul de Obligații, sarcina de probă a fost asupra reclamantului pentru a demonstra că nu a fost primită nicio opinie de la inculpat în schimbul acțiunilor. Întrucât reclamantul nu a adăugat nici o probă în sprijinul acuzațiilor sale, Curtea Comercială a acordat inculpatului o marjă asupra acțiunilor și a făcut ca restabilirea acțiunilor să depindă de plata 2.222.000 GBP. La 19 octombrie 1995, Curtea de Casație, determinând coeficiența și raționamentul instanței de primă instanță în conformitate cu dreptul intern, a susținut hotărârea din 24 martie 1995. La 25 decembrie 1995, reclamantul a solicitat rectificarea acestei decizii, iar ulterior, la 7 martie 1996, Curtea de Casație a respins cererile reclamantului, declarând că transferul de acțiuni a fost reglementat de art. 182 din Codul de Obligații și că instanța națională a acționat în conformitate cu această dispoziție. La 21 februarie 1996, Insula Man High Court a acordat o declarație că reclamantul nu a primit nicio plată de la dl Nadir pentru transferul de 32.000 de acțiuni în AN Graphics. În plus față de procedura principală descrisă în subsecțiunea (a) și (b) de mai sus, reclamantul a inițiat, de asemenea, o acțiune de stabilire și de aplicare a drepturilor sale de acționar în AN Graphics, inclusiv dreptul său de a participa la reuniunile acționarilor. La 22 mai 1995, Curtea Comercială de Istanbul a respins cazul. În conformitate cu art. 417 din Codul Comercial, numai persoanele ale căror nume sunt înregistrate în registrul acțiunilor pot fi considerate acționare. Curtea a observat că denumirea reclamantului nu a fost înregistrată în registrul acțiunilor și că nu a fost introdus niciun proces de modificare a registrului acțiunilor. Prin urmare, instanța a hotărât că reclamantul nu a avut dreptul să convoce o ședință a acționarilor, decizia care a fost susținută de Curtea de Casație la 4 octombrie 1996. Reclamantul a solicitat rectificarea acestei decizii. În cadrul acestei proceduri, reclamantul a solicitat, de asemenea, dezqualificarea a trei dintre membrii Curții de Casație. Reclamantul a susținut că acești trei judecători au stat anterior în cadrul procedurii privind stabilirea proprietății reclamantului față de 8.888 acțiuni în AN Graphics și au acționat în favoarea dlui Nadir. La 4 octombrie 1996, Curtea a refuzat cererea reclamantului care se bazează pe art. 39 din Legea Curții de Casație, care prevede că nu se va auzi cererile de dezqualificare în cazul în care dezqualificarea poate duce la pierderea cvorumului. În aceeași zi, instanța a refuzat, de asemenea, cererea de rectificare a reclamantului.

The applicant company Voyager Ltd. (hereinafter the applicant) is a limited liability company incorporated under the laws of the Isle of Man. It is represented before the Court by Cameron Markby Hewitt, a firm of solicitors in London. The applicant is a subsidiary company of Polly Peck International (“PPI”). Mr Asil Nadir was the director of PPI from 1980 until he was declared bankrupt in 1991. In October 1990, the applicant owned 32,000 of the 40,000 shares in AN Graphics A.Ș., a company registered in İstanbul and incorporated in accordance with Turkish law. On 16 October 1990, a meeting of the applicant’s Board of Directors was held in Cyprus. The Articles of Association of the applicant provided that the quorum for a board of directors’ meeting is two. However, this meeting was only attended by Mr Tunalıer, a director of the applicant, and Mr Nevzat, a former director of the applicant, who had formally resigned from his post a day before the meeting. The other two directors of the applicant were not informed about this meeting. At this meeting a decision was taken to appoint Mr Aziz as director of Voyager. On 21 October 1990 another Board of Directors’ meeting was held in Cyprus, this time in the presence of Mr Tunalıer and Mr Aziz. At this meeting, the transfer of 32,000 shares held by the applicant in AN Graphics to Mr Nadir for a payment of GBP 8,000,000 was ratified. Consequently, the applicant’s 32,000 shares in AN Graphics were registered in the share register in the name of Mr Nadir. On 25 October 1990 an Administrative Order was made by the English courts in respect of PPI whereby two administrators were appointed to act as the company’s officers. On 25 November 1991 Mr Nadir was made bankrupt in accordance with English law. On 5 November 1992 the High Court of Justice of the Isle of Man declared that the meetings of the applicant’s Board of Directors held respectively on 16 October 1990 and 21 October 1990 were inquorate and therefore null and void. The applicant accused Mr Nadir of wrongful transfer of shares with the intention of transferring them outside the PPI Group to ensure that they remained under his personal control after the Administration Order became effective on 25 October 1990. Consequently several proceedings were brought before the Turkish courts against AN Graphics and Mr Asil Nadir. On 2 September 1991 the applicant initiated legal proceedings before the İstanbul Commercial Court for a declaration that 23,112 of its shares in AN Graphics had been unlawfully transferred into the name of Mr Nadir. On 26 February 1993, after having examined all the evidence and the arguments submitted by the parties, the court found that there was no dispute between the parties concerning the nullity of the Board meetings held on 16 October 1990 and 21 October 1990. Accordingly, the Court held that the transfer of 23,112 shares into the name of Mr Nadir was null and therefore void. The court further ruled that the restoration of the shares in the applicant’s name was dependent on the payment of GBP 5,778,000 to Mr Nadir, this sum being fixed in the light of the minutes of the meeting of the Board of Directors held on 21 October 1990. The applicant appealed. On 31 March 1994 the Court of Cassation upheld the decision of the first instance court as regards the nullity of the share transfer. However, it quashed the remainder of the judgment concerning the obligation to pay back GBP 5,778,000 to Mr Nadir to restore the shares, on the ground that Mr Nadir had not made such a claim before the first instance court. Subsequently, Mr Nadir requested the rectification of the decision dated 31 March 1994. On 27 October 1994 the Court of Cassation found that the Commercial Court’s decision, dated 26 February 1993, was in fact in line with the established case-law of the Court of Cassation, which provides that first instance courts are entitled, ex officio, to establish a lien even though the parties do not make such a claim. Thus, the Court of Cassation concluded that the first instance court had acted in accordance with domestic law in establishing a lien over the shares in favour of the defendant. Accordingly, it ruled that the reasoning of the Court of Cassation’s decision dated 31 March 1994 was erroneous. However, the court further held that, as there was a dispute between the parties about the payment of GBP 5,778,000, the first instance court should have first examined in detail whether the defendant had really paid the sum in question before ruling on a lien in respect of the shares. In view of its findings, the court remitted the case to the first instance court for a detailed examination. On 23 January 1995 the Commercial Court decided to apply the Court of Cassation’s decision of 27 October 1994. Recalling that under Turkish law the conditions which apply to share transfer are regulated by the provisions governing the contract of sale in the Code of Obligations, the court placed the burden of proof on the applicant to show that it had not received any consideration from the defendant in return for the shares. The court granted one month to the applicant to submit any evidence in support of its allegations. However, the applicant stated before the court that it did not have any proof. Accordingly, on 24 March 1995 the Commercial Court held that pursuant to the Code of Obligations, the vendor and the purchaser should fulfil their contractual obligations at the same time unless there was an agreement to the contrary. The court observed that the defendant claimed to have paid the sum in question to the applicant in return for the shares and that, according to Turkish domestic law, the burden of proof was on the applicant to show that its allegations were true. Accordingly, the court accepted that the defendant had paid GBP 5,778,000 in return for the shares and was therefore entitled to a lien on the shares until this sum was paid back to him. On 19 October 1995, finding the reasoning and the cogency of the first instance court in line with domestic law, the Court of Cassation rejected the applicant’s appeal. On 9 February 1996 the Court of Cassation dismissed the applicant’s request for rectification. It held that the transfer of limited liability company shares was governed by Article 182 of the Code of Obligations and therefore the burden of proof was on the applicant to show that it had not received any consideration in return for the shares. As the applicant failed to do so, the Court of Cassation held that the decisions of the Commercial Court and the Court of Cassation were in line with domestic law. This decision was served on the applicant on 13 March 1996. On 25 February 1992 the applicant filed a further application with the İstanbul Commercial Court for a declaration that 8,888 of its shares in AN Graphics had been unlawfully transferred into the name of Mr Nadir. On 24 March 1995 the Commercial Court ruled that the transfer of 8,888 shares to Mr Nadir by the applicant was null and void. The court further held that pursuant to Article 182 of the Code of Obligations, the burden of proof was on the applicant to show that no consideration had been received from the defendant in return for the shares. As the applicant failed to adduce any evidence in support of its allegations, the Commercial Court granted the defendant a lien over the shares and made the restoration of shares dependent on the payment of GBP 2,222,000. On 19 October 1995 the Court of Cassation, finding the cogency and reasoning of the first instance court in line with domestic law, upheld the judgment dated 24 March 1995. On 25 December 1995 the applicant requested the rectification of this decision. Subsequently, on 7 March 1996 the Court of Cassation dismissed the applicant’s requests, stating that the transfer of shares was governed by Article 182 of the Code of Obligations and the national courts had acted in accordance with this provision. On 21 February 1996 the Isle of Man High Court granted a declaration that the applicant had never received payment from Mr Nadir for the transfer of 32,000 shares in AN Graphics. In addition to the principal proceedings described in subsection (a) and (b) above, the applicant also initiated an action to establish and enforce its rights as a shareholder in AN Graphics including its right to participate in shareholders’ meetings. On 22 May 1995 the İstanbul Commercial Court dismissed the case. It recalled that pursuant to Article 417 of the Commercial Code, only the persons whose names are registered in the share register could be considered shareholders. The court observed that the applicant’s name was not registered in the share register and that no proceedings had been brought to amend the share register. Accordingly, the court ruled that the applicant was not entitled to convene a shareholders’ meeting. This decision was upheld by the Court of Cassation on 4 October 1996. The applicant asked for rectification of this decision. During these proceedings, the applicant also requested disqualification of three of the members of the Court of Cassation. The applicant maintained that these three judges had previously sat in the proceedings concerning the establishment of the applicant’s ownership to the 8,888 shares in AN Graphics, and had acted in favour of Mr Nadir. On 4 October 1996 the Court refused the applicant’s request basing itself on Article 39 of the Court of Cassation Act, which provides that motions for disqualification will not be heard where disqualification can result in the loss of quorum. On the same day, the court also refused the applicant’s request for rectification.