DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 30287/96 de Ulf Arne HAMMERN împotriva Norvegiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 11 septembrie 2001 în calitate de Cameră compusă din J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Loucaides Sir Nicolas Bratza dna H.S. Greve Traja Ugrekhelidze judecători și dna S. Dollé având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 decembrie 1995 și înregistrată la 26 februarie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un cetățean norvegian, născut în 1949 și locuiește în Bjugn, Norvegia. El este reprezentat în fața Curții de către dl Christian Wiig, un avocat care practică în Trondheim. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile și care pot fi deduse din hotărârile instanțelor interne, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 martie 1992, șeful serviciilor sociale din municipiul Bjugn a contactat poliția locală după ce a primit rapoarte de la grădiniță Botngård indicând că reclamantul, care era asistent la grădiniță atunci, a abuzat sexual unul sau mai mulți dintre copiii de acolo. La 13 martie 1992, reclamantul a fost interogat. El a refuzat acuzațiile. În aceeași dată el a fost suspendat de la postul său de asistent de grădiniță. La 1 septembrie 1992, reclamantul a fost inculpat oficial cu privire la diferite infracțiuni în temeiul articolelor 195, 198 și 228 din Codul Penal privind abuzul sexual asupra minorilor, presupus împotriva a doi copii la grădiniță, și în temeiul articolului 192 din Codul Penal în ceea ce privește unul dintre ei. La 12 octombrie 1992, acuzarea a fost extinsă la 14 copii la grădiniță și, la 21 octombrie 1992, a fost emisă o nouă acuzație care a implicat 15 copii. La 9 ianuarie 1993, acuzarea a fost extinsă din nou la infracțiunile de abuz sexual de 36 de copii numiti și un număr necunoscut de copii la grădiniță. În ultima dată, șase persoane au fost inculpate pentru infracțiuni sexuale în ceea ce privește aceeași chestiune: soția reclamantului, doi angajați la grădiniță și șeriful local. Ca urmare a celor de mai sus, reclamantul a petrecut trei perioade de detenție anterioară - respectiv 7, 7 și 32 de zile - un total de 46 de zile. În cursul anchetelor, cercetările au fost efectuate la domiciliu reclamantului în trei ocazii. La 22 septembrie 1993, reclamantul a fost inculpat oficial în temeiul articolelor 195, 198 și 213 din Codul Penal pentru a fi efectuat diverse infracțiuni de abuz sexual împotriva 10 copii din grădiniță. În aceeași dată, acuzațiile împotriva celor șase persoane acuzate au fost renunțate. Mai târziu, au solicitat compensații în temeiul articolelor 444-446 din Codul de Procedință Penală. Șeriful local a obținut o soluționare a NOK 200.000 în compensare pentru prejudicii morale; altele cinci au obținut un ordin judiciar care impune statului să plătească 200.000 de NOK pentru fiecare dintre ele. Soția reclamantului a obținut în plus 140.000 NOK în compensare pentru prejudicii materiale. Procesul reclamantului a avut loc în fața Curții Superiore de Frosting ( lagmannsrett ) pe o perioadă de 43 de zile, între 15 noiembrie 1993 și 31 Ianuarie 1994. După ce juriul a răspuns la toate cele 25 de întrebări referitoare la inculparea negativă, reclamantul a fost achitat de o hotărâre din 31 ianuarie 1994 Reclamantul a depus ulterior o cerere la Curtea Înaltă, cerând compensații în temeiul articolelor 444, 445 și 446 din Codul de Procedură Penală. Într-o hotărâre din 28 februarie 1995, Curtea Înaltă a ordonat statului să-l atribuie integralitatea cererii sale de 45.000 NOK în compensare pentru prejudicii materiale în temeiul articolului 445, conform căreia o astfel de dispoziție „compensare pentru daune speciale sau disproporționate ca urmare a urmăririi penale” poate fi atribuită ca fiind „razonabilă în aceste circumstanțe”. În plus, în temeiul articolului 446, cf. 445, Curtea Înaltă i-a acordat 125.000 NOK în compensare pentru prejudicii morale suferite ca urmare a urmăririi penale. Cu toate acestea, a respins cererea de compensare suplimentară în temeiul articolului 444, nu s-a dovedit probabil că nu a efectuat actul care era baza acuzației. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții Înalte din 28 februarie 1995 la Comitetul de Selecție a apelurilor al Curții Supreme. El se plângea că hotărârea Curții Înalte conține ipoteze de răspundere penală și că, în consecință, aceasta a încălcat art. 6 § 2 din Convenție. El solicită Curții Supreme să anuleze hotărârea Curții Înalte. Prin decizia din 8 iunie 1995, notificată reclamantului prin poștă la 20 iulie 1995. 1995, Comitetul de selecție a apelurilor, având în vedere că recursul reclamantului se referă la aplicarea articolului 444 din Codul de Procedură Penală, respingând recursul. În argumentul său, Comitetul de selecție a apelurilor a reamintit în primul rând că, în decizia sa raportată în Norsk Retstidende 1994, p. 721, Curtea Supremă a declarat (la p. 725): „Acuzatul este cel care poartă sarcina dovezii că nu a efectuat actul. Este suficient să fie mai probabil decât nu. Nu sunt de acord cu avocatul pentru apărare că acuzatul a eliberat sarcina probei în cazul în care ambele alternative, pe baza dovezilor disponibile, par să fie la fel de probabile. În această evaluare se aplică standardele de probă obișnuite, iar cerințele referitoare la puterea dovezii trebuie să fie adaptate, într-o măsură, la posibilitățile pentru acuzatul de a demonstra că nu a efectuat actul. Având în vedere modul în care a fost formulată dispoziția, situația poate apărea cu ușurință că achitarea nu este suficientă pentru a justifica o cerere de compensare atunci când acuzatul nu poate să achite această sarcină de probă. Doresc să subliniez că refuzul unei cereri de compensare nu implică că achitarea anterioră este subminată sau că achitarea este deschisă la îndoială. Cazul de compensare trebuie stabilit independent, iar normele privind dovezile aplicabile în astfel de cazuri de compensare nu diferă de cele aplicabile cererilor de compensare obișnuite. Legislatorul a optat ca punct de plecare pentru o soluție prin care sarcina financiară cauzată de instituția procedurilor penale, care sunt întrerupte sau care se încheie cu un achit, trebuie să fie suportată de acuzat, cu excepția cazului în care el este capabil să demonstreze că este probabil că nu a efectuat actul.” Comitetul de selectare a apelurilor a reamintit, de asemenea, că în cazul de mai sus, Curtea Supremă a considerat relația dintre condițiile de compensare în temeiul articolului 444 din Codul de Procedură Penală și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special hotărârea Sekanina c. Austria din 25 august 1993 (Seria A nr. 266-A). Curtea Supremă a concluzionat că normele prevăzute la art. 444 din Codul de Procedură Penală nu au fost, ca atare, contrar articolului 6 § 2 din Convenție. Comitetul de Selecție a afirmat că se va baza pe acest punct de vedere în evaluarea acestui caz. În plus, a reamintit că, în decizia din 1994, Curtea Supremă a exprimat următoarele opinii cu privire la hotărârea Sekanina: „În acest caz a fost atașată importanța decisivă raționării în cazul specific pentru respingerea cererii de compensare. În cazul în care raționarea pentru refuzarea îndoielilor de compensare este exprimată în ceea ce privește dacă achitarea este corectă sau în cazul în care raționarea conține ipoteze privind răspunderea penală, atunci relația cu art. 6 § 2 din convenție ar fi problematică.” Apoi Comitetul de Selecție a apelurilor a declarat: „Așa cum a subliniat acuzația în răspunsul său la recurs, Curtea Înaltă a trebuit să justifice motivul pentru care a considerat că condițiile de atribuire a unei compensații în temeiul articolului 444 din Codul de Procedință Penală nu au fost îndeplinite. Comitetul de selectare a apelurilor trebuie să stabilească dacă raționamentul Curții Înalte este contrar cerințele articolului 6 § 2 din Convenție. Comitetul se referă la faptul că argumentul trebuie formulat în funcție de condițiile de compensare menționate mai sus. Este clar că Înaltul Tribunal ... a fost conștient de normele prevăzute la art. 6 § 2 din Convenție, de hotărârea Curții Europene Sekanina și de hotărârea din 1994 a Curții Supreme. În hotărârea sa privind compensarea în temeiul articolului 444, Curtea Înaltă, după citarea dispoziției, se specifică obiectul cauzei după cum urmează. „In urma achitării Curții Înalte, dl Hammern nu este vinovat în temeiul dreptului penal. Această întrebare nu a fost prezentată Curții Înalte care nu vor face față de aceasta. Întrebarea este dacă el, având în vedere normele de probă în temeiul legii compensației, poate demonstra că el nu a efectuat actele menționate în acuzarea.” Hammern nu este responsabil în temeiul legii penale. În plus, se precizează că cererea de compensare trebuie stabilită pe baza normelor de probă aplicabile în temeiul legii privind compensarea. Hammern „nu a demonstrat că este probabil ca el să nu îndeplinească actele pe care le-a impus.” În plus, în remarcile de încheiere, se menționează: „Când Curtea Înaltă, având în vedere situația în ansamblu, a ajuns la concluzia că dl Hammern nu și-a retras sarcina de probă, a fost luată în considerare, de asemenea, faptul că cerințele privind puterea dovezii trebuie să fie adaptate, într-o anumită măsură, la posibilitatea pe care o are pentru a demonstra că [dl Hammern] nu a efectuat actele... Cu toate acestea, în cadrul evaluării, normele obișnuite privind dovezile ar trebui să se aplice....” În susținerea afirmației sale că raționarea Curții Înalte conține ipoteze cu privire la răspunderea penală, el indică anumite pasaje intermediare în care Înaltul Tribunal afirmă: „Experții medicali au ajuns la concluzii care, în practică, implică un grad foarte ridicat de probabilitate ca cei 10 copii menționați în acuzarea să fie expuși la abuz sexual. Experții medicali au redus posibilitatea de a leziuni autoinflicate, că leziunile sunt cauzate de condiții patologice sau de condiții de varianță din norma. După cum a subliniat urmărirea penală, copiii înșiși au dat declarații părinților lor, în timpul examinărilor judiciare și unui psiholog, despre abuzul de către dl Hammern. Prin înregistrarea video a examinărilor judiciare ale copiilor, Curtea a putut vedea cum se exprimă copiii. Curtea s-a reușit să se evalueze modul în care copiii în cursul examinărilor și-au schimbat comportamentul atunci când au fost prezentate întrebări de abuz sexual, precum și faptul următor nu face nici o probabilitate mai puțin probabilă ca el să efectueze actele pentru care a fost acuzat: copiii și-au schimbat în mod marcat comportamentul, printre altele , sub formă de uz de pat, refuzând sau exprimând frica de a merge la grădiniță, câțiva copii au avut o abdomen dureros și, în una sau mai multe ocazii, sânge pe lenjerie, circumstanțe care au avut loc în esență după ce dl Hammern a început să lucreze la grădiniță și care a diminuat după plecarea sa. În plus, Curtea Înaltă constată că, la grădiniță, a fost posibilă perpetrarea unor astfel de abuzuri fără a fi dezvăluită fie din punct de vedere tehnic, fie practic. După aceea, câțiva angajați de la grădiniță au arătat câteva situații surprinzătoare: de exemplu, dovezile martorilor guvernatorului, percepția ei asupra situației, când a venit la dl Hammern în timp ce el spăla un copil în crotch în circumstanțe particulare. Curtea Înaltă nu găsește nici un motiv pentru a merge mai departe în discuție despre posibilitatea de pedofilie. Nu este doar așa-numitele pedofili reale care comite abuzuri împotriva copiilor. Nici un diagnostic care exclude pedofilia poate fi considerat exact, sau pedofilia noțională este definit cu exactitate.” Având în vedere faptul că Curtea Înaltă a precizat în mod clar că evaluarea sa a fost limitată la cazul de compensare care trebuia determinată pe baza normelor de probă aplicabile în astfel de cazuri, Comitetul de selectare a apelurilor constată că raționarea Înaltului Tribunal nu merge mai departe decât este necesară pentru a efectua o examinare atentă a cererii de compensare și că nu implică încălcarea presunției de inocence prevăzute în convenție. Comitetul subliniază încă o dată că refuzul de a acorda compensații în temeiul articolului 444 nu implică că achitarea anterioră este subminată. Având în vedere cele de mai sus, recursul trebuie respins.” În cadrul sistemului juriu norvegian, atunci când un acuzat este achitat, juriul nu are dreptul de a divulga dacă vreunul dintre membrii săi are o opinie diferită, și nu sunt păstrate înregistrări care ar putea dezvălui că un răspuns negativ în ceea ce privește vina reclamantului nu a fost unanim. Sistemul penal cunoaște doar două concluzii într-un caz penal – de vină sau achiziționat (a se vedea articolele 365, 366, 372 și 373 din Codul de Procedință Penală). Nu există nici o a treia alternativă, care cel puțin a fost cunoscută anterior în alte țări europene, în care o acuzație penală ar putea duce la constatarea că nu există dovezi suficiente pentru stabilirea vinovăției. Articolele 444-446 din Codul de Procedură Penală prevăd compensarea în cazul în care o persoană a fost achitată sau ulterioară urmărire penală împotriva persoanei care au fost întrerupte. Dispozițiile menționate după cum urmează: „art. 444: În cazul în care o persoană acuzată este achitată sau acuzarea împotriva lui este întreruptă, el poate solicita compensare de la stat pentru orice daune pe care le-a suferit prin intermediul urmăririi în cazul în care se dovedește că este probabil că nu a efectuat actul care a constituit baza pentru acuzație. În cazul în care o condamnare la închisoare sau o altă sancțiune de custodie a fost deja respectată, orice daune rezultate din acest lucru trebuie să fie compensate fără a avea în vedere ceea ce s-a dovedit a fi probabil. Indemnarea nu se acordă atunci când persoana acuzată, prin efectuarea unei mărturisiuni sau altfel, a instigat în mod deliberat urmărirea penală sau condamnarea. În cazul în care a contribuit altfel la daunele de neglijență, compensația poate fi redusă sau în întregime dispensată. art. 445: Chiar dacă condițiile prevăzute la art. 444 nu sunt îndeplinite, instanța poate atribui persoanei percepute compensații pentru daune speciale sau disproporționate ca urmare a urmăririi penale ori de câte ori acest lucru pare să fie rezonabil în circumstanțe. art. 446: În cazul în care sunt îndeplinite condițiile referitoare la compensarea prevăzute la articolele 444 sau 445, instanța poate, atunci când motivele speciale indică acest lucru, atribuirea unei sume adecvate pentru indignitatea sau alte daune ale unei naturi neeconomice pe care le-a suferit ca urmare a urmăririi penale.” Compensarea după achitarea sau întreruperea urmăririi penale nu este automată și nu este prevăzută decât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în articolele citate. Atunci când compensarea este acordată persoanelor considerate nevinovate deoarece au fost fie achitate, fie acuzarea împotriva acestora a fost întreruptă, articolele 445 și 446 sunt dispozițiile generale și de facto În acest caz, reclamantul a primit compensații atât în temeiul articolelor 445, cât și al articolului 444. În plus, reclamantul a solicitat compensații în temeiul dispozițiilor speciale prevăzute la art. 444. În temeiul articolului 444, statul poate fi responsabil pentru a plăti compensații chiar în absența oricărei dovezi de neglijență sau de vină din partea autorităților. Responsabilitatea statului de a plăti compensații este strictă în cazul în care s-a dovedit a fi probabil că persoana achitată nu a efectuat actul de care a fost acuzată. În evaluarea acesteia din urmă, niciuna dintre celelalte elemente constitutive ale unei infracțiuni, cum ar fi intenția penală, nu este în cauză. În conformitate cu jurisprudența Curții Supreme norvegiene, standardul de probă aplicabil în ceea ce privește răspunderea pentru a plăti compensații în temeiul articolului 444 diferă de cel aplicat în ceea ce privește răspunderea penală. În timp ce în cadrul procedurii penale este obligat să demonstreze că acuzatul a comis actul incriminat, în cadrul procedurii de compensare este obligat ca persoana achitată să demonstreze că, în balanța probabilităților, este mai mult de 50% probabil că el sau ea nu a efectuat actul care a însemnat acuzația. Cererea de probă în cazurile de compensare poate fi, totuși, ajustată (de exemplu la mai puțin de 50%) având în vedere capacitatea acuzatului de a adăuga dovezi, în special în cazul în care a trecut mult timp de la presupusul act penal. Curtea competentă trebuie să efectueze o nouă evaluare, independent de achitarea, a tuturor dovezilor disponibile pentru a stabili dacă este probabil că reclamantul nu a efectuat actul care a constituit baza taxei. Nu este o cerință de obținere a unei compensații că persoana achitată adăuga noi dovezi. Solicitarea de compensare poate fi făcută astfel cu referire la dovezile puse la dispoziție în procedura penală sau obținute de instanță pe propunerea sa. În 1996 Consiliul Norvegien al dreptului penal (Straffelovrådet ) a făcut o recomandare Ministerului Justiției ca articolele 444-446 din Codul de Procedură Penală să fie modificate în mai multe privințe, inclusiv abolirea condiției prin care reclamantul trebuie să dovedească că, în echilibru de probabilități, el sau ea nu a efectuat actul care dă naștere la acuzație. Cu toate acestea, Consiliul a fost de părere că dispozițiile în vigoare nu sunt incompatiblee cu obligațiile norvegiei în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, astfel cum a interpretat de Curte în jurisprudența sa (a se vedea Norges Offentlige Utredninger, Erstatning i anledning straffeforfølgning , 1996: 18, p. 20-22, 36, 52). COMPLAINTS Reclamantul plânge că, în încălcarea dreptului său în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, ar fi presupus nevinovat până la dovedirea vinovat de comisia unei infracțiuni, instanța națională a respins cererea de compensare în temeiul articolului 444 din Codul de Procedință Penală, pe motiv de raționare care conține ipoteze de vinovăție penală. Reclamantul se plânge că hotărârile instanțelor naționale respingând cererea de compensare în temeiul articolului 444 din Codul de Procedură Penală implică o încălcare a articolului 6 § 2, care prevede următoarele: „Toată persoana acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea.” Reclamantul a susținut că raționamentul formulat de Înaltul Tribunal în decizia sa din 28 februarie 1995, și susținut de Comitetul de selectare a apelurilor al Curții Supreme la 8 iunie 1995, conține ipoteze de vinovăție penală. În opinia sa, raționarea este incompatibilă cu presupunerea de inocenție în temeiul articolului 6 § 2, astfel cum a interpretat Curtea în hotărârea sa Sekanina. Guvernul, având în vedere hotărârea Curții din 14 decembrie 1999 în cazul O. c. Norvegia (declararea cererii admisibile) nu a contestat admisibilitatea prezentei cereri și nici nu a negat acest articol. § 2 din Convenție a fost aplicabilă în cazul în care se face plângere, dar au invitat Curtea să susțină că această dispoziție nu a fost încălcată. Guvernul a subliniat faptul că sistemul norvegian implică o nouă evaluare independentă – care aplică o standardă de dovezi complet diferită de standardul penal al faptului că reclamantul a efectuat sau nu actul de care a fost acuzat. De la hotărârea menționată anterior, Sekanina v. Austria și de Hotărârea Rushiti v. Austria (nr. 28389/95, 21.03.00), a urmat faptul că întrebarea crucială a fost dacă argumentul angajat de instanțe naționale în determinarea cererii de compensare constituie o semnificație a suspiciunilor cu privire la nevinovăția reclamantului. Spre deosebire de dispozițiile în cauză în cazurile austriece, cele aplicate de instanțele norvegiene în cazul instantaneu nu au solicitat nici o afirmație a răspunderii penale ale reclamantului pentru a respinge cererile de compensare sau a invita orice discuție cu privire la corectitatea achitării sale. După cum a subliniat Curtea Supremă, instanțele competente nu au putut exprima nici o suspiciune cu privire la nevinovăția persoanei achitate. Testul a fost numai dacă, având în vedere normele specifice de probă aplicabile în astfel de cazuri, este mai probabil decât nu că reclamantul nu a efectuat actul de care a fost acuzat. Subiectul a abordat doar una dintre cele patru condiții de stabilire a răspunderii penale, și anume încălcarea obiectivă a unei dispoziții penale, și astfel nu a putut fi interpretată în mod rezonabil ca o supoziție a vinovăției penale. În cazul reclamantului, instanța națională a ținut raționamentul lor strict în cadrul acestor limite. Acest fapt a fost subliniat de citarea Curții Supreme din precedentul din 1994, în conformitate cu care refuzul unei cereri de compensare nu constituie subminarea sau interogarea unei achitații, ci trebuie să se bazeze pe o evaluare separată în conformitate cu standardele de probă aplicabile cererilor de compensare ordinare. În nici un caz în raționamentul lor, instanța națională a discutat achitarea reclamantului în cadrul procedurii penale. Dimpotrivă, acestea au subliniat caracterul diferit al chestiunilor de compensare. În opinia Guvernului, ar fi irazonabil dacă efectul hotărârilor Curții în cazurile austriece ar fi de a respinge orice decizie judiciară ulterioară a faptului în cauză, de exemplu în cadrul procedurii privind cererile de compensare formulate de victimă, cererea de recurs introdusă de o societate de asigurări, încheierea disciplinară a unui contract de muncă sau revocarea unei licențe profesionale. În plus, Guvernul a susținut că dacă un stat nu ar putea opera un sistem de compensare pe baza unor criterii precum cele prevăzute la art. 444 din Codul Penal, acestea ar fi lăsate cu opțiunea de a abroga fie toate dispozițiile privind compensarea care oferă drepturi mai mari decât art. 5 § 5 din Convenția și art. 3 din Protocolul nr. 7, sau de a permite un drept necondiționat la compensare, sau de a face compensații sub rezerva unor criterii vagi. Curtea, având în vedere argumentele părților, consideră că cazul susține probleme complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii în ansamblul său. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a se judeca în fondul cauzei. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa
Application no. 30287/96
by Ulf Arne HAMMERN
against Norway
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 11
September 2001 as a Chamber composed of
Mr
J.-P.
Costa
,
President
,
Mr
W.
Fuhrmann
,
Mr
L.
Loucaides
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
Mrs
H.S.
Greve
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
M.
Ugrekhelidze
,
judges
,
and
Mrs
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 December 1995 and registered on 26
February 1996,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant is a Norwegian citizen, born in 1949 and living in Bjugn, Norway. He is represented before the Court by Mr Christian Wiig, a lawyer practising in Trondheim.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties and which may be deduced from the domestic courts’ judgments, may be summarised as follows.
On 10 March 1992 the head of the social services in the municipality of Bjugn contacted the local police after having received reports from Botngård kindergarten indicating that the applicant, who was an assistant at the kindergarten at the time, had sexually abused one or more of the children there. Subsequently, a criminal investigation was carried out. On 13 March 1992 the applicant was interrogated. He denied the accusations. On the same date he was suspended from his post as a kindergarten assistant.
On 1 September 1992 the applicant was formally indicted with respect to various offences under Articles 195, 198 and 228 of the Penal Code concerning the sexual abuse of minors, allegedly performed against two children at the kindergarten, and under Article 192 of the Penal Code with respect to one of them. On 12 October 1992 the indictment was extended to 14 children at the kindergarten and, on 21
October 1992, a new indictment was issued involving 15 children. On 9
January 1993 the indictment was again extended to offences of sexual abuse of 36 named children and an unknown number of children at the kindergarten.
On the latter date, 6 further persons were indicted for sexual offences in relation to the same matter: the applicant’s wife, two employees at the kindergarten and the local sheriff.
As a result of the above, the applicant spent three periods in pre-trial detention - respectively 7, 7 and 32 days - a total of 46 days. In the course of the investigations, searches were carried out at the applicant’s home on three
occasions.
On 22 September 1993 the applicant was formally indicted under Articles 195, 198 and 213 of the Penal Code for having performed various offences of sexual abuse against 10 kindergarten children.
On the same date the charges against the six other accused persons were dropped. They later claimed compensation under Articles 444 to 446 of the Code of Criminal Procedure. The local sheriff obtained a settlement of NOK
200,000 in compensation for non-pecuniary damage; the five others obtained a court order requiring the State to pay NOK 200,000 to each of them. The applicant’s wife obtained in addition NOK 140,000 in compensation for pecuniary damage.
The applicant’s trial took place before the Frostating High Court (
lagmannsrett
) over a period of 43 days, between 15 November 1993 and 31
January 1994. After the jury had answered all of the 25 questions relating to the indictment in the negative, the applicant was acquitted by a judgment of 31 January 1994
The applicant subsequently filed a petition with the High Court, claiming compensation under Articles 444, 445 and 446 of the Code of Criminal Procedure. In a decision of 28 February 1995, the High Court ordered the State to award him the entirety of his claim of NOK 45,000 in compensation for pecuniary damage under Article 445, according to which provision such “compensation for special or disproportionate damage as a consequence of the criminal prosecution” may be awarded as is “reasonable in the circumstances”. Moreover, under Article 446, cf. 445, the High Court awarded him NOK 125,000 in compensation for non-pecuniary damage suffered as a result of the prosecution. However, it rejected his claim for supplementary compensation under Article 444, it not having been shown probable that he did not perform the act which was the basis of the charge.
The applicant appealed against the High Court’s decision of 28
February
1995 to the Appeals Selection Committee of the Supreme Court. He complained that the High Court’s decision contained assumptions of criminal liability and that, consequently, it violated Article 6 § 2 of the Convention. He requested the Supreme Court to quash the High Court’s decision.
By a decision of 8 June 1995, notified to the applicant by mail on 20
July
1995, the Appeals Selection Committee, considering that the applicant’s appeal concerned the High Court’s application of Article 444 of the Code of Criminal Procedure, rejected the appeal.
In its reasoning, the Appeals Selection Committee first recalled that in its decision reported in
Norsk Retstidende
1994, p. 721, the Supreme Court had stated (at p. 725):
“It is the accused who carries the burden of proof that he did not perform the act. It is sufficient that it is more probable than not. I do not agree with counsel for the defence that the accused has discharged the burden of proof where both alternatives, on the basis of the available evidence, appear to be equally likely. In this assessment the ordinary standards of evidence shall apply and the requirements in respect of the strength of the evidence must then to some extent be adapted to the possibilities for the accused to show that he did not perform the act. Given the manner in which the provision has been formulated the situation may easily arise that an acquittal is not sufficient to justify a compensation claim when the accused is unable to discharge this burden of proof. I should like to stress that the refusal of a compensation claim does not entail that the previous acquittal is undermined or that the acquittal is open to doubt. The compensation case must be determined on an independent basis and the rules on evidence applying in such compensation cases do not differ from those which apply to ordinary compensation claims. The legislator has as a starting point opted for a solution whereby the financial burden caused by the institution of criminal proceedings, which are discontinued or which end with an acquittal, must be borne by the accused unless he is able to show that it is probable that he did not perform the act.”
The Appeals Selection Committee further recalled that in the above case the Supreme Court considered the relationship between the conditions for compensation under Article 444 of the Code of Criminal Procedure and the case-law of the European Court of Human Rights, in particular the Sekanina v. Austria judgment of 25 August 1993 (Series A no. 266-A). The Supreme Court concluded that the rules in Article 444 of the Code of Criminal Procedure were not, as such, contrary to Article 6 § 2 of the Convention. The Appeals Selection Committee affirmed that it would base itself on this view in its assessment of the present case. It further recalled that in the 1994 decision, the Supreme Court had expressed the following view on the Sekanina judgment:
“[In this case] decisive importance was attached to the reasoning in the particular case for rejecting the compensation claim. If in the reasoning for refusing compensation doubt is voiced as to whether the acquittal was correct or if the reasoning contains assumptions about criminal liability, then the relationship to Article 6 § 2 of the Convention would be problematic.”
Then the Appeals Selection Committee went on to state:
“As pointed out by the prosecution in its reply to the appeal, the High Court had to justify why it considered that the conditions for making an award for compensation under Article 444 of the Code of Criminal Procedure had not been fulfilled. The Appeals Selection Committee must determine whether the reasoning of the High Court conflicted with the requirements of Article 6 § 2 of the Convention.
The Committee refers to the fact that the reasoning must be formulated in the light of the conditions for compensation as mentioned above. It is further clear that the High Court ... was aware of the rules in Article 6 § 2 of the Convention, the European Court’s Sekanina judgment and the 1994 decision of the Supreme Court. In its decision concerning compensation under Article 444, the High Court, after having quoted the provision, specifies the subject-matter of the case as follows.
‘Following the High Court’s acquittal, Mr Hammern is not guilty under the criminal law. This question has not been submitted to the High Court which will not deal with it. The present case is a compensation case brought by Mr Hammern. The question is whether he, in view of the rules of evidence under the law of compensation, is able to show that he did not perform the acts which were referred to in the indictment.’
The Committee points to the fact that here the High Court clearly specifies that Mr
Hammern is not liable under the criminal law. Furthermore it is specified that the compensation claim must be determined on the basis of the rules of evidence applying under the law on compensation. The High Court then concludes, against the background of the evidence adduced, that considering the case as a whole, Mr
Hammern ‘has not shown it to be probable that he did not perform the acts which grounded the charge.’
Moreover, in the concluding remarks, it is stated:
‘When the High Court, considering the case as a whole, reached the conclusion that Mr Hammern had not discharged his burden of proof, account was also taken of the fact that the requirements as to the strength of the evidence must to a certain extent be adapted to the possibility which he has for showing that he [Mr Hammern] did not perform the acts.... Nevertheless, in the assessment, it is the usual rules on evidence which should apply....’
In support of his submission that the High Court’s reasoning contains assumptions about criminal liability, he points to certain intermediate passages in which the High Court states:
‘Medical experts have in the light of their investigations reached conclusions which in practice imply a very high degree of probability that the 10 children referred to in the indictment have been exposed to sexual abuse. The medical experts have discounted the possibility of self-inflicted injuries, that the injuries are caused by pathological conditions or conditions at variance from the norm. As pointed out by the prosecution, the children themselves gave statements to their parents, during the judicial examinations and to a psychologist, about abuse by Mr Hammern. Through the video recording of the judicial examinations of the children, the Court has been able to see how the children expressed themselves.
The Court has been able to appraise itself of how the children during the examinations changed their behaviour when presented with questions of sexual abuse.
Nor does the following fact make it less likely that he performed the acts for which he was charged: the children markedly changed their behaviour,
inter alia
, in the form of bedwetting, refusing or expressing fear about going to the kindergarten, several children had a sore crotch, sore abdomen and, on one or several occasions, blood on their underwear, circumstances which essentially occurred after Mr
Hammern started to work at the kindergarten and which diminished after his departure.
The High Court further finds it established that at the kindergarten it was possible to perpetrate such abuse without it being revealed either from a technical or practical point of view.
In the aftermath, several of the employees at the kindergarten have pointed to a few surprising situations: for instance the governor’s witness evidence, her perception of the situation, when she came over to Mr Hammern while he was washing a child in the crotch under peculiar circumstances.
The High Court does not find any reason to go further into the discussion about the possibility of paedophilia. It is not only the so-called real paedophiles who commit abuse against children. Nor can a diagnosis which excludes paedophilia be deemed accurate, or notional paedophilia be defined precisely.’
Having regard to the fact that the High Court clearly specified that its assessment was confined to the compensation case which was to be determined on the basis of the rules of evidence applying in such cases, the Appeals Selection Committee finds that the High Court’s reasoning does not go further than is necessary to carry out a careful examination of the compensation claim and that it does not entail any infringement of the presumption of innocence laid down in the Convention. The Committee once more emphasises that a refusal to award compensation under Article
444 does not imply that the previous acquittal is being undermined.
In the light of the foregoing, the appeal must be rejected.”
Relevant domestic law and practice
Under the Norwegian jury system, when an accused is acquitted the jury is not entitled to disclose whether any of its members held a different opinion, and no records are kept which could disclose that a negative answer as to the applicant’s guilt was not unanimous. The criminal system knows only two conclusions in a criminal case—guilty or acquitted (see Articles 365, 366, 372 and 373 of the Code of Criminal Procedure). There is no third alternative, which at least was previously known in some other European countries, where a criminal charge could result in the finding that there was not sufficient evidence for establishing guilt.
Articles 444-446 of the Code of Criminal Procedure provide for compensation were a person has been acquitted, or subsequent to prosecution against the person being discontinued. The provisions read as follows:
“Article 444: If a person charged is acquitted or the prosecution against him is discontinued, he may claim compensation from the State for any damage that he has suffered through the prosecution if it is shown to be probable that he did not perform the act that formed the basis for the charge. If a sentence of imprisonment or other custodial sanction has already been served, any damage resulting from this shall be compensated without regard to what has been shown to be probable.
Compensation shall not be awarded when the person charged, by making a confession or otherwise, has wilfully instigated the prosecution or the conviction.
If he has otherwise contributed to the damage by negligence, the compensation may be reduced or entirely dispensed with.
Article 445: Even if the conditions prescribed in Article 444 are not fulfilled, the court may award the person charged compensation for special or disproportionate damage as a consequence of the criminal prosecution whenever this appears to be reasonable in the circumstances.
Article 446: If the conditions relating to compensation prescribed in Articles 444 or 445 are fulfilled, the court may, when special reasons so indicate, award the person charged a suitable amount as redress for the indignity or other damage of a non
‑
economic nature that he has suffered as a result of the prosecution.”
Compensation after acquittal or discontinued prosecution is not automatic and is not provided unless the conditions in the quoted Articles are met.
When compensation is provided to people considered innocent as they have either been acquitted or the prosecution against them has been discontinued, Articles 445 and 446 are the general provisions and
de facto
the main provisions providing for compensation. In the present case the applicant has been provided compensation both under Articles 445 and 446.
In addition the applicant wanted compensation under the special provision in Article 444. Under Article 444 the State may be liable to pay compensation even in the absence of any proof of negligence or fault on the part of the authorities. The liability of the State to pay compensation is strict where it has been shown to be probable that the acquitted person did not perform the act of which he or she was charged. In the assessment of the latter, none of the other constitutive elements of a criminal offence, such as criminal intent, is in issue.
According to the case-law of the Norwegian Supreme Court, the evidentiary standard applying with respect to liability to pay compensation under Article 444 differs from that applying to criminal liability. Whereas in criminal proceedings it is for the prosecution to prove beyond reasonable doubt that the defendant committed the incriminated act, in compensation proceedings it is for the acquitted person to show that, on the balance of probabilities, it was more than 50% probable that he or she did not perform the act grounding the charge. The requirement of proof in compensation cases may nevertheless be adjusted (i.e. to less than 50%) in the light of the accused’s ability to adduce evidence, especially where a long time has elapsed since the alleged criminal act. The competent court has to make a new assessment, independently of the acquittal, of all the evidence available in order to establish whether it is probable that the claimant did not perform the act which formed the basis of the charge.
It is not a requirement for obtaining compensation that the acquitted person adduce new evidence. The compensation claim may thus be made with reference to the evidence made available in the criminal proceedings or obtained by the court on its own motion.
In 1996 the Norwegian Council on Criminal Law (
Straffelovrådet
) made a recommendation to the Ministry of Justice that Articles 444-446 of the Code of Criminal Procedure be amended in a number of respects, including the abolition of the condition whereby the claimant must prove that on the balance of probabilities he or she did not perform the act giving rise to the charge. Nevertheless, the Council was of the view that the provisions in force are not inconsistent with Norway’s obligations under Article 6 § 2 of the Convention, as interpreted by the Court in its case-law (see
Norges Offentlige Utredninger, Erstatning i anledning straffeforfølgning
, 1996: 18, pp. 20-22, 36, 52).
The applicant complains that, in breach of his right under Article 6 § 2 of the Convention to be presumed innocent until proven guilty of the commission of an offence, the national courts rejected his compensation claim under Article 444 of the Code of Criminal Procedure, on reasoning which contained assumptions of criminal guilt.
The applicant complains that the national courts’ decisions rejecting his compensation claim under Article 444 of the Code of Criminal Procedure entailed a violation of Article 6 § 2, which provides as follows:
“Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”
The applicant maintained that the reasoning formulated by the High Court in its decision of 28 February 1995, and upheld by the Appeals Selection Committee of the Supreme Court on 8 June 1995, contained assumptions of criminal guilt. In his view, the reasoning was incompatible with the presumption of innocence under Article 6 § 2 as interpreted by the Court in its Sekanina judgment.
The Government, having regard to the Court’s decision of 14
December
1999 in the case of O. v. Norway (application no.
29327/95) declaring the application admissible, did not dispute the admissibility of the present application. Nor did they deny that Article
6
2.of the Convention was applicable to the matter of which complaint is made. However, they invited the Court to hold that this provision had not been violated.
The Government emphasised that the Norwegian system entailed a new and independent assessment – applying an evidentiary standard entirely different from the criminal standard of whether or not the claimant had performed the act of which he or she had been charged. From the above-mentioned Sekanina v. Austria judgment and the Rushiti v. Austria judgment (no. 28389/95, 21.03.00), it followed that the pivotal question was whether the reasoning employed by the national courts in determining the compensation claim amounted to the voicing of a suspicion regarding the claimant’s innocence. Unlike the provisions at issue in the Austrian cases, those applied by the Norwegian courts in the instant case did not require any affirmation of the claimant’s criminal liability in order to reject the compensation claim, or invite any discussion as to the correctness of his acquittal. As stressed by the Supreme Court, the competent courts could not voice any suspicion regarding the innocence of the acquitted person. The test was solely whether, in view of the particular rule of evidence applying in such cases, it was more likely than not that the claimant did not perform the act of which he was charged. The subject-matter touched upon only one of the four conditions for establishing criminal liability, namely the objective breach of a penal provision, and thus could not reasonably be interpreted as a supposition of criminal guilt. In the applicant’s case the national courts kept their reasoning strictly within these bounds. This fact was underlined by the Supreme Court’s citation from the 1994 precedent, according to which the refusal of a compensation claim does not amount to the undermining or questioning of an acquittal, but must be based on a separate assessment under the evidentiary standards applicable to ordinary compensation claims. At no point in their reasoning did the national courts discuss the applicant’s acquittal in the criminal proceedings. On the contrary, they stressed the different character of the compensation matter.
In the Government’s view, it would be unreasonable if the effect of the Court’s rulings in Austrian cases was to bar any subsequent judicial determination of whether the act in question had been performed, for instance in proceedings regarding compensation claims brought by the victim, the recourse claim brought by an insurance company, the disciplinary termination of an employment contract, or the revocation of a professional licence.
Moreover, the Government argued that should a State not be able to operate a compensation scheme on the basis of criteria such as those embodied in Article 444 of the Penal Code, they would be left with the option to either repeal all compensation provisions affording greater rights than Article 5 § 5 of the Convention and Article 3 of Protocol
No.
7, or to afford an unconditional right to compensation, or to make compensation subject to vague criteria.
The Court, having regard to the parties’ submissions, considers that the case raises complex issues of law and fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application as a whole. The Court concludes, therefore, that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §
3 of the Convention. No other grounds for declaring it inadmissible have been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application admissible, without prejudging the merits of the case.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Registrar
President