SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59597/00 prezentate de Vicente LAPIEDRA CERDA împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 13 septembrie 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonp Agha Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 26 iulie 2000 și înregistrată la 4 august 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Vicente Lapierra Cerda, este un resortisant spaniol, născut în 1947 și rezident în Valencia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Bruna Reverter, avocat la Valencia.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: începând cu 26 februarie 1994, reclamantul a executat pedeapsa de 10 ani de închisoare la care fusese condamnat pentru un delict legat de prostituție și un delict de uzurpare a funcțiilor. La 4 ianuarie 1995, reclamantul a prezentat o acțiune împotriva clasificării sale penale. Printr-o decizie din 8 februarie 1995, judecătorul de aplicare a pedepsei cu închisoarea Valencia a aprobat plasarea reclamantului de gradul trei în penitenciar, în conformitate cu art. 43 din Legea organică generală a penitenciarelor, ceea ce a făcut posibilă eliberarea condiționată din cauza bolii sale coronare foarte grave și incurabile și având în vedere absența instalațiilor în centrul penitenciarelor în caz de infarct.
Procuratura a făcut apel în fața tribunalului Audiencia Provincial de Valencia. Aceasta din urmă a solicitat două rapoarte de experiență, unul dintre subdirectorul medical al centrului penitenciarului unde reclamantul își executa pedeapsa, iar celălalt al medicului legist, privind gravitatea bolii reclamantului. Prin decizia din 4 mai 1995, l a infirmat decizia atacată și a respins progresul reclamantului de gradul trei. Ea a considerat că reclamantul a suferit deja de boala sa înainte de a intra în închisoare, că a avut posibilitatea, că a refuzat, atât înainte, cât și în timpul șederii sale în închisoare, să suporte o intervenție chirurgicală care să-i vindece suferința, și că faptul de a rămâne în închisoare nu constituia un pericol decisiv pentru viața sa.
În acest caz, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune din partea amgaro pe baza dreptului la viață și la integritate fizică și morală. , considerând că faptul de a rămâne în închisoare ar avea un impact nefavorabil asupra evoluției bolii reclamantului, iar decizia de a suferi sau nu o operație n … și a decis că sistemul judiciar era obligat să tragă consecințele relevante ale hotărârii, obținând astfel trecerea la gradul trei și, printr-o decizie din 15 mai 1996, judecătorul aplicării pedepselor, cu sprijinul procurorului public, a decretat eliberarea condiționată a reclamantului. La 10 iulie 1996, reclamantul a depus o cerere de despăgubire pentru eroare judiciară (articolele 292 și următoarele din Legea organică privind sistemul judiciar) la Tribunalul Suprem.
Acesta din urmă, printr-o hotărâre din 19 iunie 1998, a declarat că există o eroare judiciară și, prin urmare, a respins pretențiile reclamantului, considerând că nici în relatarea faptelor, nici în aplicarea legislației în cazul de speță de către: Audiencia Provincial , s-au constatat nepotriviri între decizia adoptată și decizia care ar fi trebuit să fie adoptată potrivit reclamantului, în măsura în care rapoartele de expertiză emise îi permiteau judecătorului să refuze progresia gradului de judecată solicitat de solicitant. În speță, se referă numai la o interpretare diferită de cea prevăzută la art. 60 din Regulamentul de procedură. Principiul a considerat că termenii "însănătoși foarte grave" sau "boli incurabile" nu erau aplicabili reclamantului, în timp ce Tribunalul Constituțional a fost de la aviz invers.
Reclamantul sesizează atunci Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac din 22 noiembrie 1999, Ministerul Public al Justiției pentru acordarea amgaro Cu toate acestea, printr-o decizie din 16 februarie 2000, Înalta Instanță a respins acțiunea. Ea a reamintit de faptul că decizia atacată în fața sa era cea a Tribunalului Suprem privind eroarea judiciară, și nu cea a Audiencia Provincial pentru care fusese deja acordat la Aceasta a adăugat apoi că o decizie anulată de Curtea Constituțională putea servi drept titlu pentru a solicita, dacă toate condițiile necesare erau îndeplinite, o despăgubire pentru funcționarea defectuoasă a justiției, dar că declarația de eroare judiciară impunea ca decizia atacată să fie irațională.
Pe de altă parte, decizia Tribunalului Suprem, în măsura în care ea nega existența unei erori judiciare ca concept tehnico-juridic, nu aduce atingere dreptului la viață și la integritate al reclamantului, ci se limitează la a decide dacă condițiile necesare pentru a fundamenta o reclamație de despăgubire, ceea ce nu constituie, de altfel, un drept fundamental care poate fi protejat în , există sau nu în cazul de față. GRIEFS Reclamantul se plânge că motivele prezentate de către audiencia Provencial de Valencia în decizia sa din 4 mai 1995 erau contrare dreptului său la viață și la interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante.
Acesta își face propriile motive prezentate de ministerul public în apropierea Tribunalului Constituțional și consideră că atât Tribunalul Constituțional, cât și Tribunalul Suprem și-au încălcat dreptul la legalitate al procedurii în legătură cu dispozițiile Convenției invocate, în măsura în care au considerat că menținerea în închisoare a reclamantului, în ciuda avizului contrar al doi experți, a fost doar un dezacord juridic, în timp ce, potrivit reclamantului, a avut loc o încălcare a demnității umane. El invocă articolele 2, 3 și 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul se plânge că atât Tribunalul Constituțional, cât și Tribunalul Suprem și-au încălcat dreptul la echitate al procedurii în legătură cu dreptul său la viață și la interdicție al torturii și al tratamentelor inumane și degradante, în măsura în care au considerat că menținerea sa în închisoare, în ciuda avizului contrar al doi experți, a fost doar un dezacord juridic.
El invocă art. 2, 3 și 6 alin. (1) din Convenție, care dispun, în părțile lor relevante: art. 2 Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. (...) art. 3 Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. art. 6 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) fie contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.
(...) Curtea arată că întrebarea care se pune în speță este dacă respingerea plângerii pentru eroare judiciară pe care reclamantul a introdus-o la Tribunalul Suprem, în temeiul articolelor 292 și următoarele din legea organică privind sistemul judiciar, în vederea obținerii unei despăgubiri ca urmare a menținerii sale în detenție, a adus atingere dreptului la un proces echitabil și drepturilor la viață și la integritatea fizică a reclamantului. Curtea arată că nu există, în dreptul spaniol, un drept fundamental de a obține dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl revendică.
În plus, aceasta observă că, după cum Tribunalul Constituțional l uia precizat în decizia sa din 16 februarie 2000, decizia atacată în amgaro era cea a Tribunalului Suprem privind reclamația de despăgubire pentru eroare judiciară, și nu cea a audiencia Principiul pentru care a fost acordat deja la data de 25 martie 1996 . Or, este vorba despre a determina dacă la data de: Audiencia Provencial care trăiește Tribunalul Constituțional declară nul hotărârea sa, a comis sau nu o eroare judiciară care servește drept bază pentru a solicita o despăgubire în acest sens. Întrucât discuția este astfel delimitată, Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. 1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A.
din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 290, § 33), și nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului lor la dreptul de a le, în lipsa unei arbitrari (a se vedea, printre altele, Hotărârea Tejedor Garcíac. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2796, § 31). Acest lucru este adevărat și în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a condițiilor impuse în mod legal pentru a stabili existența unei erori judiciare care ar putea duce la despăgubiri din cauza menținerii în detenție. În principiu, Curtea asigură respectarea acestor condiții în cadrul propriilor proceduri. În opinia Curții, interpretarea care trebuie acordată articolelor 292 și următoarele din legea organică privind sistemul judiciar și condițiile de aplicare a acestuia este o chestiune care ține de instanțele și instanțele spaniole.
Această interpretare nu poate fi calificată drept arbitrară, nerațională sau de natură să submineze echitatea procedurii sau să aducă atingere drepturilor la viață sau integrității fizice a reclamantului. În lumina principiilor stabilite de jurisprudența Curții, aceasta consideră că nimic din dosar nu permite identificarea unei aparente încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute în art. 2, 3 și 6 din Convenție. În aceste condiții, Curtea consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
DÉCISION
de la requête n° 59597/00 présentée par Vicente LAPIEDRA CERDA contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juillet 2000 et enregistrée le 4 août 2000, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Vicente Lapiedra Cerda, est un ressortissant espagnol, né en 1947 et résidant à Valence. Il est représenté devant la Cour par M e Bruna Reverter, avocat à Valence.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Depuis le 26 février 1994, le requérant accomplissait la peine de dix ans de prison à laquelle il avait été condamné pour un délit relatif à la prostitution et un délit d’usurpation de fonctions. Le 4 janvier 1995, le requérant présenta un recours contre sa classification pénitentiaire. Par une décision du 8 février 1995, le juge de l’application de peines de Valence accorda le placement du requérant au troisième degré pénitentiaire, selon l’article 43 de la loi organique générale pénitentiaire, ce qui rendait possible la libération conditionnelle en raison de sa maladie coronaire très grave et incurable, et compte tenu de l’absence d’installations au centre pénitentiaire en cas d’infarctus.
Le ministère public fit appel devant l’ Audiencia Provincial de Valence. Cette dernière sollicita deux rapports d’expertise, l’un du sous-directeur médical du centre pénitentiaire où le requérant accomplissait sa peine, et l’autre du médecin légiste, relatifs à la gravité de la maladie du requérant. Par une décision du 4 mai 1995, l’ Audiencia Provincial infirma la décision attaquée et rejeta la progression du requérant au troisième degré. Elle estima que le requérant était déjà atteint de sa maladie avant d’entrer en prison, qu’il avait eu la possibilité, qu’il avait refusée, tant avant que pendant son séjour en prison, de subir une opération chirurgicale qui porterait remède à ses souffrances, et que le fait de rester en prison ne constituait pas un danger déterminant pour sa vie.
Le requérant saisi alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement du droit à la vie et à l’intégrité physique et morale. Le ministère public près le Tribunal constitutionnel pencha pour l’octroi de l’ amparo. Par un arrêt du 25 mars 1996, la haute juridiction octroya l’ amparo , estimant que le fait de rester en prison aurait une incidence défavorable sur l’évolution de la maladie du requérant, et que la décision de subir ou non une opération chirurgicale n’appartenait qu’au requérant lui-même et ne pouvait pas lui être imposée. Le Tribunal constitutionnel annula par conséquent la décision de l’ Audiencia Provincial et détermina qu’il incombait au système judiciaire de tirer les conséquences pertinentes de l’arrêt.
Le requérant obtint ainsi le passage au troisième degré et, par une décision du 15 mai 1996, le juge de l’application de peines, avec le soutien du ministère public, décréta la liberté conditionnelle du requérant. Le 10 juillet 1996, le requérant présenta une demande d’indemnisation pour erreur judiciaire (articles 292 et suiv. de la loi organique relative au pouvoir judiciaire) auprès du Tribunal suprême. Ce dernier, par un arrêt du 19 juin 1998, déclara l’inexistence d’une erreur judiciaire et rejeta par conséquent les prétentions du requérant, estimant que ni dans le récit des faits ni dans l’application de la législation au cas d’espèce par l’ Audiencia Provincial , on observait des inadéquations entre la décision qui avait été adoptée et celle qui aurait dû l’être selon le requérant, dans la mesure où les rapports d’expertise émis permettaient au juge de refuser la progression du degré pénitentiaire demandé par le requérant.
Il ne s’agissait, en l’espèce, que d’une interprétation différente de l’article 60 du règlement pénitentiaire. En effet, l’ Audiencia Provincial avait estimé que les termes « malades très graves » ou « maladies incurables » n’étaient pas applicables au requérant, alors que le Tribunal constitutionnel avait été de l’avis inverse. Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo . Dans son mémoire du 22 novembre 1999, le ministère public pencha pour l’octroi de l’ amparo . Toutefois, par une décision du 16 février 2000, la haute juridiction rejeta le recours.
Elle rappela d’emblée que la décision attaquée devant elle était celle du Tribunal suprême concernant l’erreur judiciaire et non celle de l’ Audiencia Provincial pour laquelle l’ amparo avait déjà été accordé . Elle ajouta ensuite qu’une décision annulée par le Tribunal constitutionnel pouvait servir de titre pour réclamer, si toutes les conditions requises étaient remplies, une indemnisation pour mauvais fonctionnement de la justice, mais que la déclaration d’erreur judiciaire exigeait que la décision attaquée soit irrationnelle. Par ailleurs, la décision du Tribunal suprême, dans la mesure où elle niait l’existence d’une erreur judiciaire en tant que concept technico-juridique, ne porte pas atteinte au droit à la vie et à l’intégrité du requérant, mais se limite à décider si les conditions requises pour fonder une réclamation d’indemnisation, ce qui ne constitue d’ailleurs pas un droit fondamental susceptible d’être protégé en amparo , existent ou non en l’espèce.
GRIEFS Le requérant se plaint que les motifs avancés par l’ Audiencia Provincial de Valence dans sa décision du 4 mai 1995 étaient contraires à son droit à la vie et à l’interdiction de la torture et des traitements inhumains et dégradants. Il fait siens les motifs exposés par le ministère public près le Tribunal constitutionnel, et estime que ce dernier et le Tribunal suprême ont tous deux porté atteinte à son droit à l’équité de la procédure en liaison avec les dispositions de la Convention invoquées, dans la mesure où ils ont considéré que le maintien en prison du requérant, malgré l’avis contraire de deux experts, n’était qu’un simple désaccord juridique, alors qu’il s’agissait, selon le requérant, d’une atteinte à la dignité humaine.
Il invoque les articles 2, 3 et 6 § 1 de la Convention. EN DROIT Le requérant se plaint que tant le Tribunal constitutionnel que le Tribunal suprême ont porté atteinte à son droit à l’équité de la procédure en liaison avec son droit à la vie et à l’interdiction de la torture et des traitements inhumains et dégradants, dans la mesure où ils ont considéré que son maintien en prison, malgré l’avis contraire de deux experts, n’était qu’un simple désaccord juridique. Il invoque les articles 2, 3 et 6 § 1 de la Convention, qui disposent, dans leurs parties pertinentes : Article 2 « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. (...) » Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
» Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...) qui décidera (...), soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) » La Cour relève d’emblée que la question qui se pose en l’espèce est celle de savoir si le rejet de la réclamation pour erreur judiciaire que le requérant a introduite auprès du Tribunal suprême, au titre des articles 292 et suivants de la loi organique relative au pouvoir judiciaire, en vue d’obtenir une indemnisation du fait de son maintien en détention, a porté atteinte au droit à un procès équitable et aux droits à la vie et à l’intégrité physique du requérant.
La Cour relève qu’il n’existe pas, en droit espagnol, un droit fondamental à obtenir l’indemnisation que le requérant réclame. Elle note par ailleurs que, comme le Tribunal constitutionnel l’a précisé dans sa décision du 16 février 2000, la décision attaquée en amparo était celle du Tribunal suprême relative à la réclamation d’indemnisation pour erreur judiciaire, et non celle de l’ Audiencia Provincial pour laquelle l’ amparo avait déjà été accordé le 25 mars 1996. Or il s’agit de déterminer si l’ Audiencia Provincial , qui vit le Tribunal constitutionnel déclarer nulle sa décision, a ou non commis une erreur judiciaire servant de base pour réclamer une indemnisation à ce titre. La discussion étant ainsi délimitée, la Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes.
C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, mutatis mutandis , les arrêts Brualla Gómez de la Torre c. Espagne du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Cela est aussi vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des conditions légalement requises pour déterminer l’existence d’une erreur judiciaire susceptible de donner lieu à des indemnisations du fait du maintien en détention.
C’est en principe aux juridictions internes de veiller au respect de ces conditions dans le déroulement de leurs propres procédures. De l’avis de la Cour, l’interprétation à donner aux articles 292 et suivants de la loi organique relative au pouvoir judiciaire et aux conditions pour son application est une question qui relève des cours et tribunaux espagnols. Cette interprétation ne saurait être qualifiée d’arbitraire, de déraisonnable ou de nature à entacher l’équité de la procédure, ni porter atteinte aux droits à la vie ou à l’intégrité physique du requérant. A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence de la Cour, elle que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus aux articles 2, 3 et 6 de la Convention.
Dans ces conditions, la Cour estime que la requête doit être déclarée irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président