SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50720/99 prezentate de Antonio ALVAREZ SANCHEZ împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor L Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 11 iunie 1999 și înregistrată la 2 septembrie 1999, având în vedere decizia parțială privind admisibilitatea pronunțată la 12 octombrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Antonio Alvarez Sánchez, este un resortisant spaniol, născut în 1953. El este încarcerat la închisoarea Huelva. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin o hotărâre motivată din 14 martie 1996, pronunțată după ținerea unei ședințe publice, la Huelva l-a recunoscut pe reclamant vinovat de o crimă comisă cu circumstanța agravantă de recidivă și l-a condamnat la 15 ani închisoare. Aceasta a ținut seama de discuția puternică care a avut loc între solicitant și victimă, și de numeroasele lovituri de pumni și picioare pe care reclamantul le-a dat victimei, atât în picioare, cât și atunci când a căzut pe pământ, de starea de sănătate precară a victimei, cunoscuta reclamantului, de brutalitatea agresiunii, contuzii ale victimei în torax și în zona abdominală, de multiple fracturi de coaste, de ruptura ficatului pe 10 cm lungime, de lahemoragie abdominală suferită etc., precum și de faptul că, atunci când victima se rostogolise pe scări, recurentul îi aruncase încălțămintea și îl legase de perete, fără a-l ajuta. Recurentul, reprezentat de un avocat și de un declarant din oficiu, a formulat un recurs în Casație la Tribunalul Suprem, susținând, printre altele, o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție și faptul că omorul a fost comis din imprudență și nu în mod intenționat, solicitând neaplicarea împrejurării agravante apreciate de instanța a quo Cu toate acestea, prin două hotărâri din 31 octombrie 1997, Tribunalul Suprem, nereținând existența unor circumstanțe agravante, a încălcat parțial hotărârea atacată în ceea ce privește pedeapsa aplicată, a redus-o la 12 ani și o zi de închisoare și a confirmat hotărârea atacată pentru surplus. La 22 decembrie 1997, hotărârile au fost notificate reprezentantului legal al reclamantului, printr-o decizie din 22 ianuarie 1998, la .audiencia Provencial de Huelva a declarat definitiv condamnarea reclamantului. Această decizie a fost notificată reprezentantului legal al acestuia, la Huelva, la 23 ianuarie 1998. În aprilie 1998, după ce a fost informat, în ianuarie 1998, de către tovarășii săi de închisoare că hotărârea Tribunalului Suprem fusese pronunțată în cazul său, reclamantul a solicitat informații cu privire la situația sa penală. La 16 mai 1998, reclamantul și-a exprimat în scris hotărârea Curții Constituționale și a susținut că hotărârile Tribunalului Suprem nu i-au fost notificate, ci a dorit să prezinte o acțiune din partea Tribunalului Constituțional, motiv pentru care a solicitat ca avocatul său din oficiu să-l reprezinte, deoarece el însuși nu era solvabil. La 22 mai 1998, reclamantul a prezentat Tribunalului Constituțional un memoriu care conținea acțiunea sa de amiparo, redactat de el însuși. La 3 iunie 1998, reclamantul, în închisoare din ianuarie 1998, a prezentat o scrisoare în fața tribunalului din Huelva, solicitând ca condamnarea sa să fie revizuită în lumina noului cod penal. La 9 iunie 1998, recurentul a primit de la agentul judiciar, în închisoare, o copie a hotărârilor Tribunalului Suprem pronunțate în cazul său. La 15 septembrie 1998, Tribunalul Constituțional a solicitat Baroului Madrid că un avocat și un declarant din oficiu a numit reclamantul, astfel încât acesta să-și poată prezenta acțiunea la amgaro Cei doi reprezentanți legali au fost numiți la 17 septembrie și 5 octombrie 1998 și acțiunea a fost prezentată oficial la 14 aprilie 1999. Printr-o decizie din 31 mai 1999, Tribunalul Constituțional a declarat acțiunea inadmisibilă pentru întârziere. El a făcut observația conform căreia: hotărârea Tribunalului Suprem din 31 octombrie 1997, care a fost notificată reprezentantului reclamantului la 22 decembrie 1997, termenul de 20 de zile prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii d a fost depășit în mare măsură, primul scris prezentat de solicitant în fața Curții Constituționale fiind datat 22 mai 1998 și fiind înregistrat la grefa din 5 iunie. Cu toate acestea, Tribunalul a precizat că acest lucru nu aducea atingere dreptului reclamantului de a prezenta, dacă este cazul, acțiunile relevante în temeiul articolului 442 din Legea organică privind Puterea judiciară împotriva reprezentantului său legal pentru o eventuală neîndeplinire a obligațiilor sale profesionale. art. 442 Avocații și declarații își angajează răspunderea civilă, penală și disciplinară, după caz, în exercitarea profesiei lor. (...) Este de competența ordinelor respective să declare răspunderea disciplinară care decurge din activitatea lor profesională, în conformitate cu statutul lor și, în orice caz, cu respectarea garanțiilor oricărei proceduri de sancționare. Invocând articolele 6 alineatul (1), 2 și 3 litera (b) și (d) și 13 din convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii urmate împotriva sa și de încălcarea principiului prezumției de nevinovăție și a drepturilor sale la apărare. în fața Tribunalului Constituțional din cauza eșecului asistenței sale juridice. ÎN DREPT, recurentul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii urmate împotriva sa și de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție și a dreptului său la apărare. De asemenea, se plânge că nu a avut acces efectiv la recursul da în fața Tribunalului Constituțional din cauza eșecului asistenței sale juridice. Acesta invocă articolele 6 alineatul (1), 2 și 3 litera (b) și (d) și 13 din convenție, de care părțile relevante dispun: art. 6 Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal. Orice acuzat are dreptul în special la (...) să aibă timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale să se apere pe sine însuși sau să aibă la dispoziția unui susținător ales de el și, în cazul în care nu va avea mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) În măsura în care reclamantul se plânge, în esență, că nu a avut acces efectiv la recursul din mai mult de o zi în fața Tribunalului Constituțional din cauza eșecului asistenței sale juridice și din cauza faptului că nu a obținut un avocat din oficiu, Curtea este de părere că acest aspect trebuie examinat în mod corespunzător la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 litera (c) din convenție. În această privință, guvernul observă că hotărârile în cassation au fost notificate în mod corespunzător reprezentantului legal al reclamantului și se referă la jurisprudența constantă a Curții Constituționale potrivit căreia notificarea valabilă în scopul calculării termenului pentru prezentarea unei căi de atac d El subliniază că reclamantul nu poate pretinde că nu a cunoscut hotărârea pronunțată în Casație până când a fost notificat în închisoare la 9 În iunie 1998, când a fost adresat la 3 iunie 1998 Tribunalului Constituțional și a fost reținut din ianuarie 1998. El observă că Tribunalul Constituțional a aprobat acțiunea d Manuscris prezentat personal de solicitant ca element suficient pentru a declanșa procesul de asistență judiciară în vederea prezentării formale a acțiunii și că reclamantul a fost asistat în mod corespunzător de reprezentanții săi legali în această etapă. Guvernul reamintește că, în orice caz, așa cum Curtea Constituțională a luat în considerare, de altfel, în hotărârea sa pronunțată în amgaro , că reclamantul dispunea de acțiuni civile în despăgubire pentru conduita necorespunzătoare profesională împotriva reprezentantului său legal. El se referă la decizia de declarare adoptată de Comisie la 21 octombrie 1996, în cauza M.P. M.L. c. Spania (solicitarea nr. 27266/95), astfel redactată (...) Comisia reamintește că, în conformitate cu art. 25 din Convenție, aceasta poate fi sesizată de către orice persoană care pretinde că este victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte Contractante a drepturilor recunoscute în Convenție. Înaltele P ă r ț i Contractante trebuie să sauze organe ale acestora. Or, un declarant, chiar și desemnat din oficiu, nu poate fi considerat ca un astfel de organ statal. Actele sau omisiunile sale nu sunt, în principiu, imputate direct unei autorită ț i la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . mutatis mutandis, Curtea Europeană de Justiție D.H., Hotărârea Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 18, § 36 și Kamasinski c. Austria din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 32-33, § 65 și Raportul Comm. din 5.5.88, p. 55, § 155). Comisia consideră că, în speță, obiecțiunile conform cărora persoana care a făcut acest lucru ar fi încălcat, prin neglijența sa, dreptul recurentei de a beneficia de asistență judiciară efectivă, în cazul în care acestea pot, după caz, să justifice o acțiune în despăgubire pentru abatere profesională împotriva persoanei care a făcut-o, nu sunt de natură să angajeze în mod direct și imediat răspunderea statului. Având în vedere cele de mai sus, Comisia consideră că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată (...) În ceea ce o privește, reclamantul susține că a avut în vedere, în ianuarie 1998, de către alți deținuți care l-au auzit la radioul Huelva, că hotărârea Tribunalului Suprem îl pronunțase. Dar insistă asupra faptului că hotărârea nu i-a fost notificată decât la 9 iunie 1998 și, între timp, el aștepta cu nerăbdare ca această notificare să aibă loc, motiv pentru care nu sesizase mai devreme Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune a amgaro Curtea observă că, în speă, în speță, astfel cum este precizat în decizia menionată anterior a Comisiei și pe care o reproduce în observaiile sale, de a stabili dacă conduita neglijentă sau omisiunea unui reprezentant legal al reclamantului, și anume declaraia sa din oficiu poate fi considerată ca un organism de stat ale cărui acte sau omisiuni ar putea fi imputate direct unei autorităi de la stat și, ca atare, ar putea, cu excepia unor circumstane speciale, să-i asume răspunderea acestuia din urmă în raport cu convenia. Curtea face trimitere în această privință la decizia menționată anterior a Comisiei. Curtea consideră că, pentru a considera un stat care se ocupă de prelucrarea necorespunzătoare a unei cauze de către un declarant din oficiu, însărcinat cu reprezentarea justițiabilului în fața instanțelor, dar nu și cu apărarea sa, trebuie să aibă, în același timp, posibilitatea de a controla și corecta comportamentul acestui declarant, dacă este necesar. Or, un astfel de control ar fi incompatibil cu independența de a-i ordona pe cei declarați în raport cu statul. În plus, acest lucru ar putea duce chiar la probleme la nivelul legalității armelor părților la o procedură judiciară, în cazul în care judecătorul ar trebui să direcționeze acțiunile judecătorești într-o anumită direcție, sugerându-i să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la o acțiune din mai multe motive. Curtea constată că reclamantul este asistat, pe parcursul întregii proceduri, de reprezentanți numiți din oficiu care au obținut, prin recursul în casare, ca durata condamnării sale să fie redusă cu aproximativ trei ani. De asemenea, aceasta ține seama de faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Amgaro. În plus, cauza reclamantului a fost examinată de două instanțe a căror a doua instanță a redus durata pedepsei aplicate ca urmare a existenței circumstanțelor agravante pe care instanța le-a quo a reținut, așadar, nu în fața Curții Constituționale, să examineze încă o dată temeinicia condamnării, nici durata pedepsei aplicate, ci respectarea drepturilor la legalitate ale procedurii și a principiului de inocență. Curtea consideră că, în speță, obiecțiunile potrivit cărora hotărârea ar fi încălcat, prin neglijența sa, dreptul reclamantului la o asistență judiciară efectivă, în cazul în care acestea pot, după caz, să justifice o acțiune în despăgubire pentru abatere profesională împotriva persoanei în cauză, acestea nu sunt de natură să angajeze direct și imediat răspunderea pentru statul membru. Având în vedere cele de mai sus și diferențele existente, în ceea ce privește gravitatea problemelor ridicate de deficiențele de asistență juridică din oficiu și de asigurarea pentru mai multe persoane a drepturilor sale la apărare, cu cauzele Daud c. Portugalia (hotărârea menționată anterior, p. 739 și următoarele. și, în special, p. 756-757), Artico c. Italia (hotărârea din 13 aprilie 2008). Mai 1980, seria A nr. 37) și Kamasinski c. Austria (hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168), Curtea concluzionează că acest litigiu este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește restul obiecțiunilor, Curtea amintește în primul rând că prezumția de nevinovăție consacrată la alineatul (2) și diversele drepturi enumerate la alineatul (3) în termeni neexhaustivi constituie elemente, printre altele, ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, printre altele, Hotărârile Unterpertinger c. Austria din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 110, p. 14, § 29, Artner c. Austria din 28 august 1992, seria A nr. 242-A, p. 10, § 19, Pullar c. Regatul Unit din 10 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 706, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997, Rec., 1997-II, p. 464, § 30). Prin urmare, Comisia va examina obiecțiunile reclamantului din perspectiva acestor texte combinate. Analizând această analiză, Comisia trebuie să ia în considerare procedura penală în ansamblul ei și, desigur, nu intră în atribuțiile sale de a înlocui propria sa apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, căreia îi revine, în principiu, sarcina de a cântări elementele colectate de acestea. Sarcina Curții este de a verifica dacă procedura în litigiu, prevăzută în bloc, inclusiv modul de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Edwards c. Regatul Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35 alin. 34). Cu condiția ca reclamantul să fi solicitat art. 6 alin. (3) lit. (b) din Convenție, Curtea reamintește că această dispoziție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a dispune de timpul și de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Pe de altă parte, persoanele acuzate de care trebuie să se bucure includ posibilitatea de a avea cunoștință, pentru a-și pregăti apărarea, de rezultatul investigațiilor efectuate pe tot parcursul procedurii. Reclamantul, care a fost asistat de un avocat, a dispus de suficient timp pentru a-și pregăti apărarea împotriva acuzațiilor aduse împotriva acestuia și pentru a solicita administrarea probelor pe care le consideră utile pentru apărarea cauzei sale, care este scopul principal al articolului 6 alineatul (3) litera (b). Reclamantul nu a prezentat niciun element care să demonstreze că au avut loc nereguli și că au avut un impact decisiv asupra conduitei sale de apărare și, prin urmare, pe parcursul procedurii. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că aceste obiecțiuni sunt în mod evident nefondate. Huelva l-a declarat vinovat pe reclamant vinovat de crimă prin intermediul unei hotărâri motivate, pronunțată după luarea unei ședințe publice, bazându-se pe un întreg set de elemente de probă colectate în timpul procesului de luare a deciziilor, examinate și dezbătute în mod liber în lanț, în conformitate cu principiul contradictoriei, și pe faptul că aceasta a fost considerată suficientă. Pe de altă parte, Tribunalul Suprem, în etapa de casare, a redus durata pedepsei aplicate reclamantului care nu reține existența unor circumstanțe agravante. În plus, din examinarea hotărârilor pronunțate de instanțele interne nu rezultă că acestea sunt afectate negativ. În aceste condiții, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară inadmisibilă restul cererii. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
de la requête n° 50720/99
présentée par Antonio ALVAREZ SANCHEZ
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 23 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
V.
Butkevych
,
J.
Hedigan
,
M
me
S.
Botoucharova
,
juges
,
et
de
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 juin 1999 et enregistrée
le 2
septembre 1999,
Vu la décision partielle sur la recevabilité rendue le 12 octobre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Antonio Alvarez Sánchez, est un ressortissant espagnol, né en 1953. Il est incarcéré à la prison de Huelva.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement motivé du 14 mars 1996, rendu après la tenue d’une audience publique, l’
Audiencia Provincial
de Huelva reconnut le requérant coupable d’un délit d’homicide avec la circonstance aggravante de récidive, et le condamna à la peine de quinze ans d’emprisonnement. Elle tenait compte de la forte discussion qui avait eu lieu entre le requérant et la victime, et des nombreux coups de poings et de pieds que le requérant avait donnés à la victime, aussi bien lorsqu’elle était debout que lorsqu’elle était tombée par terre, de l’état de santé précaire de la victime, connu du requérant, de la brutalité de l’agression, des contusions subies par la victime dans le torax et la zone abdominale, des multiples fractures de côtes, du déchirement du foie sur dix centimètres de long, de l’hemorragie abdominale subie, etc., ainsi que du fait que, lorsque la victime avait roulé dans les escaliers, le requérant lui avait encore jeté ses chaussures et l’avait plaquée contre le mur, sans lui porter secours.
Le requérant, représenté par un avocat et un avoué commis d’office, forma un pourvoi en cassation auprès du Tribunal suprême, faisant valoir, entre autres, une atteinte au principe de la présomption d’innocence, et le fait que l’homicide avait été commis par imprudence et non pas de façon intentionnelle, demandant l’inapplication de la circonstance aggravante appréciée par la juridiction
a quo
. Le ministère public se prononça pour l’irrecevabilité du pourvoi. Toutefois, par deux arrêts du 31 octobre 1997, le Tribunal suprême, ne retenant pas l’existence de circonstances aggravantes, cassa partiellement l’arrêt attaqué pour ce qui était de la peine infligée, la réduisit à douze ans et un jour d’emprisonnement, et confirma l’arrêt attaqué pour le surplus.
Le 22 décembre 1997, les arrêts furent notifiés au représentant légal du requérant. Par une décision du 22 janvier 1998,
l’Audiencia Provincial
de Huelva déclara définitive la condamnation du requérant. Cette décision fut notifiée à son représentant légal, à Huelva, le 23 janvier 1998.
En avril 1998, après avoir été informé, en janvier 1998, par ses compagnons de prison que l’arrêt du Tribunal suprême avait été rendu dans son cas, le requérant demanda des renseignements sur sa situation pénitentiaire.
Le 16 mai 1998, le requérant s’adressa par écrit au Tribunal constitutionnel et fit valoir que les arrêts du Tribunal suprême ne lui avaient pas été notifiés, mais qu’il voulait présenter un recours d’
amparo
, raison pour laquelle il demanda que son avocat d’office puisse le représenter, puisque lui-même n’était pas solvable.
Le 22 mai 1998, le requérant adressa au Tribunal constitutionnel un mémoire contenant son recours d’
amparo
, rédigé par lui-même.
Le 3 juin 1998, le requérant, en prison depuis janvier 1998, présenta un écrit devant l’
Audiencia Provincial
de Huelva, demandant à ce que sa condamnation fût révisée au vu du nouveau code pénal.
Le 9 juin 1998, le requérant reçut de l’agent judiciaire, en prison, copie des arrêts du Tribunal suprême prononcés dans son cas.
Le 15 septembre 1998, le Tribunal constitutionnel demanda au barreau de Madrid qu’un avocat et un avoué d’office fussent désignés au requérant, afin qu’il puisse présenter son recours d’
amparo
selon les formalités prescrites. Les deux représentants légaux furent nommés les 17 septembre et 5 octobre 1998. Le recours d’
amparo
fut formellement présenté par eux le 14 avril 1999.
Par une décision du 31 mai 1999, le Tribunal constitutionnel déclara le recours irrecevable pour tardiveté. Il fit observer que l’arrêt du Tribunal suprême du 31 octobre 1997, ayant été notifié au représentant du requérant le 22 décembre 1997, le délai de vingt jours prévu par la loi pour introduire le recours d’
amparo
était largement dépassé, le premier écrit présenté par le requérant devant le Tribunal constitutionnel étant daté du 22 mai 1998 et ayant été enregistré au greffe le 5 juin suivant. Toutefois, le Tribunal précisa que cela ne portait pas atteinte au droit du requérant de présenter, le cas échéant, les actions pertinentes au titre de l’article 442 de la loi organique relative au Pouvoir judiciaire contre son représentant légal pour une éventuelle défaillance dans ses obligations professionnelles.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Loi organique du pouvoir judiciaire
Article 442
«
1.
Les avocats et avoués engagent leur responsabilité civile, pénale et disciplinaire selon le cas, dans l’exercice de leur profession.
2.
(...) Il est de la compétence des ordres respectifs de déclarer la responsabilité disciplinaire découlant de leur activité professionnelle, conformément à leurs statuts et, en tout état de cause, dans le respect des garanties de toute procédure de sanction.
»
Invoquant les articles 6 §§ 1, 2 et 3 b) et d), et 13 de la Convention, le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure suivie à son encontre et d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence et à ses droits de la défense. Il se plaint aussi de ne pas avoir eu un accès effectif au recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel en raison des défaillances de son assistance juridique.
Le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure suivie à son encontre et d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence et à ses droits de la défense. Il se plaint aussi de ne pas avoir eu un accès effectif au recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel en raison des défaillances de son assistance juridique. Il invoque les articles 6 §§ 1, 2 et 3 b) et d) et 13 de la Convention, dont les parties pertinentes disposent :
Article 6
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
(...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...)
»
1.
Dans la mesure où le requérant se plaint en substance de ne pas avoir eu un accès effectif au recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel en raison des défaillances de son assistance juridique et faute d’avoir obtenu un avocat d’office, la Cour est d’avis que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.
Le Gouvernement fait observer à cet égard que les arrêts rendus en cassation furent correctement notifiés au représentant légal du requérant. Il se réfère à la jurisprudence constante du Tribunal constitutionnel selon laquelle la notification valable aux fins du calcul du délai pour présenter un recours d’
amparo
est celle adressée à l’avoué de l’intéressé, indépendament de l’existence ou non de notification à ce dernier. Il souligne que le requérant ne peut pas prétendre ne pas avoir connu l’arrêt prononcé en cassation jusqu’à ce qu’il lui fut notifié en prison le 9
juin 1998, alors qu’il s’était adressé, le 3 juin 1998 au Tribunal constitutionnel, et était détenu depuis janvier 1998. Il observe que le Tribunal constitutionnel admit le recours d’
amparo
manuscrit présenté personnellement par le requérant comme élément suffisant pour déclencher le processus de l’assistance juridictionnelle en vue de la présentation formelle du recours, et que le requérant fut correctement assisté par ses représentants légaux à ce stade.
Le Gouvernement rappelle qu’en tout état de cause, comme le Tribunal constitutionnel l’a d’ailleurs noté dans sa décision rendue en
amparo
, que le requérant disposait des actions civiles en indemnisation pour mauvaise conduite professionnelle à l’encontre de son représentant légal. Il se réfère à la décision d’irrecevabilité adoptée par la Commission le 21 octobre 1996, dans l’affaire M.P. M.L. c. Espagne (requête n° 27266/95), ainsi rédigée
:
«
(...) La Commission rappelle qu’aux termes de l’article 25 de la Convention, elle peut être saisie d’une requête par toute personne qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties Contractantes des droits reconnus dans la Convention.
Hautes Parties Contractantes doit s’entendre des organes de celles-ci. Or, un avoué, même désigné d’office, ne saurait être considéré comme un tel organe étatique. Ses actes ou omissions ne sont, en principe, pas directement imputables à une autorité de l’Etat et, comme tels, ne peuvent, sauf circonstances particulières, engager la responsabilité de ce dernier au regard de la Convention (cf.,
mutatis mutandis
, Cour eur. D.H., arrêts Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n° 37, p. 18, § 36 et Kamasinski c. Autriche du 19 décembre 1989, série A n° 168, p. 32-33, § 65 et Rapport Comm. du 5.5.88, p. 55, § 155). La Commission estime qu’en l’espèce, les griefs selon lesquels l’avoué d’office aurait, par sa négligence, lésé le droit de la requérante à une assistance judiciaire effective, s’ils peuvent, le cas échéant, justifier de la part de la requérante une action en indemnisation pour faute professionnelle à l’encontre de l’avoué d’office, ne sont pas de nature à engager de façon directe et immédiate la responsabilité de l’Etat.
Compte tenu de ce qui précède, la Commission estime que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée (...)
»
Pour sa part, le requérant fait valoir qu’il apprit, en janvier 1998, par d’autres codétenus qui l’avaient entendu à la radio de Huelva, que l’arrêt du Tribunal suprême le concernant avait été prononcé. Mais il insiste sur le fait que l’arrêt ne lui fut notifié que le 9 juin 1998 et, qu’entre-temps, il attendait naïvement que cette notification eût lieu, raison pour laquelle il n’avait pas saisi plus tôt le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
.
La Cour observe qu’il s’agit, en l’espèce, comme le Gouvernement l’a précisé dans la décision précitée de la Commission et qu’il reproduit dans ses observations, de déterminer si la conduite négligente ou l’omission d’un représentant légal du requérant, à savoir son avoué nommé d’office peut être considérée comme un organe étatique dont les actes ou omissions seraient directement imputables à une autorité de l’Etat et, comme tels, pourraient, sauf circonstances particulières, engager la responsabilité de ce dernier au regard de la Convention. La Cour renvoie à cet égard à la décision susmentionnée de la Commission.
La Cour estime que, pour considérer un Etat responsable du traitement inadéquat d’une affaire par un avoué d’office, chargé de la représentation du justiciable auprès des juridictions, mais non de sa défense, l’Etat doit avoir en même temps la possibilité de contrôler et corriger le comportement de cet avoué si nécessaire. Or, pareil contrôle serait incompatible avec l’indépendance de l’Ordre des avoués par rapport à l’Etat. Qui plus est, cela pourrait même engendrer des problèmes au niveau de l’égalité des armes des parties à une procédure judiciaire, si le juge devait orienter l’avoué d’office dans une certaine direction en lui suggérant de saisir le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
.
La Cour constate que le requérant s’est vu assister, tout au long de la procédure, par des représentants nommés d’office qui ont obtenu, au moyen du pourvoi en cassation, que la durée de sa condamnation soit réduite d’environ trois ans. Elle tient également compte du fait qu’il n’était pas question dans cette affaire d’un manque de défense effective pour le requérant devant un tribunal compétent pour réexaminer l’appréciation des faits et des preuves faite par les juridictions ordinaires, mais de l’accès à un tribunal ayant une fonction spécifique en défense des droits fondamentaux, et de l’encombrement du rôle de ce dernier en raison de l’usage abusif du recours d’
amparo.
En outre, l’affaire du requérant a été examinée par deux instances dont la seconde a réduit la durée de la peine infligée en raison de l’inexistence des circonstances aggravantes que le tribunal
a quo
avait retenues, ne s’agissant donc pas, devant le Tribunal constitutionnel, d’examiner une fois de plus le bien-fondé de la condamnation, ni la durée de la peine infligée, mais le respect des droits à l’équité de la procédure et celui du principe de la présomption d’innocence.
La Cour estime qu’en l’espèce, les griefs selon lesquels l’avoué d’office aurait, par sa négligence, lésé le droit du requérant à une assistance judiciaire effective, s’ils peuvent, le cas échéant, justifier de la part du requérant une action en indemnisation pour faute professionnelle à l’encontre de l’avoué d’office, ils ne sont pas de nature à engager de façon directe et immédiate la responsabilité de l’Etat. Au vu de ce qui précède et des différences existant, quant à la gravité des problèmes posés par les déficiences de l’assistance judiciaire d’office et l’assurance pour l’intéressé de la jouissance effective de ses droits de la défense, avec les affaires Daud c. Portugal (arrêt précité, pp.
739 et suiv. et, en particulier, pp. 756-757), Artico c. Italie (arrêt du 13
mai 1980, série A n° 37) et Kamasinski c.
Autriche (arrêt du 19 décembre 1989, série A n° 168), la Cour conclut que ce grief est manifestement mal fondé, et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Concernant le restant des griefs, la Cour rappelle tout d’abord que la présomption d’innocence que consacre le paragraphe 2, et les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs, constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, entre autres, les arrêts Unterpertinger c. Autriche du 24 novembre 1986, série A n°
110, p. 14, §
29, Artner c. Autriche du 28 août 1992, série
A n° 242-A, p. 10, § 19, Pullar c. Royaume-Uni du 10 juin 1996,
Recueil
1996-III, p. 706, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 464, § 30). Par conséquent, elle examinera les griefs du requérant sous l’angle de ces textes combinés. En se livrant à cette analyse, elle doit considérer la procédure pénale dans son ensemble. Certes, il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée en bloc, y compris le mode d’administration des preuves, a revêtu un caractère équitable (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Edwards c. Royaume-Uni du 16
décembre 1992, série A n° 247-B, pp. 34 et 35, § 34).
Pour autant que le requérant invoque l’article 6 § 3 b) de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition reconnaît à tout accusé le droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. Par ailleurs, les « facilités » dont doit jouir tout accusé comprennent la possibilité d’avoir connaissance, pour préparer sa défense, du résultat des investigations faites tout au long de la procédure. Le requérant, qui était assisté d’un avocat, a disposé de suffisamment de temps pour préparer sa défense contre les accusations portées à son encontre et demander l’administration des preuves qu’il estimait utiles à la défense de sa cause, ce qui est le but principal de l’article 6 § 3 b). Le requérant n’a apporté aucun élément démontrant que des irrégularités aient eu lieu et aient eu un impact décisif sur la conduite de sa défense et, partant, sur l’issue de la procédure. Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que ces griefs sont manifestement mal fondés.
Pour le reste, la Cour constate que l’
Audiencia Provincial
de Huelva a déclaré le requérant coupable du délit d’homicide au moyen d’un arrêt motivé, rendu après la tenue d’une audience publique, en se fondant sur tout un ensemble d’éléments de preuve recueillis lors de l’instruction, examinés et librement débattus à l’audience, conformément au principe du contradictoire, et qu’elle estima suffisants. Par ailleurs, le Tribunal suprême, au stade de la cassation, réduisit la durée de la peine infligée au requérant ne retenant pas l’existence de circonstances aggravantes. En outre, il ne ressort pas de l’examen des décisions rendues par les juridictions internes que celles-ci soient entachées d’arbitraire.
Dans ces conditions, la Cour estime que cette partie de la requête doit aussi être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
irrecevable le restant de la requête.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président