GULER c. ALLEMAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 48967/99 prezentată de Tulay și Ökkes GÜLER împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 13 septembrie 2001 într-o cameră compusă din dnii Pastor Ridruejo President, Ress Cabral Barreto Caflisch Makarczyk Butkevych Bototarova judge și de Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 iunie 1999 și înregistrată la 22 iunie 1999, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții și de guvernul adoptat, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, Având în vedere declarația oficială comună de acceptare a unei soluționări amiabile a cererii prezentate la 20 și 30 august 2001 de către reprezentantul reclamanților și, respectiv, de către guvern, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, Tulay și dl Ökkes Güler sunt cetățeni turci, născuți în 1974 și, respectiv, 1964 și care își au reședința în Mainz. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul U. Remus, avocat la Wiesbaden. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Generația cauzei Recurenta a fugit din Turcia în 1990 pentru a se deplasa în Germania, iar reclamantul s-a alăturat acesteia în 1992, după rezultatul negativ al unei prime proceduri în vederea obținerii azilului politic în Germania, reclamanții au părăsit Germania de bunăvoie în noiembrie 1997 și s-au întors ilegal în Turcia. Astfel, ei ar fi dorit să evite expulzarea în Turcia, temându-se că vor fi arestați de serviciile de securitate turce de la aeroport, apoi maltratați și torturați. Aceste temeri s-au bazat pe participarea lor la protestele partidului MLKP (interzis în Turcia) în Germania, precum și pe sprijinul lor pentru acțiunea dnei Leyla Kaplan, care s-a sinucis, într-un anunț publicat în ziarul Özgür Politika La 9 noiembrie 1998, recurentele au fugit din nou din Turcia, deoarece ar fi fost supuse unor tratamente inumane și degradante din partea serviciilor de securitate turce. La 7 martie 1998, reclamanții au participat la un protest în favoarea drepturilor femeii, la care au participat aproximativ 2 000 de persoane, majoritatea femeilor. La 15 martie 1998, reclamanta a participat, de asemenea, la un marș, la care au participat aproximativ 1 700 de persoane, în memoria membrilor comunității care au fost masacrați la 12 martie 1995. În timpul intervenției poliției care i-a împrăștiat pe protestatari, reclamanta a fost arestată de doi polițiști, apoi închisă într-o celulă unde a fost bătută și violată, ceea ce l-a făcut să-și piardă cunoștința. După patru zile, a fost eliberată, apoi a trăit ascunsă în Turcia, iar reclamantul, care lucra într-o fabrică din Istanbul, ar fi un simpatizant al partidului MLKP. La 10 iulie 1997, a participat la o mișcare de grevă în cadrul fabricii sale și a fost arestat de poliție. La 21 octombrie 1998, s-a întâlnit cu un membru al partidului MLKP, apoi a fost arestat și bătut de poliție, înainte de a fi eliberat. După aceste incidente și din cauza stării fizice și psihice dezastruoase a reclamantei, ei au decis să fugă din Turcia. 2. Noua cerere de azil politic La 10 noiembrie 1998, reclamanții au făcut o nouă cerere de azil politic la Oficiul Federal pentru Refugiați ( Bundesamt für die Anerkennung ausländischer Flüchtleur în această privință, reclamanții susțin că un agent al acestui Oficiu le-a spus că un simplu rezumat al persecuțiilor suferite ar fi fost suficient pentru a-și susține cererea și că au urmat acest consiliu. Printr-o decizie din 4 ianuarie 1999, Oficiul Federal pentru Refugiați a respins cererea acestora, pe motiv că reclamanții nu au stabilit în mod suficient că au desfășurat activități politice în Turcia. Oficiul le-a reproșat în special reclamanților că nu au indicat momentul și locul în care au participat la proteste și când și unde au fost supuse tratamentelor inumane și degradante. La 26 ianuarie 1999, reclamanții au sesizat instanța administrativă (Verwaltungsgericht) din Mayence și au solicitat în același timp suspendarea executării măsurii de expulzare. Printr-o decizie din 18 februarie 1999, Tribunalul Administrativ din Mainz a refuzat să suspende executarea măsurii de expulzare, în special din cauza faptului că, în cazul recurentei, nu a existat nicio legătură de cauzalitate directă între violul suferit și plecarea din Turcia, după ce au trecut mai mult de șase luni între cele două evenimente. Tribunalul administrativ a adăugat că, în mai 1989, adică după arestarea și presupusa violare a recurentei, recurentul a semnat un contract de muncă, ceea ce înseamnă că nu intenționa să părăsească Turcia. În plus, instanța administrativă a considerat că reclamantul nu a stabilit că va fi victima persecuțiilor politice continue în viitor. De altfel, la 31 martie 1999, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în cadrul comitetului a trei membri, a refuzat să rețină acțiunea reclamanților. La 18 mai 1999, medicul din districtul Maince a examinat-o pe recurentă pentru a stabili dacă era în măsură să efectueze călătoria către Turcia. Medicul a constatat mai întâi că recurenta era oarbă cu ochiul drept și pe jumătate orb cu ochiul stâng și că era necesară o monitorizare la un specialist dintr-o clinică de ochi. Pe de altă parte, din cauza traumelor pe care le-ar fi suferit, exista un pericol latent de sinucidere. În lumina acestor elemente, medicul concluzionează că recurenta nu era în măsură să efectueze călătoria către Turcia. La 30 septembrie 1999, un medic neurolog și psihiatru a eliberat un al doilea certificat medical la cererea consilierului recurentei. După un rezumat al biografiei recurentei și al desfășurării interviurilor cu aceasta, medicul descrie simptomele posttraumatice prezentate de recurentă, cum ar fi atacuri de panică nocturnă, o pierdere importantă în greutate și dificultăți de concentrare. ) că dna Güler a suferit o traumă cauzată de acest eveniment [seceri fizice și viol]. Descrierile simptomelor recurentei corespund diagnosticului de stres posttraumatic (posttraumatische Belastungstörung . Nu există nicio îndoială cu privire la veridicitatea declarațiilor sale. În plus, consider că o revenire în Turcia ar duce la o revenire a situației în sensul unei noi traume (Greenärktes Wiedererleben der Belastung im Sinne einer Retraumatisierung). În acest caz, este de așteptat ca starea sa de sănătate să continue să se deterioreze fizic și psihic. Potrivit consiliului reclamanților, aceștia din urmă dispun în prezent de o toleranță de ședere în Germania până la următoarea examinare medicală a recurentei. Dreptul intern relevant art. 51 alineatul (1) din Legea privind străinii (Ausländerschaft ) prevede că un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care viața sau libertatea sa sunt amenințate din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței sale la un anumit grup social sau convingerilor sale politice. art. 53 din aceeași lege prevede, printre altele, că un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care se confruntă cu un risc concret de a fi supus torturii sau în cazul în care rezultă din aplicarea Convenției europene a drepturilor omului că o astfel de expulzare nu este permisă. În conformitate cu art. 51 alineatul (1) al doilea paragraf din Legea privind procedura administrativă, autoritatea competentă, la cererea persoanei vizate, trebuie să emită o decizie cu privire la anularea sau modificarea unui act administrativ în cazul în care persoana în cauză a prezentat noi mijloace de probă care ar fi condus la o decizie mai favorabilă pentru persoana respectivă. În conformitate cu art. 51 alineatul (3) din lege, o astfel de cerere trebuie făcută în termen de trei luni de la informarea persoanei în cauză cu privire la aceste elemente noi. Reclamanții susțin că expulzarea lor în Turcia riscă să îi supună unui tratament inuman și degradant, contrar articolului 3 din convenție și invocă, de asemenea, o încălcare a articolelor 8 și 13 din convenție. Curtea arată că, la 22 și 31 august 2001, a primit de la reprezentantul reclamanților și, respectiv, de la guvern, următoarea declarație semnată la 9, 14 și 20 august 2001 de către agentul guvernului, reprezentantul Landului Renania-Palatinat și reprezentantul reclamanților Republica Federală Germania, reprezentată de agentul său, dl Stoltenberg, Ministerialdirigent, Landul Renania-Palatinat, reprezentat de domnul W. Schmäing, Ministerialra t, precum și reclamanții, reprezentați de domnul U. Remus, avocatul, au încheiat următorul regulament amiabil 1. Prin decizia din 18 aprilie 2001, Oficiul Federal pentru Refugiați a constatat că, în cazul recurentei, M. Tulay Güler, condițiile prevăzute la art. 53 alineatul (4) din Legea privind străinii în ceea ce privește Turcia au fost îndeplinite și că reclamanta nu putea fi expulzată în Turcia. 2. Autoritatea competentă a Landului Renania-Palatinat va elibera celor doi solicitanți un permis de ședere (Aufenthaltsbefugnis) În cazul în care unul dintre solicitanți poate justifica un loc de muncă, care îi permite să își întrețină cel puțin în mare parte propriile nevoi și pe cele ale soțului/soției, li se va elibera un permis de ședere de doi ani, cu posibilitate de prelungire. (3) Autoritatea competentă a Landului În conformitate cu art. 39 alineatul (2) din Legea privind străinii, în cazul în care este necesar să se elibereze cărți de identitate înlocuitoare (Ausweisersatzhpe), în conformitate cu art. 39 alineatul (2) din Legea privind străinii. 4. Hotărârea de mai sus include copilul reclamanților, Ibrahim Güler, născut la 25 august 2000. (5) Având în vedere punctele 1-4 de mai sus, reclamanții declară cererea lor nr. 48967/99, îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, reglementată integral. 6. Agentul Republicii Federale Germania se angajează să comunice imediat acest acord Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). Curtea este asigurată că regulamentul menționat se inspiră din respectarea drepturilor omului, așa cum le recunosc Convenția sau protocoalele sale (articolele fine din Convenție și 3 din regulament). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine cererea de rol. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo Moduler Președinte

QUATRIEME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

48967/99

présentée par Tulay et Ökkes GÜLER

contre l'Allemagne

La Cour européenne des Droits de l'Homme (quatrième section), siégeant le 13 septembre 2001 en une chambre composée de

MM.

A.

Pastor Ridruejo

,

President,

G.

Ress

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

V.

Butkevych

,

M

me

S.

Botoucharova

,

judges

,

et de

M.

V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juin 1999 et enregistrée le 22 juin 1999,

Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l'article 39 du règlement de la Cour et par ledit gouvernement adoptée,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Vu la déclaration formelle commune d'acceptation d'un règlement amiable de la requête présentée les 20 et 30 août 2001 respectivement par le représentant des requérants et le Gouvernement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M

me

Tulay et M. Ökkes Güler, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1974 et 1964 et résidant à Mayence. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

U. Remus, avocat à Wiesbaden.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante fuit la Turquie en 1990 pour se rendre en Allemagne et le requérant la rejoignit en 1992.

Après l'issue négative d'une première procédure en vue d'obtenir l'asile politique en Allemagne, les requérants quittèrent l'Allemagne de leur plein gré en novembre 1997 et rentrèrent de manière illégale en Turquie. Ils auraient ainsi voulu éviter d'être expulsés vers la Turquie, craignant d'être arrêtés par les services de sécurité turcs à l'aéroport puis maltraités et torturés. Ces craintes reposaient sur leur participation à des manifestations du parti MLKP (interdit en Turquie) en Allemagne, ainsi que sur leur soutien à l'action de Mme Leyla Kaplan, qui s'était suicidée, dans une annonce parue dans le journal

Özgür Politika

.

Le 9 novembre 1998, les requérants fuirent de nouveau la Turquie, car ils y auraient subi des traitements inhumains et dégradants de la part des services de sécurité turcs. Ils relatèrent ainsi les événements qui se seraient déroulés en Turquie de janvier à novembre 1998

:

De janvier à mars 1998, la requérante participa à des manifestations des «

mères du samedi

», qui se déroulaient chaque semaine et où celles-ci se réunissaient en mémoire des membres de leur famille qui avaient disparu.

Le 7 mars 1998, les requérants participèrent à une manifestation en faveur des droits de la femme, à laquelle participèrent environ 2 000 personnes, en majorité des femmes.

Le 15 mars 1998, la requérante participa également à une marche, à laquelle participèrent environ 1 700 personnes, en mémoire des membres de la communauté alevîte massacrés le 12 mars 1995.

Lors de l'intervention de la police dispersant les manifestants, la requérante fut arrêtée par deux policiers, puis enfermée dans une cellule où elle fut battue et violée, ce qui lui fit perdre connaissance. Après quatre jours, elle fut relâchée, puis vécut de manière cachée en Turquie.

Le requérant, qui travaillait dans une usine à Istanbul, serait un sympathisant du parti MLKP.

Le 10 juillet 1997, il participa à un mouvement de grève au sein de son usine et fut arrêté par la police.

Le 21 octobre 1998, il rencontra un membre du parti MLKP, puis fut arrêté et battu par la police, avant d'être relâché.

Après ces incidents et en raison de l'état physique et psychique désastreux de la requérante, ils décidèrent de fuir la Turquie.

Le 10 novembre 1998, les requérants firent une nouvelle demande d'asile politique auprès de l'Office fédéral des réfugiés (

Bundesamt für die Anerkennung ausländischer Flüchtlinge

).

A cet égard, les requérants soutiennent qu'un agent de cet Office leur avait dit qu'un simple résumé des persécutions subies suffirait pour étayer leur demande, et qu'ils avaient suivi ce conseil.

Par une décision du 4 janvier 1999, l'Office fédéral des réfugiés rejeta leur demande, au motif que les requérants n'avaient pas suffisamment établi qu'ils avaient eu des activités politiques en Turquie. L'Office reprocha en particulier aux requérants d'avoir omis d'indiquer quand et où ils avaient participé à des manifestations, et quand et où ils avaient subi des traitements inhumains et dégradants.

Le 26 janvier 1999, les requérants saisirent le tribunal administratif (

Verwaltungsgericht

) de Mayence et demandèrent en même temps qu'il soit sursis à l'exécution de la mesure d'expulsion.

Par une décision du 18 février 1999, le tribunal administratif de Mayence refusa de surseoir à l'exécution de la mesure d'expulsion, au motif notamment que, dans le cas de la requérante, il n'y avait pas de lien de causalité direct entre le viol subi et le départ de Turquie, plus de six mois s'étant écoulés entre ces deux événements. Le tribunal administratif ajouta qu'en en mai 1989, c'est-à-dire après l'arrestation et le viol présumé de la requérante, le requérant avait signé un contrat de travail, ce qui signifiait qu'il ne prévoyait pas alors de quitter la Turquie. De plus, le tribunal administratif considéra que le requérant n'avait pas établi qu'il serait à l'avenir victime de persécutions politiques continues. Il n'apparaissait d'ailleurs pas qu'il ait été membre ou même sympathisant du parti MLKP. Enfin, il n'y avait aucune information judiciaire ouverte contre les requérants.

Le 31 mars 1999, la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

), statuant en comité de trois membres, refusa de retenir le recours des requérants.

Le 18 mai 1999, le médecin du district de Mayence examina la requérante afin d'établir si elle était en état d'entreprendre le voyage vers la Turquie. Le médecin constata tout d'abord que la requérante était aveugle de l'oeil droit et à moitié aveugle de l'oeil gauche et qu'un suivi auprès d'un spécialiste d'une clinique universitaire des yeux s'imposait. Par ailleurs, en raison des traumatismes qu'elle aurait subies, il existait un danger latent de suicide. Au regard de ces éléments, le médecin conclut que la requérante n'était pas en état d'entreprendre le voyage vers la Turquie.

Le 30 septembre 1999, un médecin neurologue et psychiatre délivra une seconde attestation médicale à la demande du conseil de la requérante. Après un résumé de la biographie de la requérante et du déroulement des entretiens avec elle, le médecin décrit les symptômes posttraumatiques présentés par la requérante, comme des attaques de panique nocturnes, une perte importante de poids et des difficultés de concentration. Il conclut en ces termes

:

«

A mon avis, il n'y a aucun doute (

es besteht kein Zweifel

) que Mme Güler a subi un traumatisme qui a été provoqué par cet événement [sévices physiques et viol]. Les descriptions des symptômes de la requérante correspondent au diagnostic d'un stress posttraumatique (

posttraumatische Belastungsstörung

). Il n'y a d'après moi aucun doute sur la véracité de ses déclarations.

De plus, je considère qu'un retour en Turquie conduirait à un revécu de la situation dans le sens d'une nouveau traumatisme (

Vertärktes Wiedererleben der Belastung im Sinne einer Retraumatisierung

). Dans ce cas, il faudrait s'attendre à ce que son état de santé continue de se dégrader physiquement et psychiquement.

»

D'après le conseil des requérants, ces derniers disposent actuellement d'une tolérance de séjour en Allemagne jusqu'au prochain examen médical de la requérante.

B.

Le droit interne pertinent

L'article 51 § 1 de la loi sur les étrangers (

Ausländergesetz

) dispose qu'un étranger ne peut être expulsé vers un Etat où sa vie ou sa liberté sont menacées en raison de sa race, de sa religion, de sa nationalité, de son appartenance à un certain groupe social ou de ses convictions politiques.

L'article 53 de la même loi prévoit notamment qu'un étranger ne peut être expulsé vers un Etat où il encourt un risque concret d'être soumis à la torture ou s'il ressort de l'application de la Convention européenne des Droits de l'Homme qu'une telle expulsion n'est pas autorisée.

D'après l'article 51 § 1, 2ème alinéa, de la loi sur la procédure administrative, l'autorité compétente doit, sur demande de la personne concernée, rendre une décision quant à l'annulation ou la modification d'un acte administratif si l'intéressé a soumis de nouveaux moyens de preuve qui auraient conduit à une décision plus favorable pour lui.

D'après l'article 51 § 3 de la loi, une telle demande doit être faite dans un délai de trois mois après que l'intéressé a eu connaissance de ces éléments nouveaux.

GRIEFS

Les requérants soutiennent que leur expulsion vers la Turquie risque de les soumettre à un traitement inhumain et dégradant contraire à l'article 3 de la Convention. Ils invoquent également une violation des articles 8 et 13 de la Convention.

EN DROIT

La Cour relève que les 22 et 31 août 2001 respectivement, elle a reçu du représentant des requérants et ainsi que du Gouvernement, la déclaration suivante, signée les 9, 14 et 20 août 2001 respectivement, par l'agent du Gouvernement, le représentant du

Land

de Rhénanie-Palatinat et le représentant des requérants

:

«

La République fédérale d'Allemagne, représenté par son agent, M.

K.

Stoltenberg,

Ministerialdirigent

, le

Land

de Rhénanie-Palatinat, représenté par M. W. Schmäing,

Ministerialra

t, ainsi que les requérants, représentés par M

e

U. Remus, avocat, ont conclu le règlement amiable suivant

:

me

Tulay Güler, les conditions de l'article 53 § 4 de la loi sur les étrangers en ce qui concerne la Turquie étaient remplies et que la requérante ne pouvait être expulsée vers la Turquie.

Land

de Rhénanie-Palatinat délivrera aux deux requérants un titre de séjour (

Aufenthaltsbefugnis

) d'une durée d'abord limitée à six mois. Si l'un des requérants peut justifier d'un emploi, qui lui permet de subvenir à la longue au moins en grande partie à ses propres besoins et à ceux de son conjoint, il leur sera délivré un titre de séjour de deux ans avec une possibilité de prolongation.

Land

de Rhénanie-Palatinat délivrera aux deux requérants des titres de voyage (

Reisedokumente

), conformément à l'article 39 § 2 de la loi sur les étrangers, le cas échéant des cartes d'identité de remplacement (

Ausweisersatzpapiere

), conformément à l'article 39

§

1 de la loi sur les étrangers.

o

48967/99, dirigée contre la République fédérale d'Allemagne, réglée dans sa totalité.

»

La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles

37

§

1

in

fine

de la Convention et

62

§

3 du règlement).

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de rayer la requête du rôle.

Vincent

Berger

Antonio

Pastor Ridruejo

Greffier

Président