FEGATELLI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39735/98 de Oriana FEGATELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 iulie 1997 și înregistrată la 9 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în Roma în 1945 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna G. Mazza Ricci, un avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: A.G.D. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat pe V.P. A.G.D. să-l informeze chiriașului că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983, și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Prin decizia din 21 octombrie 1986, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 30 aprilie 1987. La 13 noiembrie 1986, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 8 mai 1987, ea a servit un anunț de renunțare la chiriaș, dar el a refuzat să plece. La 20 mai 1987 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 iulie 1987. La 3 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca locație pentru ea. Între 7 iulie 1987 și 1 decembrie 1999, judecătorul a făcut patruzeci și nouă încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. După obținerea unui acord cu chiriașul, la 18 decembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei. Reclamantul se plâng, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecătorul de la Roma a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 39735/98

by Oriana FEGATELLI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 July 1997 and registered on 9 February 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in Rome in 1945 and living in Rome. She is represented before the Court by Mrs G. Mazza Ricci, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

A.G.D. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to V.P.

A.G.D. informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983, and asked him to vacate the premises by that date.

By a decision of 21 October 1986, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30

April 1987.

On 13 November 1986, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings.

On 8 May 1987, she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

On 20 May 1987 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7 July 1987.

On 3 April 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Between 7 July 1987 and 1 December 1999, the bailiff made forty-nine attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

After reaching an agreement with the tenant, on 18 December 1999, the applicant recovered possession of her apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate resulted in a denial of her right of access to a court.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President