FUSCO v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42609/98 de Fabrizio FUSCO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 iunie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 9 august 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1961 și locuiește în Caserta (Naples). El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Maccauro, avocat practicant în Caserta. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Caivano (Naples), pe care l-a lăsat să-l anunț pe A.I. Într-o scrisoare înregistrată din 11 martie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit la chiriaș la 16 ianuarie 1988, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața judecătorului Afragola (Naples). Prin decizia din 22 martie 1989, care a fost pus în aplicare la 5 aprilie 1990, Magistratul Afragola a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 5 iulie 1990. La 15 martie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 27 aprilie 1993 a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 mai 1993. La 15 iulie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală care a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Între 15 mai 1993 și 1 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. La 7 aprilie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecător a avut ca rezultat negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil pentru deportarea chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42609/98

by Fabrizio FUSCO

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 9 June 1998 and registered on 9 August 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1961 and living in Caserta (Naples). He is represented before the Court by Mr G. Maccauro, a lawyer practising in Caserta.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Caivano (Naples), which he had let to A.I.

In a registered letter of 11 March 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 16 January 1988, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Afragola (Naples) Magistrate.

By a decision of 22 March 1989, which was made enforceable on 5

April

1990, the Afragola Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 5 July 1990.

On 15 March 1990, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 27 April 1993 she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 May 1993.

On 15 July 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 15 May 1993 and 1 December 1998, the bailiff made twelve

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 7 April 2001, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and that the delay in the enforcement of the order issued by the Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction (see the judgment

Immobiliare Saffi

v.

Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President