FUSCO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
FUSCO v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42609/98 de Fabrizio FUSCO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 9 iunie 1998 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 9 august 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1961 și locuiește în Caserta (Naples). El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Maccauro, avocat practicant în Caserta. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Caivano (Naples), pe care l-a lăsat să-l anunț pe A.I. Într-o scrisoare înregistrată din 11 martie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit la chiriaș la 16 ianuarie 1988, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața judecătorului Afragola (Naples). Prin decizia din 22 martie 1989, care a fost pus în aplicare la 5 aprilie 1990, Magistratul Afragola a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 5 iulie 1990. La 15 martie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. La 27 aprilie 1993 a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 mai 1993. La 15 iulie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală care a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Între 15 mai 1993 și 1 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. La 7 aprilie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecător a avut ca rezultat negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil pentru deportarea chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului