SECȚIUNEA A PATRU
CAUZA
KALANTARI c. GERMANIA
(Cererea nr. 51342/99)
(Radierea dosarului)
11 octombrie 2001
11/01/2002
În cauza Kalantari c. Germania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patru), sesizată într-o cameră alcătuită din:
Domnii A. Pastor Ridruejo, președinte,
Doamna N. Vajić,
Domnul M. Pellonpää, judecători,
și Domnul V. Berger, grefier de secțiune,
După deliberări în camera de consiliu în datele de 28 septembrie 2000 și 20 septembrie 2001,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această din urmă dată:
1.La originea acestei cauze se găsește o cerere (nr. 51342/99) îndreptată împotriva Republicii Federale a Germaniei, cu care a sesizat Curtea un resortisant iranian, Domnul Ali Reza Kalantari ("reclamantul"), la 2 august 1999, conform articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
2.Guvernul german ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Domnul K. Stoltenberg, Ministerialdirigent, din ministerul federal de Justiție. Reclamantul este reprezentat de sora sa, Doamna H. Yaghoubinia-Kalantari, care deține statut de refugiată politică și locuiește cu soțul și cei doi copii ai săi la Geneva, precum și de asociația ELISA (asociație de apărare a reclamanților de azil din Elveția), reprezentată de Doamna C. Wenninger.
3.Reclamantul susținea în special că expulzarea sa către Iran riscă să o supună unui tratament inuman și degradant contrariu articolului 3 din Convenție.
4.Cererea a fost distribuită secțiunii a patru a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din Regulament.
5.Camera a decis aplicarea articolului 39 din Regulament, indicând Guvernului că era de dorit în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii să nu expulzeze reclamantul înainte ca decizia Curții să fie pronunțată.
6.Prin decizie din 28 septembrie 2000, camera a declarat cererea admisibilă [Notă a greferiei: decizia Curții este disponibilă la grefare].
7.Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
8.La 12 aprilie 2001, grefierul de secțiune a propus părților să ajungă la o înțelegere amiabilă conform articolului 38 § 1 b) din Convenție.
I.
A.
Procedura devant jurisdicțiile interne
9.Reclamantul este un resortisant iranian, născut în 1971, locul său de reședință nefiind cunoscut pentru moment.
10.Fugind din Iran, reclamantul a intrat în Germania în octombrie 1997, unde a cerut statutul de refugiat politic.
11.La audierea sa din 16 octombrie 1997 de către Oficiul Federal al Refugiaților (Bundesamt für die Anerkennung ausländischer Flüchtlinge), reclamantul a declarat că una dintre surorile sale fusese executată în 1982/1983 în Iran și că o altă soră a sa fusese închisă din 10 ianuarie 1983 până la 13 septembrie 1984 și a dispărut după 1987/1988. El însuși strânsese fonduri în Iran și luase note despre emisiuni radio pe care le completase și distribuise ulterior; după ce aflase de la terți că casa familiei sale fusese percheziționată la 6 septembrie 1997, hotărâse să fugă din Iran. Din procesul-verbal al Oficiului Federal rezulta că reclamantul depusese o listă cu martirii Organizației Moudjahidin ai Poporului din Iran (mișcare de opoziție din Iran), unde figură prima sa soră, precum și o atestare a tribunalului revoluționar islamic din Sari din 31 decembrie 1984 indicând că a doua soră a reclamantului fusese arestată și închisă din 10 ianuarie 1983 până la 11 septembrie 1984 din cauza activităților sale pentru Monafeghin.
12.Prin decizie din 31 august 1998, Oficiul Federal al Refugiaților a respins cererea sa, cu motivarea că nu existau obstacole la expulzarea sa prevăzute de articolele 51 și 53 ale legii asupra străinilor (Ausländergesetz – vezi "Dreptul intern pertinent" mai jos), deoarece reclamantul nu stabilise că riscă să fie persecutat în caz de reîntoarcere în Iran. Din punctul de vedere al Oficiului Federal, declarațiile sale erau vagi, parțial contradictorii, și părea ciudat că nu începuse activități împotriva regimului decât ani buni după tratamentul rezervat surorilor sale.
13.La 5 noiembrie 1998, mai mulți refugiați politici iranieni au trimis o scrisoare Oficiului Federal indicând că reclamantul era un simpatizant al moudjahidin din Iran, că aparținea unei familii "martire" în Iran, amenințată de regimul în vigoare, una dintre surorile sale fiind arestată, torturată și executată în anii 80.
14.La ședința din 10 noiembrie 1998 devant tribunalul administrativ (Verwaltungsgericht) din Regensburg, reclamantul a solicitat chemarea ca martor a Domnului Yaghoubinia, cumnatul său, care are statut de refugiat politic în Elveția, cerere respinsă de tribunalul administrativ.
15.La 11 noiembrie 1998, tribunalul administrativ din Regensburg a confirmat decizia Oficiului Federal al Refugiaților. La 15 decembrie 1998, curtea administrativă de apel a Bavariei (Bayerischer Verwaltungsgerichtshof) a respins recursul reclamantului.
16.La 2 martie 1999, reclamantul a depus o nouă cerere de azil (Asylfolgeantrag), bazată în special pe faptul că fusese intervievat de canalul de televiziune Offener Kanal Dortmund în cadrul unei manifestații devant ambasada Iranului la Bonn la 9 ianuarie 1999 și că semnarizase o rezoluție împotriva regimului iranian publicată într-un ziar de opoziție din Iran la 2 februarie 1999.
17.La 28 aprilie 1999, Oficiul Federal al Refugiaților a respins noua cerere, cu motivarea că aceste noi elemente nu erau suficiente pentru a concluziona la un risc de persecuție politică a reclamantului în caz de reîntoarcere în Iran.
18.La 25 mai și 23 iunie 1999, reclamantul a apelat această decizie și a cerut suspendarea executării măsurii de expulzare, invocând în special faptul că participase la 20 iunie 1999 la o manifestație împotriva Iranului în cadrul summitului G8 la Köln, în cursul căreia fusese filmat de postul de televiziune al poporului moudjahid Simaye Moghavemat din Londra.
19.La 25 iunie 1999, Doamna Hajar Yaghoubinia-Kalantari, sora reclamantului, care deține statut de refugiată politică în Elveția și care reprezintă reclamantul în procedura devant Curt, a trimis o scrisoare consulatului Germaniei la Geneva, indicând că atât ea, cât și soțul au fost prizonieri politici în Iran, că sora sa fusese executată de regimul iranian și că o lege votată de Parlamentul iranian pedepsea orice activitate politică împotriva regimului în străinătate. A trimis o copie a acestei scrisori diferitelor organizații internaționale cum ar fi Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului ale Organizației Națiunilor Unite, Amnesty International la Berna, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
20.În aceeași zi, tribunalul administrativ din Regensburg a trimis o cerere de informații ministerului federal al Afacerilor Externe pe tema riscurilor la care ar fi expus reclamantul în caz de repatriere în Iran din cauza semnării rezoluției împotriva regimului iranian.
21.La 8 iulie 1999, Organizația Mondială Împotriva Torturii s-a adresat misiunii permanente a Germaniei lângă Organizația Națiunilor Unite pentru a atrage atenția asupra riscurilor la care ar fi expus reclamantul în caz de repatriere în Iran.
22.Prin prima sentință din 21 iulie 1999, tribunalul administrativ din Regensburg a ordonat suspendarea măsurii de expulzare, cu motivarea că critica deschisă a regimului iranian de către reclamant ar fi trebuit luată în considerare de Oficiul Federal al Refugiaților și că putea judeca cauza doar după primirea informațiilor solicitate ministerului Afacerilor Externe.
23.Prin a doua sentință din 23 iulie 1999, tribunalul administrativ s-a întors asupra deciziei sale, cu motivarea că declarația sub jurământ, depusă de reclamant, a persoanei care îl intervievase la manifestație și care se prezentase ca redactor-șef al canalului de televiziune Offener Kanal Dortmund, se dovedise a fi falsă, responsabilul acestui canal de televiziune declarând că această persoană nu lucrase niciodată acolo. Tribunalul administrativ a concluzionat că motivele posterioare fugii (Nachfluchtgründe) invocate de reclamant fusesera inventate cu totul.
24.Cu toate acestea, la 27 iulie 1999, responsabilul acestui canal de televiziune a trimis o scrisoare tribunalului administrativ recunoscând că comisese o greșeală și că persoana care intervievase reclamantul, chiar dacă nu era redactor-șef, realizase în mod regulat reportaje pentru acest canal.
25.În ciuda acestor elemente și a absențe renseignementelor de la data aceea din ministerul Afacerilor Externe, tribunalul administrativ din Regensburg a respins cererea de suspendare a măsurii de expulzare a reclamantului prin sentințe din 27 iulie, 5 și 10 august 1999, cu motivarea că acesta nu stabilise că ar fi amenințat de persecuții politice în caz de reîntoarcere în țară. În particular, rezoluția împotriva regimului iranian semnată de reclamant și publicată într-un ziar de opoziție din Iran la 2 februarie 1999, unde se declara simpatizant al moudjahidin ai Poporului din Iran, nu era suficientă pentru a permite concluzia privind existența unui pericol de persecuție, deoarece această rezoluție fusese semnată de 1.500 de iranieni în exil. De altfel, simplă menționare a numelui său la o emisiune de televiziune difuzată la 12 ianuarie 1999 pe un canal privat și faptul că fusese filmat la o manifestație împotriva regimului iranian la Bonn nu erau suficiente în acest sens. La fel în privința participării reclamantului la o manifestație devant ambasada Iranului la summitul G8 la Köln la 20 iunie 1999, în lumina faptului că majoritatea reclamanților de azil iranieni rezidind în Germania participaseră.
26.La 6 august 1999, după ce fusese informat de familia reclamantului despre imminența expulzării sale, raportorul special privind tortura din cadrul Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a lansat un apel urgent pentru a preveni repatrierea reclamantului în Iran.
27.La 9 august 1999, reclamantul a depus o nouă cerere de suspendare a măsurii de expulzare la tribunalul administrativ din Regensburg, anexând decizia autorităților elvețiene din 16 ianuarie 1989 acordând azil politic Doamnei Hajar Yaghoubinia-Kalantari, sora reclamantului, precum și un articol din ziarul Modjahed din 29 iunie 1999 relatând execuția celeilalte sestre a reclamantului, Doamnei Massoumeh Kalantari.
28.Prin decizie din 10 august 1999, Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht), pronunțând în comitet de trei membri, a decis să nu admită recursul.
29.Procedura pe fond rămâne în curs devant tribunalul administrativ din Regensburg, dar nu are efect suspensiv.
30.Într-o primă vreme, reclamantul a încercat să fugă către Franța, apoi către Elveția, unde a fost oprit la frontieră și retrimes în Franța, unde se ascunde probabil.
31.Reclamantul a depus de asemenea o cerere de azil politic în Elveția la consulatul Elvețian la Lyon, dar Oficiul Federal al Refugiaților a respins cererea la 29 octombrie 1999 și i-a refuzat intrarea pe teritoriul elvețian. Comisia Elvețiană de Recurs în materie de Azil, pe al cărei rol cauza este în curs, a emis o opinie provisorie negativă la 10 noiembrie 1999.
B.
Procedura ulterioară devant Curt
32.La 24 septembrie 1999, reclamantul a cerut Curții Europene să intervină urgent pentru a preveni repatrierea sa în Iran, unde ar riscă să fie închis și torturat.
33.La 27 septembrie 1999, președintele secțiunii a patru a decis să nu aplice art. 39 din Regulament.
34.La 13 decembrie 1999, reclamantul a depus o nouă cerere de aplicare a articolului 39 la Curt, aducând anumite elemente noi.
35.De fapt, a depus două scrisori, una din Organizația Mondială Împotriva Torturii, din 8 iulie 1999, și cealaltă din birou de legătură elvețian al UNHCR, din 22 octombrie 1999, adresate respectiv autorităților germane și elvețiene, și care menționează un risc de persecuție pentru reclamant în caz de expulzare în Iran. Într-adevăr, una dintre surorile reclamantului fusese executată și alta, precum și soțul ei, fusesera aresați și torturați în Iran înainte de a putea fugi și a obține statutul de refugiați politici în Elveția.
36.În scrisoarea sa din 8 iulie 1999, Organizația Mondială Împotriva Torturii indica că, după informațiile în posesia sa, reclamantul "a trebuit să fugă din țara sa de origine unde viața sa era amenințată. Doar câțiva ani mai înainte, sora sa și soțul ar fi deja plecat din Republica Islamică a Iranului după ce fusesera aresați și torturați; cealaltă soră a sa fiind executată de regimul în vigoare".
37.În scrisoarea sa din 22 octombrie 1999, biroul de legătură pentru Elveția și Liechtenstein al UNHCR și-a exprimat opinia că "reclamantul ar putea fi în pericol în caz de repatriere în țara de origine. Într-adevăr, participarea Domnului Kalantari la o manifestație împotriva guvernului pare să fi fost filmată și difuzată într-un program de televiziune capturat de asemenea în Iran. Mai mult, petiția pe care reclamantul a semnat-o a fost publicată cu numele celor care au semnat-o într-un ziar de opoziție. Prin urmare, aceste elemente ar putea duce guvernul iranian să îl identifice pe reclamant ca oponent și cu atât mai mult, ținând seama de trecutul politic activ al două surori ale acestuia".
38.Printr-o scrisoare din 20 decembrie 1999, Guvernul a fost informat, conform articolului 40 din Regulament, că reclamantul depusese o cerere de aplicare a articolului 39 din Regulament la Curt.
39.La 6 ianuarie 2000, o cameră constituită în cadrul secțiunii a patru a decis aplicarea articolului 39 din Regulament și a cerut Guvernului să nu expulzeze reclamantul până la 6 aprilie 2000. A invitat părțile să furnizeze informații mai precise pe tema persecuțiilor cărora i s-au supus ceilalți membri ai familiei reclamantului în Iran și motivele acestor persecuții, precum și copiile deciziilor autorităților elvețiene privind sora și soțul care obținusera azil politic în Elveția.
40.La 25 ianuarie 2000, Guvernul a informat Curtea că nu era în măsură să furnizeze informațiile solicitate.
41.La 29 ianuarie și 28 februarie 2000, sora reclamantului a furnizat în special următoarele explicații Curții:
"Sora mea Mina (Massoumeh) Kalantari a fost arestată pentru activități politice și după ce a suferit tortură timp de câteva luni, a fost executată (omorâtă sub tortură) (...) Atât eu cât și soțul meu eram prizonieri politici și am suferit tortură ca toți ceilalți opunenți ai regimului iranian care au trecut prin închisoare (...) Am petrecut mult timp într-o cușcă izolată și din timp în timp auzeam țipetele celorlalți prizonieri care erau sub tortură, chiar și noaptea (...) Aceasta este doar un rezumat foarte mic din calvarul nostru în închisoare (...) Pentru această cauză am fugit din Iran (...)".
42.De asemenea descrie persecuțiile suferite în Iran de ceilalți membri ai familiei sale, cealaltă soră Zara (Khadijeh) Kalantari, fratele Mohammad Raza Kalantari, și mama Effat Kalantari.
43.Anexează de asemenea copii ale următoarelor documente:
– o decizie, în limba persană și franceză, a tribunalului revoluționar islamic din Sari din 31 decembrie 1984 acuzând-o de participare la "organizația hipocriților" (organizația moudjahidin) și de exercitare de activități în cadrul acesteia, motiv pentru care fusese condamnată la o pedeapsă de închisoare din 10 ianuarie 1983 la 11 septembrie 1984;
– o decizie din 25 iunie 1987 a responsabilului executării hotărârilor acestui tribunal atestând că soțul era de asemenea membru al acestei organizații și că purjase o pedeapsă de închisoare de douăzeci și doi de luni din acest motiv;
– un extras din ziarul de opoziție Modjahed din 29 iunie 1999 evocând martirul surorii sale Massoumeh Kalantari;
– documente de marturie privind activitățile sale politice și ale soțului în Elveția (participare la manifestații împotriva regimului iranian, etc.);
– o scrisoare (nemotivată) din 16 ianuarie 1989 de la delegatul elvețian pentru refugiații informând-o pe ea și pe soțul său despre decizia Elveției de a le acorda azil;
– o scrisoare din 24 februarie 2000 din șeful biroului de legătură pentru Elveția și Liechtenstein al UNHCR certificând că din cauza activităților politice ale Domnului și Doamnei Yaghoubinia (cumnat și soră ai reclamantului) în cadrul PMOI (Organizația Moudjahidin a Poporului din Iran), aceștia au fost "grav bătuți, torturați și condamnați respectiv la cinci ani și un an de închisoare. Domnul Yaghoubinia a fost eliberat la 6 noiembrie 1984 din motive de sănătate (probleme cardiace), puțin după eliberarea soției sale, la 13 septembrie 1984". El adaugă că după ce guvernul iranian începuse în 1986 o operație vastă de interogare a foștilor prizonieri politici, și după ce forțele de securitate interogaseră Domnul și Doamna Yaghoubinia, aceștia au fugit din Iran către Turcia. Concluzionează în acești termeni:
"După examinarea cererii lor de statut de refugiați, ofițerul de eligibilitate le-a acordat la 10 noiembrie 1987 calitatea de refugiați sub mandatul UNHCR conform articolului 6 paragraful A, ii, din Statutul Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați din 14 decembrie 1950. Ținând seama de rezerva geografică adoptată de Turcia la ratificarea Convenției de la Geneva relative la statutul refugiaților din 28 iulie 1951, UNHCR a întreprins eforturi pentru a găsi o țară de reinstalare în favoarea soților Yaghoubinia. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1988, Delegatul pentru refugiații Confederației Elvețiene a informat UNHCR că admitea acești refugiați în Elveția în cadrul politicii contingentului."
44.La 1 martie 2000, asistentul raportorului special privind tortura din cadrul Înaltului Comisariat pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a trimis Curții următorul extras din raportul raportorului special privind tortura, făcut public la începutul lunii aprilie 2000:
"La 6 august 1999, Raportorul special a lansat un apel urgent în favoare lui Ali Reza Kalantari, resortisant iranian care era lovit de o măsură iminentă de repatriere forțată, urma să fie repatriat la 10 august 1999, printr-un zbor al companiei Lufthansa plecând din aeroportul Frankfurt, și în Iran, unde riscă să fie torturat. După surse, autoritățile germane respinseseră cereri de statut de refugiat și fusese forțat să semneze un document de la consulatul Iranului la München prin care declara acceptul de a se întoarce în țara de origine. Ar fi fost arestat de poliție la Köln la 20 iunie 1999 în timp ce manifesta împotriva Guvernului iranian."
45.Printr-o scrisoare din 18 iunie 2001, Guvernul a informat Curtea că printr-o decizie din 15 iunie 2001 Oficiul Federal al Refugiaților anulase decizia din 31 august 1998 (§12 mai sus), cu motivarea că existase un obstacol, cum este prevăzut de art. 53 § 4 al legii asupra străinilor (drept intern pertinent – §48 mai jos), la expulzarea reclamantului; în consecință reclamantul nu trebuia expulzat în Iran ("Herr Kalantari darf nicht in den Iran abgeschoben werden").
II.
46.art. 51 § 1 al legii asupra străinilor (Ausländergesetz) prevede că un străin nu poate fi expulzat către un stat unde viața sau libertatea lui sunt amenințate din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau a convingerilor politice.
47.art. 53 § 1 al aceleiași legi prevede în special că un străin nu poate fi expulzat către un stat unde riscă o periclitare concretă de a fi supus la tortură.
48.art. 53 § 4 prevede că un străin nu poate fi expulzat dacă din aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului rezultă că o asemenea expulzare nu este autorizată ("soweit sich aus der Anwendung der Konvention zum Schutze der Menschenrechte und Grundfreiheiten (...) ergibt, dass die Abschiebung unzulässig ist").
49.Conform articolului 42 din legea privind procedura de azil (Asylverfahrensgesetz), autoritatea competentă pentru străini (Ausländerbehörde) este legată de decizia Oficiului Federal al Refugiaților privind existența obstacolelor la expulzare prevăzute de art. 53 al legii asupra străinilor.
50.În temeiul articolului 73 § 3 al acestei legi, decizia privind existența unui obstacol la expulzare prevăzut de art. 53 §§ 1, 2, 4 sau 6 al legii asupra străinilor trebuie anulată (widerrufen) dacă condițiile nu mai sunt îndeplinite ("wenn die Vorausetzungen nicht mehr vorliegen"). Această nouă decizie poate fi apoi atacată devant jurisdicțiile administrative.
I.
51.Reclamantul susține că expulzarea sa în Iran riscă să o supună unui tratament inuman și degradant contrariu articolului 3 din Convenție, care prevede:
"Nici o persoană nu poate fi supusă torturii, nici la pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."
52.Guvernul indică că din cauza anulării de către Oficiul Federal a deciziei din 31 august 1998 și a constatării existenței obstacolelor la expulzarea reclamantului conform articolului 53 § 4 al legii asupra străinilor, acesta este acum pe deplin protejat împotriva expulzării în Iran contrarie articolului 3 din Convenție. Această nouă decizie ar putea fi anulată doar de către Oficiul Federal însuși, și, în acest caz, reclamantul ar putea sesiza jurisdicțiile administrative. De altfel, guvernul federal nu ar putea da garanții privind alocarea unui titlu de ședere (ar fi vorba în caz de o autorizație de ședere – Aufenthaltsbefugnis), această sarcină revenind autorităților competente ale Länder.
53.Reclamantul se referă la decizia Curții privind admisibilitatea cererii sale și răspunde că a prezentat încă de la debutul procedurii jurisdicțiilor germane toate documentele care arată un risc de persecuție în caz de expulzare în Iran. Prin urmare, cere autorităților să îi acordeze statut de refugiat însoțit de un permis de muncă. Cere de asemenea rambursarea unei sume de 22.060 mărci germane (DEM) și de 600 DEM pe lună pentru perioada din decembrie 2000 până la hotărâre pe fond a Curții, ca daune materiale. Mai mult indică că pentru moment nu dispune de niciun statut valabil și satisfăcător; referindu-se la cauza Ahmed c. Austriei (hotărâre din 17 decembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-VI), cere Curții să pronunțe pe fond, deoarece se consideră încă victimă a unei violări a articolului 3 din Convenție. În sfârșit susține că din cauza situației sale instabile care o pune în imposibilitate de a se mărita și a forma un focar, este de asemenea victimă a unei violări a articolelor 8 și 12 din Convenție.
54.Curtea reamintește de la început că nu poate pronunța în cadrul prezentei cereri decât pe pretensiunea relativă la art. 3 din Convenție, declarată admisibilă la 28 septembrie 2000.
55.De altfel consideră că prezenta cauză se deosebește de cauza Ahmed sus-citată, unde Curtea a refuzat radierea dosarului, deoarece autoritățile austriece se hotărâseră pur și simplu să suspende executarea expulzării litigioase, mandatul de expulzare fiind menținut.
56.Or, în cauza de față, prin decizie din 15 iunie 2001, Oficiul Federal al Refugiaților a anulat decizia anterioară constatând că reclamantul nu putea fi expulzat în Iran conform articolului 53 § 4 al legii asupra străinilor (§48 mai sus). Această decizie leagă autoritatea competentă pentru străini, și nu poate fi anulată decât de către Oficiul Federal însuși; această nouă decizie ar putea fi apoi atacată devant jurisdicțiile administrative (paragrafele 49-50 mai sus).
57.Ținând seama de decizia din 15 iunie 2001 a Oficiului Federal al Refugiaților, Curtea estimează că nu mai se justifică continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) din Convenție). În plus, nici un motiv desprins din respectul drepturilor omului garantate de Convenție sau Protocoalele sale nu impune continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 c) in fine din Convenție).
58.Convine deci radierea dosarului.
II.
59.Reclamantul cere rambursarea cheltuielilor și daunelor materiale pentru procedurile înaintate devant jurisdicțiile germane și devant Curt în sumă de 16.000 DEM.
60.Guvernul estimează că reclamantul nu are dreptul la rambursare de cheltuieli și daune materiale devant jurisdicțiile interne, deoarece ar fi trebuit să furnizeze de la debutul cererii de azil toate elementele care susțin un risc de persecuție în caz de expulzare în Iran.
61.Curtea reamintește că atunci când o cerere a fost radiată din rol, daunele materiale sunt lăsate la aprecierea sa (art. 44 § 4 din Regulament).
62.Ea constată că în cauza de față cheltuielile și daunele materiale în sumă de 16.000 DEM expuse de reclamant în procedurile înaintate devant jurisdicțiile interne și devant Curt au fost cu adevărat și în mod necesar suportate pentru a preveni expulzarea sa în Iran, și sunt rezonabile privind rata.
63.Pronunțând în echitate, Curtea decide deci acordarea reclamantului sumei reclamate, din care se cuvine să se scadă suma de 355 euro deja versate cu titlu de asistență judiciară de către Consiliul Europei.
64.Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata de dobândă legală aplicabilă în Germania la data adoptării prezentei hotărâri este de 8,62% anual.
1.Decide radierea dosarului;
a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 16.000 DEM (șaisprezece mii mărci germane) pentru cheltuieli și daune materiale, minus 355 EUR (trei sute cincizeci și cinci euro);
b) că acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă de 8,62% anual de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată.
Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2001, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Vincent Berger
Antonio Pastor Ridruejo
Grefier
Președinte
QUATRIÈME SECTION
KALANTARI c. ALLEMAGNE
(Requête n
o
51342/99)
ARRÊT
(Radiation)
11 octobre 2001
11/01/2002
En l’affaire Kalantari c. Allemagne,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.
Pastor Ridruejo
,
président
,
G.
Ress
,
I.
Cabral Barreto
,
V.
Butkevych
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 28 septembre 2000 et 20 septembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
51342/99) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant iranien, M. Ali Reza Kalantari («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 août 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement allemand («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. K. Stoltenberg,
Ministerialdirigent
, du ministère fédéral de la Justice. Le requérant est représenté par sa sœur, M
me
me
C.
Wenninger.
3.
Le requérant alléguait en particulier que son expulsion vers l’Iran risquerait de le soumettre à un traitement inhumain et dégradant contraire à l’article 3 de la Convention.
4.
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 §
1 du règlement de la Cour). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.
La chambre a décidé d’appliquer l’article 39 du règlement, indiquant au Gouvernement qu’il était souhaitable dans l’intérêt des parties et de la bonne conduite de la procédure de ne pas expulser le requérant avant que n’intervienne la décision de la Cour.
6.
Par une décision du 28 septembre 2000, la chambre a déclaré la requête recevable [
Note du greffe
: la décision de la Cour est disponible au greffe].
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
8.
Le 12 avril 2001, le greffier de section a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention.
I.
A.
La procédure devant les juridictions internes
9.
Le requérant est un ressortissant iranien, né en 1971 et dont le lieu de résidence n’est pas connu pour l’instant.
10.
Fuyant l’Iran, le requérant entra en Allemagne en octobre 1997, où il demanda le bénéfice du statut de réfugié politique.
11.
Lors de son audition du 16 octobre 1997 par l’Office fédéral des réfugiés (
Bundesamt für die Anerkennung ausländischer Flüchtlinge
), le requérant déclara que l’une de ses sœurs avait été exécutée en 1982/1983 en Iran et qu’une autre de ses sœurs avait été emprisonnée du 10 janvier 1983 au 13 septembre 1984 et avait disparu depuis 1987/1988. Lui-même avait récolté des fonds en Iran et pris des notes sur des émissions de radio qu’il avait ensuite complétées et distribuées
; ayant appris par des tiers que sa maison familiale avait été fouillée le 6 septembre 1997, il avait décidé de fuir l’Iran.
Il ressort du procès-verbal de l’Office fédéral que le requérant avait soumis une liste des martyrs de l’Organisation des moudjahidin du peuple d’Iran (mouvement d’opposition en Iran), où figurait sa première sœur, ainsi qu’une attestation du tribunal révolutionnaire islamique de Sari du 31
décembre 1984 indiquant que la deuxième sœur du requérant avait été arrêtée et emprisonnée du 10 janvier 1983 au 11 septembre 1984 en raison de ses activités pour le Monafeghin.
12.
Par une décision du 31 août 1998, l’Office fédéral des réfugiés rejeta sa demande, au motif qu’il n’existait pas d’obstacles à son expulsion prévus aux articles 51 et 53 de la loi sur les étrangers (
Ausländergesetz
– voir «
Le droit interne pertinent
» ci-dessous), étant donné que le requérant n’avait pu établir qu’il risquait d’être persécuté en cas de retour en Iran. Aux yeux de l’Office fédéral, ses déclarations étaient vagues, partiellement contradictoires, et il paraissait étrange qu’il n’ait débuté ses activités contre le régime que des années après le sort réservé à ses sœurs.
13.
Le 5 novembre 1998, plusieurs réfugiés politiques iraniens adressèrent alors une lettre à l’Office fédéral en indiquant que le requérant était un sympathisant des moudjahidin du peuple d’Iran, qu’il appartenait à une famille «
martyre
» en Iran, menacée par le régime en place, l’une de ses sœurs ayant été arrêtée, torturée et exécutée dans les années 80.
14.
Lors de l’audience du 10 novembre 1998 devant le tribunal administratif (
Verwaltungsgericht
) de Ratisbonne (Regensburg), le requérant sollicita la citation comme témoin de M. Yaghoubinia, son beau-frère, qui dispose du statut de réfugié politique en Suisse, ce que refusa le tribunal administratif.
15.
Le 11 novembre 1998, le tribunal administratif de Ratisbonne confirma la décision de l’Office fédéral des réfugiés. Le 15 décembre 1998, la cour administrative d’appel de Bavière (
Bayerischer Verwaltungsgerichshof
) rejeta le recours du requérant.
16.
Le 2 mars 1999, le requérant fit une nouvelle demande d’asile (
Asylfolgeantrag
), fondée notamment sur le fait qu’il avait été interviewé par la chaîne de télévision Offener Kanal Dortmund lors d’une manifestation devant l’ambassade d’Iran à Bonn le 9 janvier 1999 et qu’il avait signé une résolution contre le régime iranien publiée dans un journal d’opposition en Iran le 2 février 1999.
17.
Le 28 avril 1999, l’Office fédéral des réfugiés rejeta sa nouvelle demande, au motif que ces nouveaux éléments n’étaient pas suffisants pour conclure à un risque de persécution politique du requérant en cas de retour en Iran.
18.
Les 25 mai et 23 juin 1999, le requérant fit appel de cette décision et demanda le sursis de l’exécution de la mesure d’expulsion, invoquant notamment le fait qu’il avait participé le 20 juin 1999 à une manifestation contre l’Iran lors du sommet du G8 à Cologne, au cours de laquelle il avait été filmé par la télévision du peuple moudjahid Simaye Moghavemat de Londres.
19.
Le 25 juin 1999, M
me
Hajar Yaghoubinia-Kalantari, la sœur du requérant, qui dispose du statut de réfugié politique en Suisse et qui représente le requérant dans la procédure devant la Cour, adressa une lettre au consulat d’Allemagne à Genève, indiquant qu’elle-même et son mari avaient été prisonniers politiques en Iran, que sa sœur avait été exécutée par le régime iranien et qu’une loi votée par le Parlement iranien punissait toute activité politique contre le régime à l’étranger. Elle adressa une copie de cette lettre à différentes organisations internationales comme le Haut Commissariat des Nations unies pour les réfugiés (HCR), le Haut Commissariat aux droits de l’homme des Nations unies, Amnesty International à Berne, et la Cour européenne des Droits de l’Homme.
20.
Le même jour, le tribunal administratif de Ratisbonne adressa une demande de renseignements au ministère des Affaires étrangères allemand sur les risques encourus par le requérant en cas de renvoi en Iran en raison de la signature de la résolution contre le régime iranien.
21.
Le 8 juillet 1999, l’Organisation mondiale contre la torture s’adressa à la mission permanente de l’Allemagne auprès des Nations unies pour attirer l’attention de l’Allemagne sur les risques encourus par le requérant en cas de renvoi vers l’Iran.
22.
Par un premier jugement du 21 juillet 1999, le tribunal administratif de Ratisbonne ordonna la suspension de la mesure d’expulsion, au motif que la critique ouverte du régime iranien par le requérant aurait dû être prise en compte par l’Office fédéral des réfugiés et qu’il ne pouvait juger l’affaire qu’après réception des renseignements demandés au ministère des Affaires étrangères.
23.
Par un second jugement du 23 juillet 1999, le tribunal administratif revint sur sa décision, au motif que la déclaration sous serment, produite par le requérant, de la personne qui avait interviewé celui-ci lors de la manifestation et qui s’était présentée comme le rédacteur en chef de la chaîne de télévision Offener Kanal Dortmund, s’était révélée fausse, le responsable de cette chaîne de télévision ayant déclaré que cette personne n’y avait jamais travaillé. Le tribunal administratif en conclut que les motifs postérieurs à sa fuite (
Nachfluchtgründe
) invoqués par le requérant avaient été inventés de toutes pièces.
24.
Cependant, le 27 juillet 1999, le responsable de cette chaîne de télévision adressa une lettre au tribunal administratif en reconnaissant qu’il avait commis une erreur et que la personne qui avait interviewé le requérant, même si elle n’en était pas le rédacteur en chef, avait régulièrement réalisé des reportages pour cette chaîne.
25.
Nonobstant ces éléments et l’absence de renseignements à cette date du ministère des Affaires étrangères, le tribunal administratif de Ratisbonne rejeta la demande de suspension de la mesure d’expulsion du requérant par des jugements des 27 juillet, 5 et 10 août 1999, au motif que celui-ci n’avait pu établir qu’il serait menacé de persécutions politiques en cas de retour dans son pays. En particulier, la résolution contre le régime iranien signée par le requérant et publiée dans un journal d’opposition en Iran le 2 février 1999, et où il se déclarait sympathisant des moudjahidin du peuple d’Iran, n’était pas suffisante pour permettre de conclure à l’existence d’un danger de persécution, étant donné que cette résolution avait été signée par 1
500
Iraniens vivant en exil. Par ailleurs, la simple mention de son nom lors d’une émission télévisée diffusée le 12 janvier 1999 sur une chaîne privée et le fait qu’il avait été filmé lors d’une manifestation contre le régime iranien à Bonn n’étaient pas suffisants à cet égard. Il en était de même en ce qui concerne la participation du requérant à une manifestation devant l’ambassade d’Iran lors du sommet du G8 à Cologne le 20 juin 1999, eu égard au fait que la majorité des demandeurs d’asile iraniens résidant en Allemagne y avaient participé.
26.
Le 6 août 1999, ayant été informé par la famille du requérant de l’imminence de son expulsion, le rapporteur spécial sur la torture rattaché au Haut Commissaire aux droits de l’homme des Nations unies lança un appel urgent pour empêcher le renvoi du requérant en Iran.
27.
Le 9 août 1999, le requérant fit une nouvelle demande de suspension de la mesure d’expulsion auprès du tribunal administratif de Ratisbonne, en joignant la décision des autorités suisses du 16 janvier 1989 accordant l’asile politique à M
me
Hajar Yaghoubinia-Kalantari, la sœur du requérant, ainsi qu’un article du journal
Modjahed
du 29 juin 1999 relatant l’exécution de l’autre sœur du requérant, M
me
Masoumeh Kalantari.
28.
Par une décision du 10 août 1999, la Cour constitutionnelle fédérale (
Bundesverfassungsgericht
), statuant en comité de trois membres, décida de ne pas admettre le recours.
29.
La procédure sur le fond est toujours pendante devant le tribunal administratif de Ratisbonne, mais elle n’a pas d’effet suspensif.
30.
Dans un premier temps, le requérant a tenté de fuir vers la France, puis vers la Suisse, où il a été interpellé à la frontière et renvoyé en France, où il se cache probablement.
31.
Le requérant fit également une demande d’asile politique en Suisse auprès du consulat de Suisse à Lyon, mais l’Office fédéral des réfugiés a rejeté sa demande le 29 octobre 1999 et lui a refusé l’entrée sur le territoire suisse. La Commission suisse de recours en matière d’asile, devant laquelle l’affaire est pendante, a émis un avis provisoire négatif le 10 novembre 1999.
B.
La procédure ultérieure devant la Cour
32.
Le 24 septembre 1999, le requérant demanda à la Cour européenne d’intervenir d’urgence afin d’empêcher son renvoi vers l’Iran, où il risquerait d’être emprisonné et torturé.
33.
Le 27 septembre 1999, le président de la quatrième section décida de ne pas faire application de l’article 39 du règlement de la Cour.
34.
Le 13 décembre 1999, le requérant fit une nouvelle demande d’application de l’article 39 auprès de la Cour, en apportant certains éléments nouveaux.
35.
De fait, il soumit deux courriers, l’un émanant de l’Organisation mondiale contre la torture, du 8 juillet 1999, et l’autre du bureau de liaison suisse du HCR, du 22 octobre 1999, adressés respectivement aux autorités allemandes et suisses, et qui font état d’un risque de persécution pour le requérant en cas d’expulsion vers l’Iran. En effet, une des sœurs du requérant avait été exécutée et une autre ainsi que son époux avaient été arrêtés et torturés en Iran avant de pouvoir s’enfuir et obtenir le statut de réfugiés politiques en Suisse.
36.
Dans sa lettre du 8 juillet 1999, l’Organisation mondiale contre la torture indiqua que, d’après les informations en sa possession, le requérant «
a dû fuir son pays d’origine où sa vie était menacée. Quelques années auparavant, sa sœur et son époux avaient déjà quitté la République islamique d’Iran après avoir été arrêtés et torturés
; son autre sœur ayant été exécutée par le régime en place
».
37.
Dans sa lettre du 22 octobre 1999, le bureau de liaison pour la Suisse et le Liechtenstein du HCR exprima l’avis que «
le requérant pourrait être en danger en cas de renvoi dans son pays d’origine. En effet, la participation de M. Kalantari à une manifestation contre le gouvernement semble avoir été filmée et diffusée dans un programme télévisé également capté en Iran. De plus la pétition que le requérant a signée a été publiée avec le nom des signataires dans un journal d’opposition. Ainsi, ces éléments pourraient conduire le gouvernement iranien à identifier le requérant comme opposant et ce d’autant plus, compte tenu du passé politiquement actif de deux sœurs de ce dernier
».
38.
Par une lettre du 20 décembre 1999, le Gouvernement fut informé, en vertu de l’article 40 du règlement, que le requérant avait fait une demande d’application de l’article 39 du règlement auprès de la Cour.
39.
Le 6 janvier 2000, une chambre constituée au sein de la quatrième section décida d’appliquer l’article 39
du règlement et de demander au Gouvernement de ne pas expulser le requérant avant le 6 avril 2000. Elle invita les parties à lui fournir des informations plus précises sur les persécutions dont ont fait l’objet les autres membres de la famille du requérant en Iran et sur les motifs de ces persécutions, ainsi que les copies des décisions des autorités suisses relatives à sa sœur et son époux ayant obtenu l’asile politique en Suisse.
40.
Le 25 janvier 2000, le Gouvernement informa la Cour qu’il n’était pas en mesure de fournir les renseignements demandés.
41.
Les 29 janvier et 28 février 2000, la sœur du requérant fournit notamment les explications suivantes à la Cour
:
«
Ma sœur Mina (Massoumeh) Kalantari a été arrêtée pour ses activités politiques et après avoir subi la torture pendant quelques mois, a été exécutée (tuée sous la torture) (...) Mon mari et moi-même étions tous les deux prisonniers politiques et avons subi la torture comme tous les autres opposants au régime iranien qui ont passé par la prison (...) J’ai passé longtemps dans une cellule isolée et de temps en temps j’entendais les cris des autres prisonniers qui étaient sous la torture, même pendant la nuit (...) C’est un tout petit résumé de notre calvaire en prison (...) Pour cette raison nous avons fui l’Iran (...)
»
42.
Elle décrit également les persécutions subies en Iran par les autres membres de sa famille, son autre sœur Zara (Khadijeh) Kalantari, son frère Mohammad Raza Kalantari, et sa mère Effat Kalantari.
43.
Elle joint aussi copie des documents suivants
:
–
une décision, en persan et en français, du tribunal révolutionnaire islamique de Sari du 31 décembre 1984 l’accusant de faire partie de «
l’organisation des hypocrites
» (l’organisation des moudjahidin) et d’avoir exercé des activités au sein de cette dernière, motif pour lequel elle avait été condamnée à une peine d’emprisonnement du 10 janvier 1983 au 11
septembre 1984
;
–
une décision du responsable de l’exécution des jugements de ce même tribunal du 25 juin 1987 attestant que son mari était également membre de cette organisation et qu’il avait purgé une peine d’emprisonnement de vingt-deux mois pour ce motif
;
–
un extrait du journal d’opposition
Modjahed
du 29 juin 1999 évoquant le martyre de sa sœur Massoumeh Kalantari
;
–
des documents témoignant de ses activités politiques et de celles de son mari en Suisse (participation à des manifestations contre le régime iranien, etc.)
;
–
une lettre (non motivée) du 16 janvier 1989 du délégué suisse aux réfugiés l’informant ainsi que son mari de la décision de la Suisse de leur accorder l’asile
;
–
une lettre du chef du bureau de liaison pour la Suisse et le Liechtenstein du HCR du 24 février 2000 attestant du fait qu’en raison des activités politiques de M. et M
me
Yaghoubinia (beau-frère et sœur du requérant) au sein du PMOI (
People’s Mujahidin Organisation of Iran
), ces derniers ont été «
sévèrement battus, et torturés et ont été condamnés respectivement à cinq ans et à un an d’emprisonnement. M. Yaghoubinia a été libéré le 6 novembre 1984 pour des raisons de santé (problèmes cardiaques), peu après la libération de sa femme, le 13 septembre 1984
». Il ajouta qu’après que le gouvernement iranien se fut lancé en 1986 dans une vaste opération d’interrogation d’anciens prisonniers politiques, et après que les forces de sécurité eurent interrogé M. et M
me
Yaghoubinia, ces derniers ont fui l’Iran vers la Turquie. Il conclut en ces termes
:
«
Après examen de leur demande de statut de réfugiés, l’officier d’éligibilité leur a reconnu le 10 novembre 1987 la qualité de réfugiés sous le mandat du HCR au titre de l’article 6 paragraphe A, ii, du statut du Haut Commissariat des Nations unies pour les réfugiés du 14 décembre 1950.
Compte tenu de la réserve géographique adoptée par la Turquie lors de la ratification de la Convention de Genève relative au statut de réfugiés du 28 juillet 1951, le HCR a entrepris des efforts pour trouver un pays de réinstallation en faveur des époux Yaghoubinia. Par une lettre du 17 juin 1988, le Délégué aux réfugiés de la Confédération helvétique faisait savoir au HCR qu’il admettait ces réfugiés en Suisse au titre de la politique du contingent.
»
44.
Le 1
er
mars 2000, l’assistant du rapporteur spécial sur la torture du Haut Commissaire aux droits de l’homme des Nations unies adressa à la Cour l’extrait suivant du rapport du rapporteur spécial sur la torture, rendu public au début du mois d’avril 2000
:
«
Le 6 août 1999, le Rapporteur spécial a adressé un appel urgent en faveur d’Ali Reza Kalantari, ressortissant iranien qui était frappé d’une mesure de rapatriement forcé imminente, il devait être renvoyé le 10 août 1999, par un vol de la compagnie Lufthansa au départ de l’aéroport de Francfort, et vers l’Iran, où il risquait d’être torturé. D’après les sources, les autorités allemandes avaient rejeté ses demandes du statut de réfugié et il avait été contraint de signer un document émanant du consulat d’Iran à Munich par lequel il déclarait accepter de retourner dans son pays d’origine. Il aurait été arrêté par la police à Cologne le 20 juin 1999 alors qu’il manifestait contre le Gourvernement iranien.
»
45.
Par une lettre du 18 juin 2001, le Gouvernement a informé la Cour que par une décision du 15 juin 2001 l’Office fédéral des réfugiés avait annulé sa décision du 31 août 1998 (paragraphe 12 ci-dessus), au motif qu’il existait un obstacle, tel que prévu à l’article 53 § 4 de la loi sur les étrangers (droit interne pertinent – paragraphe 48 ci-dessous), à l’expulsion du requérant
; en conséquence le requérant ne devait pas être expulsé vers l’Iran («
Herr Kalantari darf nicht in den Iran abgeschoben werden
»).
II.
46.
L’article 51 § 1 de la loi sur les étrangers (
Ausländergesetz
) dispose qu’un étranger ne peut être expulsé vers un Etat où sa vie ou sa liberté sont menacées en raison de sa race, de sa religion, de sa nationalité, de son appartenance à un certain groupe social ou de ses convictions politiques.
47.
L’article 53 § 1 de la même loi prévoit notamment qu’un étranger ne peut être expulsé vers un Etat où il encourt un risque concret d’être soumis à la torture.
48.
L’article 53 § 4 prévoit qu’un étranger ne peut être expulsé s’il ressort de l’application de la Convention européenne des Droits de l’Homme qu’une telle expulsion n’est pas autorisée («
soweit sich aus der Anwendung der Konvention zum Schutze der Menschenrechte und Grundfreiheiten (...) ergibt, dass die Abschiebung unzulässig ist
»).
49.
D’après l’article 42 de la loi sur la procédure d’asile (
Asylverfahrensgesetz
), l’autorité compétente pour les étrangers (
Ausländerbehörde
) est liée par la décision de l’Office fédéral des réfugiés sur l’existence d’obstacles à l’expulsion prévus à l’article 53 de la loi sur les étrangers.
50.
En vertu de l’article 73 § 3 de cette loi, la décision sur l’existence d’un obstacle à l’expulsion prévu à l’article 53 §§ 1, 2, 4 ou 6 de la loi sur les étrangers doit être annulée (
widerrufen
) si les conditions ne sont plus satisfaites («
wenn die Vorausetzungen nicht mehr vorliegen
»). Cette nouvelle décision peut alors être attaquée devant les juridictions administratives.
I.
51.
Le requérant soutient que son expulsion vers l’Iran risque de le soumettre à un traitement inhumain et dégradant contraire à l’article 3 de la Convention, qui dispose
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
52.
Le Gouvernement indique qu’en raison de l’annulation par l’Office fédéral de sa décision du 31 août 1998 et de son constat de l’existence d’obstacles à l’expulsion du requérant en vertu de l’article 53 § 4 de la loi sur les étrangers, ce dernier est maintenant entièrement protégé contre une expulsion vers l’Iran contraire à l’article 3 de la Convention. Cette nouvelle décision ne pourrait être annulée que par l’Office fédéral lui-même, et, dans ce cas, le requérant pourrait saisir les juridictions administratives. Par ailleurs, le gouvernement fédéral ne pourrait quant à lui donner de garanties en ce qui concerne l’attribution d’un titre de séjour (il s’agirait en l’occurrence d’une autorisation de séjour –
Aufenthaltsbefugnis
), cette tâche incombant aux autorités compétentes des
Länder
.
53.
Le requérant se réfère à la décision de la Cour sur la recevabilité de sa requête et rétorque qu’il a dès le début de la procédure présenté aux juridictions allemandes tous les documents faisant état d’un risque de persécution en cas d’expulsion vers l’Iran. Dès lors, il demande aux autorités de lui accorder un statut de réfugié assorti d’un permis de travail. Il réclame également une somme de 22
060 marks allemands (DEM) et de 600 DEM par mois pour la période allant de décembre 2000 jusqu’à l’arrêt au fond de la Cour, à titre de dommage matériel. De plus, il indique qu’il ne dispose pour l’instant d’aucun statut valable et satisfaisant
; se référant à l’affaire
Ahmed c. Autriche
(arrêt du 17 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI), il demande à la Cour de statuer sur le fond, car il se considère toujours victime d’une violation de l’article 3 de la Convention. Enfin, il allègue qu’en raison de sa situation instable le mettant dans l’impossibilité de se marier et de fonder un foyer, il est également victime d’une violation des articles 8 et 12 de la Convention.
54.
La Cour rappelle d’emblée qu’elle ne peut statuer dans le cadre de la présente requête que sur le grief relatif à l’article 3 de la Convention, déclaré recevable le 28 septembre 2000.
55.
Par ailleurs, elle considère que la présente espèce se distingue de l’affaire
Ahmed
précitée, où la Cour a refusé de rayer l’affaire du rôle, car les autorités autrichiennes avaient simplement résolu de surseoir à l’exécution de l’expulsion litigieuse, l’arrêté d’expulsion ayant été maintenu.
56.
Or, en l’espèce, par une décision du 15 juin 2001, l’Office fédéral des réfugiés a annulé sa décision antérieure en constatant que le requérant ne pouvait être expulsé vers l’Iran en vertu de l’article 53 § 4 de la loi sur les étrangers (paragraphe 48 ci-dessus). Cette décision lie l’autorité compétente pour les étrangers, et ne peut être annulée que par l’Office fédéral lui-même
; cette nouvelle décision pourrait alors être attaquée devant les juridictions administratives (paragraphes 49-50 ci-dessus).
57.
Eu égard à la décision du 15 juin 2001 de l’Office fédéral des réfugiés, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c) de la Convention). En outre, aucun motif tiré du respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c)
in fine
de la Convention).
58.
Il échet donc de rayer l’affaire du rôle.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 44 § 3 DU RÈGLEMENT DE LA COUR
59.
Le requérant réclame le remboursement de ses frais et dépens pour les procédures intentées devant les juridictions allemandes et devant la Cour à hauteur de 16
60.
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas droit à un remboursement de ses frais et dépens devant les juridictions internes, car il aurait dû dès le début de sa demande d’asile fournir tous les éléments étayant un risque de persécution en cas d’expulsion vers l’Iran.
61.
La Cour rappelle que lorsqu’une requête a été rayée du rôle les dépens sont laissés à son appréciation (article 44 § 4 du règlement).
62.
Elle relève qu’en l’espèce les frais et dépens à hauteur de 16
000
DEM exposés par le requérant dans les procédures intentées devant les juridictions internes et devant la Cour ont été réellement et nécessairement encourus afin de prévenir son expulsion vers l’Iran, et sont raisonnables quant à leur taux.
63.
Statuant en équité, la Cour décide donc d’octroyer au requérant la somme réclamée, dont il y a lieu de déduire les 355 euros déjà versés au titre de l’assistance judiciaire par le Conseil de l’Europe.
64.
Selon les informations dont la Cour dispose, le taux d’intérêt légal applicable en Allemagne à la date d’adoption du présent arrêt est de 8,62 % l’an.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, la somme de 16
000 DEM (seize mille marks allemands) pour frais et dépens, moins 355 EUR (trois cent cinquante-cinq euros)
;
b)
que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple de 8,62 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Antonio
Pastor Ridruejo
Greffier
Président