Kalantari împotriva Germaniei

Rezoluția ResDH(2002)154 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 11 octombrie 2001 (definită la 11 ianuarie 2002) în cauza Kalantari împotriva Germaniei (adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 decembrie 2002, cu ocazia celei de-a 819-a ședințe a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 11 octombrie 2001 în cauza Kalantari și transmisă definitiv Comitetului miniștrilor în temeiul articolelor 44 și 46 din convenție, Reamintind că, la originea acestei cauze, se află o cerere (nr. 51342/99) formulată împotriva Germaniei, introdusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 2 august 1999 în temeiul art. 34 din Convenție, de către domnul.

Ali Reza Kalantari, resortisant iranian, și Curtea a declarat admisibilă hotărârea conform căreia expulzarea reclamantului către Iran ar putea să îl supună unui tratament inuman și degradant; Reamintind totuși că la 18 iunie 2001, guvernul Germaniei a informat Curtea că, prin decizia din 15 iunie 2001, Oficiul Federal pentru Refugiați și-a anulat decizia din 31 august 1998 și că, prin urmare, reclamantul nu ar trebui să fie expulzat în Iran; întrucât, în hotărârea sa din 11 octombrie 2001, Curtea, având în vedere decizia menționată anterior din 15 iunie 2001 și considerând că nici un motiv întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de Convenție sau a protocoalelor sale nu impunea continuarea examinării cererii: - a decis în unanimitate să șteargă cauza din rol; - a declarat, în unanimitate, că guvernul statului pârât trebuie să plătească reclamantului, în conformitate cu art. 44 alineatul (4) din Regulamentul Curții, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, 16 000 de mărci germane pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată mai mici de 355 EUR și că această sumă ar trebui să majoreze un interes simplu cu 8,62% laan de la expirarea termenului respectiv și până la plata sumei; Având în vedere normele adoptate de Comitetul miniștrilor cu privire la aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție ;

Am invitat guvernul de la … În conformitate cu art. 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză, guvernul statului pârât a plătit părții reclamante suma prevăzută în hotărârea din 11 octombrie 2002, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de Guvernanța Germaniei, pe care și le-a îndeplinit în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză.

Résolution ResDH(2002)154 relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme du 11 octobre 2001 (définitif le 11 janvier 2002) dans l’affaire Kalantari contre l’Allemagne (adoptée par le Comité des Ministres le 17 décembre 2002, lors de la 819e réunion des Délégués des Ministres) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»), Vu l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 11 octobre 2001 dans l’affaire Kalantari et transmis une fois définitif au Comité des Ministres en vertu des articles 44 et 46 de la Convention ; Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 51342/99) dirigée contre l’Allemagne, introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 2 août 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention, par M. Ali Reza Kalantari, ressortissant iranien, et que la Cour a déclaré recevable le grief selon lequel l’expulsion du requérant vers l’Iran risquait de le soumettre à un traitement inhumain et dégradant ; Rappelant cependant que le 18 juin 2001, le Gouvernement de l’Allemagne a informé la Cour de ce que par décision du 15 juin 2001, l’Office fédéral des réfugiés avait annulé sa décision du 31 août 1998 et que, en conséquence,

le requérant ne devrait pas être expulsé vers l’Iran ; Considérant que dans son arrêt du 11 octobre 2001 la Cour, eu égard à la décision précitée du 15 juin 2001 et considérant qu’aucun motif tiré du respect des droits de l’homme garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exigeait de poursuivre l’examen de la requête : - a décidé, à l’unanimité, de rayer l’affaire du rôle ; - a dit, à l’unanimité, que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser à la partie requérante, conformément à l’article 44, paragraphe 4, du Règlement de la Cour, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif, 16 000 marks allemands au titre des frais et dépens moins 355 euros et que ce montant serait à majorer d’un intérêt simple de 8,62% l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ; Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 11 octobre 2001, eu égard à l’obligation qu’a l’Allemagne de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ; S’étant assuré que le 28 mars 2002, dans le délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé à la partie requérante la somme prévue dans l’arrêt du 11 octobre 2001, Déclare,

après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de l’Allemagne, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.