Rezolutia RDH ((2001) 116 Drepturile Omului Repetitie nr. 17123/90 Van Wijck împotriva Belgiei (adoptata de Comitetul de Miniștri la 15 octombrie 2001, la 764-a reuniune a Delegaților Miniștrilor) Comitetul de Miniștri, în temeiul fostului articol 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), Având în vedere raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 6 aprilie 1994 în conformitate cu fostul articol 31 din Convenție cu privire la cererea depusă la 31 august 1990 de un cetățean belgian, domnul Richard Van Wijck împotriva Belgiei;
întrucât Comisia a transmis raportul menționat Comitetului de Miniștri la 25 mai 1994 și termenul de trei luni prevăzut la fostul articol 32 alineatul (1) din Convenție a trecut fără ca cauza să fi fost sesizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul fostului articol 48 din Convenție; întrucât în cererea sa, declarată de Comisie admisibilă la 20 octombrie 1993, reclamantul s-a plâns de imposibilitatea de a răspunde la avizul adresat de avocatul general în ședință și de participarea acestuia la deliberarea Curții de Casație, care a statuat în materie penală; întrucât în raportul său, Comisia a exprimat avizul, în unanimitate, și a constatat că a fost încălcată art. 6 alineatul (1) din Convenție;
întrucât la cea de-a 519-a reuniune a delegaților miniștrilor, Comitetul Miniștrilor, după ce a procedat la vot în conformitate cu dispozițiile fostului articol 32 alineatul (1) din Convenție și a luat în considerare opinia exprimată de Comisie, a declarat, printr-o decizie adoptată la 19 octombrie 1994, că în această cauză a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție; întrucât Comitetul Miniștrilor a examinat propunerile făcute de Comisie, în timpul transmiterii raportului său, cu privire la o satisfacție echitabilă acordată reclamantului, propuneri completate de o scrisoare a președintelui Comisiei din 26 ianuarie 1996; întrucât, în cadrul sesiunii 559 și 69, Comitetul Miniștrilor a examinat propunerile Comisiei privind o satisfacție echitabilă acordată reclamantului;
În conformitate cu propunerile Comisiei, Comitetul de Miniștri, în conformitate cu reuniunea delegaților, a decis, prin decizia adoptată la 22 martie 1996, în conformitate cu fostul articol 32 alineatul (2) din Convenție, că guvernul statului pârât trebuie să plătească reclamantului, în drepturi de satisfacție echitabilă, în termen de trei luni, 25.000 de franci belgieni pentru prejudiciu moral și 60.000 de franci belgieni pentru cheltuieli și cheltuieli, adică suma totală de 85.000 de franci belgieni, și că vor fi plătiți dobânzi pe orice sumă neplacată, calculată pe baza fiecărei luni de întârziere (în conformitate cu decizia adoptată de Comitetul de Miniștri la sesiunea sa din 599 și 699).
La 17 septembrie 1997, privind principiile generale privind plata dobânzii de întârziere) la rata legală aplicabilă la data prezentei decizii, înțelegând că dobânda se percepe de la expirarea termenului până la ziua la care se pune la dispoziție plata integrală; întrucât Comitetul de Miniștri a invitat guvernul statului pârât să-l informeze cu privire la măsurile luate ca urmare a deciziilor sale din 19 octombrie 1994 și 22 martie 1996, având în vedere obligația pe care Belgia o are de a se conforma în conformitate cu fostul articol 32 alineatul (4) din Convenție; Rezoluția DH (98) 133 privind caracterul echitabil al procedurilor în fața Curții de Cassație, adoptată de Comitetul de Miniștri la 22 aprilie 1998 în cadrul reuniunii sale 626 și 626 din 22 martie 1996.
întrunirea în care a indicat, în lumina informațiilor furnizate de guvernul statului pârât, că și-a îndeplinit provizoriu funcțiile în temeiul vechilor articole 54 și 32 din Convenție; întrucât, după adoptarea acestei rezoluții provizorii, guvernul statului pârât a furnizat Comitetului de Miniștri noi informații cu privire la măsurile luate ca urmare a deciziilor Comitetului (această informație este rezumată în anexa la prezenta rezoluție);
Întrucât Comitetul de Miniștri s-a asigurat că guvernul statului pârât i-a plătit reclamantului la 15 iulie 1996 suma totală de 85 000 de franci belgieni ca satisfacție echitabilă, în luna următoare expirării termenului acordat, și că, prin urmare, nu erau datorate dobânzi de întârziere în conformitate cu decizia menționată de Comitetul de Miniștri privind modalitățile de plată a satisfacției echitabile, declară, după ce a luat act de măsurile luate de guvernul Belgiei, că și-a îndeplinit sarcinile în temeiul fostului articol 32 din Convenție în prezenta cauză; autorizează publicarea raportului adoptat de Comisie în această cauză.
Guvernul Belgiei amintește că imediat după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Borgers, Curtea de Casație a instituit, în mod provizoriu, o nouă practică prin care reclamanții pot răspunde avizului avocatului general și acesta nu mai participă la deliberare. Această măsură a fost, de asemenea, aplicată, în materie civilă, imediat după ce Curtea Europeană a pronunțat hotărârea în cauza Vermeulen, și în materie disciplinară, imediat după ce Curtea Europeană a pronunțat hotărârea în cauza Van Orshoven.
Această practică a fost acum confirmată de Codul judiciar pentru a face dreptul belgian să fie în deplină conformitate cu cerințele Convenției: Legea din 14 noiembrie 2000 de modificare a Codului judiciar în ceea ce privește intervenția Ministerului Public de Justiție în procedurile în fața Curții de Casație și, în materie civilă, în fața judecătorilor de fond și de modificare a articolelor 420a și 420b din Codul de instruire penală a fost publicată în Moniteur belgian din 19 decembrie 2000 și, prin urmare, a intrat în vigoare la acea dată.
Atunci când concluziile parțială ale Partidului Public sunt scrise, părțile pot, nu mai târziu de audiere și exclusiv ca răspuns la concluziile Partidului Public, depune o notă în care nu pot ridica noi mijloace de recurs. Fiecare parte poate solicita audierii ca cauza să fie retrasă pentru a răspunde verbal sau prin notă la aceste concluzii scrise sau verbale ale Partidului Public. Curtea stabilește termenul în care această notă trebuie depusă. Trebuie subliniat că legea prevede comunicarea avizului Partidului Public avocaților părților sau părților care au comparat fără avocați.
În al doilea rând, dispoziția din art. 1109 din Codul judiciar care prevedea că procurorul are dreptul de a participa la deliberare, cu excepția cazului în care el însuși a fost chemat în caz de casatie, a fost abrogată și a fost înlocuită cu următoarea dispoziție: "Hotărârile sunt pronunțate în audiere publică de către președinte, în prezența procurorului și cu asistența grefierului".Guvernul Belgiei consideră că nu mai există un risc de încălcare similar cu cea constatată în această cauză și că, prin urmare, și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 32 din Convenție.
Résolution ResDH(2001)116
Droits de l’Homme
Requête n° 17123/90
Van Wijck contre la Belgique
(adoptée par le Comité des Ministres le 15 octobre 2001,
lors de la 764
e
réunion des Délégués des Ministres)
Le Comité des Ministres, en vertu de l’ancien article 32 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (ci-après dénommée «la Convention»),
Vu le rapport de la Commission européenne des Droits de l’Homme établi le 6 avril 1994 conformément à l’ancien article 31 de la Convention au sujet de la requête introduite le 31 août 1990 par un ressortissant belge, M. Richard Van Wijck contre la Belgique ;
Attendu que la Commission a transmis ledit rapport au Comité des Ministres le 25 mai 1994 et que le délai de trois mois prévu à l’ancien article 32, paragraphe 1, de la Convention s’est écoulé sans que l’affaire ait été déférée à la Cour européenne des Droits de l’Homme en application de l’ancien article 48 de la Convention ;
Attendu que dans sa requête, telle que déclarée recevable par la Commission le 20 octobre 1993, le requérant s’est plaint de l’impossibilité de répondre à l’avis rendu par l’avocat général en audience ainsi que de la participation de celui-ci au délibéré de la Cour de cassation, qui statuait en matière pénale ;
Attendu que dans son rapport, la Commission a exprimé l’avis, à l’unanimité, qu’il y avait eu violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention ;
Attendu que lors de la 519
e
réunion des Délégués des Ministres, le Comité des Ministres, ayant procédé au vote conformément aux dispositions de l’ancien article 32, paragraphe 1, de la Convention et fait sien l’avis exprimé par la Commission, a dit, par décision adoptée le 19 octobre 1994, qu’il y avait eu dans cette affaire violation de l’article 6, paragraphe 1, de la Convention ;
Attendu que le Comité des Ministres a examiné les propositions faites par la Commission, lors de la transmission de son rapport, au sujet d’une satisfaction équitable à accorder au requérant, propositions complétées par lettre du président de la Commission en date du 26 janvier 1996 ;
Attendu que lors de la 559
e
réunion des Délégués, le Comité des Ministres, en accord avec les propositions de la Commission, a dit, par décision adoptée le 22 mars 1996, conformément à l’ancien article 32, paragraphe 2, de la Convention, que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser au requérant comme satisfaction équitable, dans les trois mois, 25 000 francs belges au titre du préjudice moral et 60 000 francs belges au titre des frais et dépens, soit la somme totale de 85 000 francs belges, et que des intérêts seraient payables sur toute somme impayée, calculés sur la base de chaque mois de retard révolu (conformément à la décision adoptée par le Comité des Ministres lors de sa 599
e
réunion, le 17 septembre 1997, sur les principes généraux concernant le paiement des intérêts moratoires) au taux légal applicable à la date de la présente décision, étant entendu que les intérêts courront à partir de l’expiration du délai jusqu’au jour de la mise à disposition du paiement complet ;
Attendu que le Comité des Ministres a invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de ses décisions des 19 octobre 1994 et 22 mars 1996, eu égard à l’obligation qu’a la Belgique de s’y conformer selon l’ancien article 32, paragraphe 4, de la Convention ;
Vu la Résolution intérimaire DH (98) 133 relative au caractère équitable des procédures devant la Cour de cassation, adoptée par le Comité des Ministres le 22 avril 1998 lors de sa 626
e
réunion dans laquelle il a indiqué, à la lumière des informations fournies par le gouvernement de l’Etat défendeur, avoir provisoirement rempli ses fonctions en vertu des anciens articles 54 et 32 de la Convention ;
Attendu que, postérieurement à l’adoption de cette Résolution intérimaire, le gouvernement de l’Etat défendeur a donné au Comité des Ministres de nouvelles informations sur les mesures prises à la suite des décisions du Comité (ces informations sont résumées dans l’annexe à la présente résolution) ;
Attendu que le Comité des Ministres s’est assuré que le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé au requérant le 15 juillet 1996, somme totale de 85 000 francs belges comme satisfaction équitable, dans le mois ayant suivi l’expiration du délai imparti, et qu’ainsi des intérêts moratoires n’étaient pas dus conformément à la décision précitée du Comité des Ministres relative aux modalités de paiement sur la satisfaction équitable,
Déclare, après avoir pris note des mesures prises par le Gouvernement de la Belgique, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’ancien article 32 de la Convention dans la présente affaire ;
Autorise la publication du rapport adopté par la Commission dans cette affaire.
Annexe à la Résolution ResDH(2001)116
Informations fournies par le Gouvernement de la Belgique
lors de l’examen de l’affaire Van Wijck
par le Comité des Ministres
Le Gouvernement de la Belgique rappelle qu’immédiatement après que la Cour européenne des Droits de l’Homme a rendu son arrêt dans l’affaire Borgers, la Cour de cassation a mis en place, à titre intérimaire, une nouvelle pratique selon laquelle les requérants peuvent répondre à l’avis de l’avocat général et ce dernier ne participe plus au délibéré. Cette mesure a également été appliquée, en matière civile, immédiatement après que la Cour européenne a rendu son arrêt dans l’affaire Vermeulen, et en matière disciplinaire, immédiatement après que la Cour européenne a rendu son arrêt dans l’affaire Van Orshoven.
Cette pratique a maintenant été entérinée par le Code judiciaire afin de rendre le droit belge entièrement conforme aux exigences de la Convention : la «loi du 14 novembre 2000 modifiant le Code judiciaire en ce qui concerne l’intervention du ministère public dans la procédure devant la Cour de cassation et, en matière civile, devant les juges du fond et modifiant les articles 420
bis
et 420
ter
»
du Code d’instruction criminelle a été publié au Moniteur belge du 19 décembre 2000 et est donc entrée en vigueur à cette date.
D’une part, l’article 1107 du Code judiciaire a été modifié et prévoit désormais que :
«Après le rapport, le Ministère public donne ses conclusions. Ensuite, les parties sont entendues. (…)
Lorsque les conclusions du ministère public sont écrites, les parties peuvent, au plus tard à l’audience et exclusivement en réponse aux conclusions du ministère public, déposer une note dans laquelle elles ne peuvent soulever de nouveaux moyens.
Chaque partie peut demander à l’audience que l’affaire soit remise pour répondre verbalement ou par note à ces conclusions écrites ou verbales du ministère public. La Cour fixe le délai dans lequel cette note doit être déposée.»
Il convient de souligner que la loi prévoit la communication de l’avis du ministère public aux avocats des parties ou aux parties qui ont comparus sans avocats.
D’autre part, la disposition contenue dans l’article 1109 du Code judiciaire qui prévoyait que le ministère public avait le droit d’assister à la délibération à moins qu’il ne se fut lui même pourvu en cassation, a été abrogée. Elle a été remplacée par la disposition suivante : «les arrêts sont prononcés en audience publique par le président, en présence du ministère public et avec l’assistance du greffier.»
Le Gouvernement de la Belgique considère qu’il n’y a plus de risque de violation similaire à celle constatée dans la présente affaire et qu’il a par conséquent rempli ses obligations en vertu de l’ancien article 32 de la Convention.