CtEDO 23.10.2001 Auto

MARINKOVIC v. AUSTRIA

RESPONDENT
AUT
HOTĂRÂRE
23.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MARINKOVIC v. AUSTRIA (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

Reclamantul, Veselin Marinkovic, este un național al Republicii Federale Iugoslavie, care s-a născut în 1970 și locuiește în prezent în Lustenau. El este reprezentat în fața Curții de către dl Weh, un avocat care practică în Bregenz. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul locuiește în Austria din 1986. Soția sa l-a urmărit în 1988 și au născut trei copii acolo. La 2 februarie 1995, Autoritatea de District Bregenz (Bezirkshauptmannschaft) a impus o interdicție de ședere de zece ani reclamantului în conformitate cu art. 18 din Legea privind extratereștriile din 1992 (Fremdengesetz). Acesta a făcut referire la condamnarea reclamantului pentru acuzații de furt și coerciție, pentru care a fost condamnat la opt luni de închisoare. În plus, a avut în vedere treisprezece condamnari în ceea ce privește infracțiunile administrative pentru care a fost amendat. Acesta a constatat că, deși problema interdicției de reședință a constituit o interferență cu viața privată și de familie a reclamantului, interesul public a depășit interesele personale ale reclamantului în păstrarea în Austria. La 2 august 1995, Autoritatea Federală de Securitate Vorarlberg (Sicherheitsdirektion) a confirmat decizia, dar a redus durata interdicției de reședință la cinci ani. Ulterior, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof). La 5 octombrie 1995, Curtea Administrativă a acordat reclamantului cererea de efect suspensiv. La 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare Legea 1997 privind extraterestrii („Legea 1997”). La 23 iunie 1998, Curtea Administrativă a declarat că plângerea reclamantului nu a avut scop și a întrerupt procedura, menționând în primul rând că, în conformitate cu legea din 1997, condițiile de eliberare a interdicției de reședință diferă de cele prevăzute în Legea privind extraterestrii din 1992 („Legea din 1992”). În cazul în cauză, cerințele prevăzute la art. 114 alineatul (4) din Legea de 1997 de încetare a procedurii s-au îndeplinit din următoarele motive: Spre deosebire de art. 18 din Legea de 1992, în temeiul căreia autoritatea a eliberat o interdicție de rezidență în cazul în care condițiile sunt îndeplinite, art. 36 din Legea de 1997 a lăsat un anumit grad de discreție autorității. În cadrul procedurii efectuate până acum, reclamantul nu a avut posibilitatea de a prezenta fapte care, având în vedere discreția autorității, ar putea milita împotriva eliberării unei interdicții de reședință. În plus, interzicerea de reședință împotriva reclamantului nu a fost una care, în mod evident, ar putea fi bazată pe dispozițiile legii din 1997. Acesta a fost motivul pentru care plângerea reclamantului a devenit lipsită de scop și a fost necesară întreruperea procedurii. Referindu-se la art. 115 din Legea din 1997, Curtea Administrativă a constatat că reclamantul trebuie să-și asume propriile costuri.Decizia Tribunalului Administrativ a fost notificată reclamantului la 27 iulie 1998. Ca urmare a hotărârii Curții administrative, procedurile de interdicție de reședință au fost transmise autorității de primă instanță. La 5 octombrie 1998, Autoritatea de District Dornbirn a impus din nou o interdicție de ședere de zece ani reclamantului în temeiul articolului 36 din Legea de 1997. Acesta a avut în vedere faptul că, în plus față de condamnarea deja invocată în interdicția de reședință din 2 februarie 1995, reclamantul a fost, de asemenea, condamnat pentru prejudiciu corporal negligent, pentru prejudiciu corporal intenționat și pentru furtizarea și, în fiecare caz, a fost condamnat la o amendă. În plus, condamnările sale pentru infracțiuni administrative au crescut între timp la un total de patruzeci și cinci. Reclamantul a demonstrat, astfel, un nerespect continuu pentru ordinul juridic austriac. Deși problema interdicției de reședință constituie o interferență cu viața privată și de familie a reclamantului, este necesară prevenirea tulburărilor și a criminalității. Apelul reclamantului și încălcarea sa față de Curtea Administrativă nu au reușit. Secțiunea 114 din Legea din 1997 conține dispoziții tranzitorii referitoare, printre altele, la interdicțiile de reședință. În măsura în care este relevant, se citește următoarele: „(4) Interdicția de reședință, care este contestată în cadrul procedurii în fața Curții administrative sau a Curții Constituționale, încetează să fie eficace la data intrării în vigoare a prezentului act, cu excepția cazului în care, în mod evident, aceasta are o bază în dispozițiile prezentei acte. ... (7) În cazurile în care se încadrează în alin. (4) ... plângerea [la Curtea Administrativă sau la Curtea Constituțională] trebuie declarată fără scop și procedurile trebuie întrerupte fără a auzi reclamantul. ...” Curtea Administrativă trebuie să decidă în fiecare dintre aceste cazuri în curs de întârziere dacă sunt îndeplinite condițiile de discontinuare a procedurii. În urma unei decizii de discontinuare a procedurii în temeiul articolului 114 alineatele (4) și (7), procedurile de interdicție de reședință sunt trimise autorității de primă instanță. Secțiunea 115, în măsura în care materialul prevede următoarele: „(1) ... se aplică secțiunii 114 alineatele (4). .. procedurilor care sunt pendente la momentul intrării în vigoare a prezentei acte și care nu sunt ... să fie respinse ca fiind inadmisibile. Părțile acestei proceduri trebuie să își asume propriile costuri.” Secțiunea 47 alineatul (1) din Legea Curții administrative prevede că partea dominantă poate solicita rambursarea costurilor de la partea care nu a reușit.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă