Marinkovic împotriva Austriei

Reclamantul, Veselin Marinkovic, este un național al Republicii Federale Iugoslavie, care s-a născut în 1970 și locuiește în prezent în Lustenau. El este reprezentat în fața Curții de către dl Weh, un avocat care practică în Bregenz. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul locuiește în Austria din 1986. Soția sa l-a urmărit în 1988 și au născut trei copii acolo. La 2 februarie 1995, Autoritatea de District Bregenz (Bezirkshauptmannschaft) a impus o interdicție de ședere de zece ani reclamantului în conformitate cu art. 18 din Legea privind extratereștriile din 1992 (Fremdengesetz). Acesta a făcut referire la condamnarea reclamantului pentru acuzații de furt și coerciție, pentru care a fost condamnat la opt luni de închisoare.

În plus, a avut în vedere treisprezece condamnari în ceea ce privește infracțiunile administrative pentru care a fost amendat. Acesta a constatat că, deși problema interdicției de reședință a constituit o interferență cu viața privată și de familie a reclamantului, interesul public a depășit interesele personale ale reclamantului în păstrarea în Austria. La 2 august 1995, Autoritatea Federală de Securitate Vorarlberg (Sicherheitsdirektion) a confirmat decizia, dar a redus durata interdicției de reședință la cinci ani. Ulterior, reclamantul a depus o plângere la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof). La 5 octombrie 1995, Curtea Administrativă a acordat reclamantului cererea de efect suspensiv.

La 1 ianuarie 1998 a intrat în vigoare Legea 1997 privind extraterestrii („Legea 1997”). La 23 iunie 1998, Curtea Administrativă a declarat că plângerea reclamantului nu a avut scop și a întrerupt procedura, menționând în primul rând că, în conformitate cu legea din 1997, condițiile de eliberare a interdicției de reședință diferă de cele prevăzute în Legea privind extraterestrii din 1992 („Legea din 1992”). În cazul în cauză, cerințele prevăzute la art. 114 alineatul (4) din Legea de 1997 de încetare a procedurii s-au îndeplinit din următoarele motive: Spre deosebire de art. 18 din Legea de 1992, în temeiul căreia autoritatea a eliberat o interdicție de rezidență în cazul în care condițiile sunt îndeplinite, art. 36 din Legea de 1997 a lăsat un anumit grad de discreție autorității.

În cadrul procedurii efectuate până acum, reclamantul nu a avut posibilitatea de a prezenta fapte care, având în vedere discreția autorității, ar putea milita împotriva eliberării unei interdicții de reședință. În plus, interzicerea de reședință împotriva reclamantului nu a fost una care, în mod evident, ar putea fi bazată pe dispozițiile legii din 1997. Acesta a fost motivul pentru care plângerea reclamantului a devenit lipsită de scop și a fost necesară întreruperea procedurii. Referindu-se la art. 115 din Legea din 1997, Curtea Administrativă a constatat că reclamantul trebuie să-și asume propriile costuri.Decizia Tribunalului Administrativ a fost notificată reclamantului la 27 iulie 1998. Ca urmare a hotărârii Curții administrative, procedurile de interdicție de reședință au fost transmise autorității de primă instanță.

La 5 octombrie 1998, Autoritatea de District Dornbirn a impus din nou o interdicție de ședere de zece ani reclamantului în temeiul articolului 36 din Legea de 1997. Acesta a avut în vedere faptul că, în plus față de condamnarea deja invocată în interdicția de reședință din 2 februarie 1995, reclamantul a fost, de asemenea, condamnat pentru prejudiciu corporal negligent, pentru prejudiciu corporal intenționat și pentru furtizarea și, în fiecare caz, a fost condamnat la o amendă. În plus, condamnările sale pentru infracțiuni administrative au crescut între timp la un total de patruzeci și cinci. Reclamantul a demonstrat, astfel, un nerespect continuu pentru ordinul juridic austriac. Deși problema interdicției de reședință constituie o interferență cu viața privată și de familie a reclamantului, este necesară prevenirea tulburărilor și a criminalității.

Apelul reclamantului și încălcarea sa față de Curtea Administrativă nu au reușit. Secțiunea 114 din Legea din 1997 conține dispoziții tranzitorii referitoare, printre altele, la interdicțiile de reședință. În măsura în care este relevant, se citește următoarele: „(4) Interdicția de reședință, care este contestată în cadrul procedurii în fața Curții administrative sau a Curții Constituționale, încetează să fie eficace la data intrării în vigoare a prezentului act, cu excepția cazului în care, în mod evident, aceasta are o bază în dispozițiile prezentei acte… (7) În cazurile în care se încadrează în alin. (4) ... plângerea [la Curtea Administrativă sau la Curtea Constituțională] trebuie declarată fără scop și procedurile trebuie întrerupte fără a auzi reclamantul…

” Curtea Administrativă trebuie să decidă în fiecare dintre aceste cazuri în curs de întârziere dacă sunt îndeplinite condițiile de discontinuare a procedurii. În urma unei decizii de discontinuare a procedurii în temeiul articolului 114 alineatele (4) și (7), procedurile de interdicție de reședință sunt trimise autorității de primă instanță. Secțiunea 115, în măsura în care materialul prevede următoarele: „(1) ... se aplică secțiunii 114 alineatele (4). .. procedurilor care sunt pendente la momentul intrării în vigoare a prezentei acte și care nu sunt ... să fie respinse ca fiind inadmisibile. Părțile acestei proceduri trebuie să își asume propriile costuri.” Secțiunea 47 alineatul (1) din Legea Curții administrative prevede că partea dominantă poate solicita rambursarea costurilor de la partea care nu a reușit.

The applicant, Veselin Marinkovic, is a national of the Federal Republic of Yugoslavia, who was born in 1970 and currently lives in Lustenau. He is represented before the Court by Mr. W. Weh, a lawyer practising in Bregenz. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows: The applicant has been living in Austria since 1986. His wife followed him in 1988 and their three children were born there. On 2 February 1995 the Bregenz District Authority (Bezirkshauptmannschaft) imposed a ten year residence ban on the applicant pursuant to section 18 of the 1992 Aliens Act (Fremdengesetz). It referred to the applicant’s conviction on charges of burglary and coercion, for which he had been sentenced to eight months’ imprisonment.

Further, it had regard to thirteen convictions in relation to administrative offences for which he had been fined. It found that although the issue of a residence ban constituted an interference with the applicant’s private and family life, the public interest outweighed the applicant’s personal interests in remaining in Austria. On 2 August 1995 the Vorarlberg Federal Security Authority (Sicherheitsdirektion) confirmed the decision, but reduced the duration of the residence ban to five years. Subsequently, the applicant lodged a complaint with the Administrative Court (Verwaltungsgerichtshof). On 5 October 1995 the Administrative Court granted the applicant’s request for suspensive effect. On 1 January 1998 the Aliens Act 1997 entered into force (“the 1997 Act”).

On 23 June 1998 the Administrative Court declared the applicant’s complaint to be devoid of purpose and discontinued the proceedings. It noted in the first place that, pursuant to the 1997 Act, the conditions for issuing a residence ban differed from those set out in the Aliens Act 1992 (“the 1992 Act”). In the present case, the requirements of section 114 (4) of the 1997 Act to discontinue proceedings were fulfilled for the following reasons: Unlike section 18 of the 1992 Act, under which the authority had to issue a residence ban if the conditions were met, section 36 of the 1997 Act left a certain degree of discretion to the authority. In the proceedings conducted so far, the applicant had not had the opportunity to submit facts, which - having regard to the authority’s discretion - could militate against the issue of a residence ban.

Moreover, the residence ban against the applicant was not one which could obviously be based on the provisions of the 1997 Act. This was why the applicant’s complaint had become devoid of purpose and the proceedings had to be discontinued. Referring to section 115 of the 1997 Act, the Administrative Court found that the applicant had to bear his own costs. The Administrative Court’s decision was served on the applicant on 27 July 1998. As a consequence of the Administrative Court’s decision, the residence ban proceedings were remitted to the first instance authority. On 5 October 1998 the Dornbirn District Authority again imposed a ten year residence ban on the applicant pursuant to section 36 of the 1997 Act.

It had regard to the fact that, in addition to the conviction already relied on in the residence ban of 2 February 1995, the applicant had also been convicted of negligently causing bodily harm, of intentionally causing bodily harm and of poaching and, in each case, had been sentenced to a fine. Moreover, his convictions for administrative offences had in the meantime increased to a total of forty-five. The applicant had, thus, shown a continuous disrespect for the Austrian legal order. Although the issue of a residence ban constituted an interference with the applicant’s private and family life, it was necessary for the prevention of disorder and crime. The applicant’s appeal and his further complaint to the Administrative Court remained unsuccessful.

Section 114 of the 1997 Act contains transitional provisions relating inter alia to residence bans. So far as relevant it reads as follows: “(4) A residence ban, which is being challenged in proceedings before the Administrative Court or the Constitutional Court, ceases to be effective on the date of entry into force of this Act, unless it obviously has a basis in the provisions of this Act… (7) In cases falling under paragraph 4 ... the complaint [to the Administrative Court or the Constitutional Court] has to be declared devoid of purpose and the proceedings are to be discontinued without hearing the applicant… ” The Administrative Court has to decide in each of such pending cases whether the conditions for discontinuing the proceedings are met.

Following a decision discontinuing the proceedings pursuant to section 114 (4) and (7), the residence ban proceedings are remitted to the first instance authority. Section 115, so far as material, provides as follows: “(1) ... section 114 (4) .. applies to proceedings which are pending at the time of the entry into force of this Act and are ... not to be rejected as being inadmissible. The parties to these proceedings have to bear their own costs.” Section 47 (1) of the Administrative Court Act provides that the prevailing party may claim the reimbursement of their costs from the unsuccessful party.