I.H., Me.H., R.H. and Mu.H. v. AUSTRIA

SECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND DECIZIA PARȚIONALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42780/98 de către I.H., Me.H., R.H. și Mu.H. împotriva Austria Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 23 octombrie 2001 în calitate de Camera compusă de J.-P. Președintele Costa Fuhrmann Kūris Doamna Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și T.L. Inițial , secretar adjunct al secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 23 iulie 1998 și înregistrată la 14 august 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, patru în total, sunt cetățeni austrici de origine turcă, născuți în 1978, 1959, 1959 și, respectiv, 1961, și locuiesc în Lustenau (Austria). Al doilea reclamant este tatăl primului solicitant, al treilea reclamant mama și al patrulea solicitant unchi al acestuia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl W.L. Weh, un avocat practicant în Bregenz (Austria). Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 martie 1997, procurorul public Feldkirch a depus o declarație de acuzație împotriva reclamanților care le acuză de viol în temeiul articolului 201 § 2 din Codul Penal, coerciție și privare de libertate. Procurorul a declarat că, din septembrie 1995, primul reclamant a fost logodnicul F.D. Viitorul lor căsătorie a fost aranjat de către părintii lor respectivi. După moartea tatălui F.D. în mai 1996, F.D. s-a considerat nu mai legată de promisiunea de împrumut acordată de tatăl ei. Ea a spus acest lucru primului solicitant și părinții săi care, totuși, a refuzat să accepte schimbarea de părere. De la moartea tatălui F.D. al doilea reclamant a adus periodic F.D. cu masina la locul ei de muncă și a condus-o din nou acasă după locul de muncă. La 22 iulie 1996, aproximativ 5.00 a.m., al doilea reclamant, însoțit de primul și al treilea reclamant, a luat F.D. A doua solicitantă i-a spus că va avea relații sexuale cu prima solicitantă. De asemenea, el i-a spus că, dacă ea a rezistat, va fi deținută de a doua și a patra solicitantă și că a treia solicitantă își va îndepărta picioarele. Ea a fost însoțită de dormitor. Primul reclamant a încercat să aibă relații sexuale cu ea, dar această încercare a eșuat din cauza rezistenței F.D.. Apoi, primul reclamant a solicitat al treilea reclamant să-l ajute. Al treilea reclamant a legat mâinile F.D. cu bandă adeziv și a blocat o bandă de bandă adeziv pe gura ei. Apoi a ținut brațele F.D. în timp ce primul reclamant a avut relații cu F.D. Apoi, F.D. a fost limitat să petrece restul zilei cu primul reclamant în casă. Al doilea și al treilea reclamant au sunat la mama ei și i-au spus că F.D. a fost răpită de ei și că nu ar trebui să contacteze poliția, altfel F.D. va fi ucisă. Cu toate acestea, mama F.D. a informat poliția despre incident. Pe la ora 8.00 F.D. a fost permisă să sune la mama ei. La scurt timp după aceea, ofițerii de poliție au sosit la casă și au arestat toate cele patru reclamante. La 23 mai 1997, judecata reclamanților a fost desfășurată în fața Curții Regionale Feldkirch. Reclamanții, asistați de avocat, dl Weh, au protestat nevinovăția lor și au susținut că F.D. le-a însoțit de bunăvoie pentru a se familiariza cu unchiul primului solicitant și că, în această ocazie, ea a avut relații sexuale cu primul reclamant al propriului său liber arbitru. Nicio violență nu a fost folosită împotriva ei Curtea a auzit reclamanții și mai mulți martori, inclusiv victima, mama ei și un doctor care a examinat victima la spital. F.D. a repetat la instanță declarațiile pe care le-a făcut poliției și judecătorului de investigare, dar a adăugat că familia și familia reclamanților au rezolvat între timp problema și că a primit o plată de 50 000 de ATS de la familia reclamanților. La încheierea audierii, reclamanții au solicitat instanței să audă dovezi suplimentare de la S.G., vecinul celui de-al patrulea solicitant, cu privire la problema ostilității ei față de al patrulea solicitant, de la T.S., doctorul mamei F.D., cu privire la starea de sănătate și tratamentul medical, și de la H.F., avocat, cu privire la acordul atins între familiile. Curtea Regională a respins aceste cereri ca fiind irelevante pentru acțiunea, deoarece, în opinia sa, cererile au fost în parte doar „expediții de pescuit” și, în parte, probleme care nu au legătură cu acuzația împotriva reclamanților.În aceeași zi, Curtea Regională a condamnat reclamanții de viol în temeiul articolului 201 § 1 din Codul Penal și de privare a libertății. Primul și al doilea reclamant au fost, de asemenea, condamnați pentru forță agravată. Primul reclamant a fost condamnat la un an de închisoare, al doilea la doi ani, al treilea reclamant la douăzeci de luni și al patrulea solicitant la optzeci de luni. În hotărârea sa, instanța a descris cursul evenimentelor în aceleași termeni ca și în proiectul de pronunțare a acuzării. În ceea ce privește evaluarea probelor, instanța a urmat declarațiile F.D. în cadrul procesului, care, în opinia sa, au fost confirmate de alte dovezi, cum ar fi declarațiile mamei sale, declarațiile ofițerilor de poliție care au efectuat investigațiile, un raport medical, elemente găsite la locul crimei, cum ar fi bandă adeziv utilizată, și rapoarte privind examinarea textilelor și țesuturilor găsite în dormitor. În ceea ce privește clasificarea infracțiunii în drept, instanța a constatat că din faptele constatate, a fost evident că F.D. a fost expus la și a fost amenințat cu acte de violență gravă, prin urmare a trebuit să condamne reclamanții de viol în temeiul articolului 201 § 1 din Codul penal. La o dată neespecificată după sfârșitul procesului și înainte de versiunea scrisă a hotărârii a fost servită părților, F.D. a vizitat judecătorul care a prezis procesul și i-a cerut să accepte o notă din 18 iunie 1997 și a semnat de ea. Potrivit acestei notițe, ea s-a căsătorit cu primul reclamant la 18 iunie 1997 și nu a dorit ca nici un membru al familiei soțului ei să meargă la închisoare din cauza incidentului. Notă a afirmat că se va folosi în viitorul dreptului ei ca soț să nu dea dovezi și că se va baza pe acest drept retroactiv. Judecătorul președinte a refuzat să accepte nota. La 24 iulie 1997, reclamanții au depus motive de nulitate (Nichtigkeits-beschwerde ) și apeluri împotriva sentinței (Berufung Ei s-au plâns că Curtea Regională nu a reușit să primească dovezi solicitate de acestea. De asemenea, s-au plâns că judecătorul președinte a fost prejudecat deoarece a refuzat să accepte nota F.D. din 18 iunie 1997 și s-a bazat în acest sens pe art. 281 § 1 alineatul (1) din Codul de Procedință Penală. Reclamanții se plângea de asemenea că condamnarea lor pentru viol a depășit termenii acuzării (Anklageüberschreitung ) deoarece au fost condamnați pentru viol în temeiul art. 201 § 1 din Codul Penal, în timp ce proiectul de pronunțare a acuzării le-a acuzat de viol în temeiul art. 201 § 2 din Codul Penal. În argumentul reclamanților, dacă Curtea Regională ar fi fost de părere că acuzarea procurorului public nu ar fi corespuns cu toate elementele cazului pe care ar fi trebuit să-l fi dat procurorului public posibilitatea de a modifica acuzația. În același timp, acest lucru ar fi dat reclamanților posibilitatea de a reacționa la modificare și de a contesta existența unor circumstanțe agravante. La 2 decembrie 1997, Curtea Supremă a respins recursul reclamanților în temeiul articolului 285d § 1 din Codul de Procedură Penală fără a desfășura o audiere. În ceea ce privește plângerea că judecătorul președinte a fost prejudecat, instanța a constatat că nu există indicații de acest lucru. În orice caz, prejudecația nu poate constitui un motiv de nulitate în temeiul articolului 281 § 1 (1) din Codul de Procedură Penală. Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că Curtea Regională a acționat corect atunci când a respins cererea reclamanților de a lua probe suplimentare. În ceea ce privește cererea de a auzi S.G. ca martor, această cerere se bazează pe premisa că S.G. este ostil față de al patrulea reclamant. Cu toate acestea, acest punct nu a fost argumentat în cadrul procedurii. În ceea ce privește audierea T.S., Curtea Supremă a constatat că cererea reclamanților de a primi auzirea acestui martor nu a fost formulată corect, deoarece nu au putut indica faptele care ar putea fi dovedit de mărturia sa. Același lucru a fost valabil în ceea ce privește cererea de a auzi H.F. ca martor. În ceea ce privește plângerea conform căreia hotărârea a depășit termenii de inculpare în ceea ce privește acuzarea de viol, Curtea Supremă a concluzionat că un motiv de nulitate nu poate fi exprimat decât dacă reclamanții au fost considerați vinovați de o infracțiune care nu ar fi fost obiectul acuzației. Subiectul unei acuzații a fost un act sau un eveniment specific care, în ochii procurorului public, a adus un rezultat pedepsit. În cazul în care, pe baza dovezilor luate, evenimentul care a constituit baza acuzației, în anumite detalii, a avut loc într-un mod diferit de cel presupus de procuror, instanța a trebuit să aplice legea corectă faptelor stabilite, chiar dacă rezultatul a fost că calificarea juridică aplicată apoi diferă de cea făcută de procurorul public. A fost doar în cazul în care luarea de dovezi a arătat un curs de evenimente cu totul diferit de evenimentele descrise în inculparea, astfel încât aceasta nu mai putea fi considerată acoperită de termenii inculpației, că o condamnare ar supune modificarea anterioară a inculpației. În cazul în cauză, actul cu care reclamanții au fost acuzați a fost identic cu faptele stabilite în hotărârea. Curtea de judecată a ajuns doar la o calificare juridică diferită cu privire la fapte. Cu toate acestea, acest lucru nu a depășit termenii inculpei (Anklageüberschreitung În plus, diferitele calificări juridice acordate infracțiunii nu au fost încălcate în Convenția. A fost scopul principal al articolului 6 § 3 litera (d) al Convenției de a atinge egalitatea de arme între urmărirea penală și apărarea. Cu toate acestea, nu s-a putut considera că o calificare juridică în hotărârea care diferă de cea din inculpare a încălcat această sau orice altă dispoziție a Convenției. La 11 februarie 1998, Curtea de Apel a respins recursul reclamanților și a confirmat condamnările stabilite de Curtea Regională. Secțiunea 201 din Codul Penal ( Strafgesetzbuch ) se litează după cum urmează: „1. Oricine care obligă o altă persoană, prin utilizarea unor violențe grave sau amenințări de pericol imediat grav pentru viață sau membru, să aibă relații sexuale sau să efectueze un act sexual care esențial pentru relații sexuale, va fi pedepsit prin închiderea de la unu la zece ani. 2. Oricine, cu excepția cazului în temeiul alin. (1), obligă o altă persoană, prin utilizarea violenței, prin privarea libertății sau amenințarea pericolului vieții sau a membrelor, să aibă relații sexuale sau să efectueze un act sexual care esențialează relațiile sexuale, va fi pedepsit prin închisoare de șase luni până la cinci ani. În cazul în care violența a determinat leziuni corporale grave victimei sau în cazul în care victima a suferit durere mare pentru o perioadă prelungită sau a fost în special umiliată, autorul infracțiunii este pedepsit cu închisoarea de cinci până la 15 ani în cazul alin. (1) și prin închisoare de un până la zece ani în cazul alin. (2). În cazul în care violența a dus la moartea victimei, autorul infracțiunii este pedepsit cu închisoarea de zece până la douăzeci de ani în cazul alineatului (1) și cu închisoarea de cinci până la cinci și cincizeci de ani în cazul alineatului (2).” Secțiunea 285d § 1 din Codul de Procedură Penală ( Strafprozess-ordnung ) se citește după cum urmează: "În timpul deliberărilor private, un recurs din motive de nulitate poate fi respins imediat: dacă ar fi trebuit să fie respins de către instanță în primă instanță în temeiul articolului 285a ...; în cazul în care aceasta se bazează pe motivele de nulitate enumerate la art. 281 § 1 (1-8 și 11) și în cazul în care Curții Supreme constată în unanimitate că plângerea ar trebui respinsă ca fiind evident nefondată fără nicio necesitate de deliberare suplimentară." COMPLAINTĂ Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la condamnarea lor și susțin că procesul lor a fost nedrept. Ei susțin că condamnarea lor a fost bazată pe fapte necorespunzătoare; că Curtea Regională a refuzat să audă martori solicitați de ei; că judecătorul președinte la proces a fost prejudecat pentru că a refuzat să accepte nota F.D. din 18 iunie 1997; și că recalificarea infracțiunii de către instanța de judecată de viol în temeiul articolului 201 § 2 din Codul Penal pentru viol în temeiul articolului 201 § 1 fără nicio modificare anterioară a acuzării le-a împiedicat să își exercite în mod corespunzător drepturile de apărare. În conformitate cu art. 6, reclamanții se plâng în continuare că Curtea Supremă nu a efectuat o audiere pe motivul lor de nulitate. Reclamanții se plâng, de asemenea, în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 7 că un motiv de nulitate în temeiul dreptului austriac nu a fost o reexaminare suficientă în sensul prezentei dispoziții, deoarece în astfel de proceduri nu a putut fi atacată evaluarea probelor de către instanța de judecată. 1. Reclamanții se plâng în temeiul art. 6 din Convenție cu privire la condamnarea lor și nedreptățile procesului lor. Curtea consideră că nu poate în prezent, pe baza dosarului, să determine admisibilitatea acestor plângeri și, prin urmare, este necesară, în conformitate cu art. 54 § (2) Reclamanții se plâng în continuare că Curtea Supremă nu a efectuat o audiere cu privire la motivul lor de nulitate, care se bazează pe art. 6 § 1 care, în măsura în care este cazul, citește după cum urmează: "În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... " Curtea reamintește că modalitatea de aplicare a articolului 6 la procedurile în fața instanțelor de apel depinde de caracteristicile speciale ale procedurii implicate; trebuie luată în considerare integralitatea procedurii în ordinul juridic intern și a rolului judecătorului de apel în cauză (Kerojärvi c. Finlanda hotărârea din 19 iulie 1995, Seria A nr. 322, p. 15, § 40). Cu condiția ca a existat o audiere publică în primă instanță, absența unei "audieri publice" în al doilea rând poate fi justificată de caracteristicile speciale ale procedurii în cauză. Astfel, procedurile de concediu de recurs sau de procedură care implică numai chestiuni de drept, spre deosebire de chestiuni de fapt, pot îndeplini cerințele articolului 6 chiar dacă recurentei nu au primit posibilitatea de a fi auzită în persoană de către instanța de apel sau de casă (Monnell și Morris c. Hotărârea Regatului Unit din 2 martie 1987, Serie A nr. 115, p. 22, § 58). La 2 decembrie 1997, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate al reclamantilor, bazand hotărârea sa pe punctul 285d § 1 din Codul de Procedură Penală. Curtea reamintește în continuare că în cazul Bulut v. Austria a constatat că natura unei revizuiri în temeiul articolului 285d § 1 din Codul de Procedură Penală, prin care Curtea Supremă, în cadrul procedurii sumare, poate refuza să se examineze în continuare un recurs pe care îl consideră în unanimitate că lipsește manifeste orice merit, poate fi comparat cu cel al procedurii de concediu de recurs și că, în astfel de proceduri, nu este necesară o audiere orală în fața Curții Supreme, cu condiția ca o audiere publică să fi avut loc în prima instanță (Bulut v. Hotărârea Austria din 22 februarie 1996 , Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-II, § 42 . Curtea constată că raționarea de mai sus se aplică și în cazul în cauză . Prin urmare , nu există semnificație de încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei unei audieri în fața Curții Supreme. În consecință, această parte a cererii este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. 3. Reclamanții se plâng, de asemenea, în conformitate cu art. 2 din Protocolul nr. 7 că un motiv de nulitate în temeiul legii austriece nu a fost un control suficient în sensul acestei dispoziții, deoarece în aceste proceduri nu s-a putut ataca evaluarea probelor de către instanța de judecată. Art. 2 din Protocolul nr. 7, în măsura în care este relevant, se menționează după cum urmează: „1. Fiecare condamnat pentru o infracțiune de către un tribunal are dreptul de a-și revizui condamnarea sau condamnarea de către un tribunal superior. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pe care ar putea fi exercitat-o, este reglementată de lege.” Curtea reamintește că statele contractante pot limita domeniul de aplicare al revizuirii de către un tribunal superior în temeiul trimiterii de la alineatul (1) din prezentul articol la dreptul național. În mai multe state membre ale Consiliului Europei, o astfel de revizuire este limitată la chestiuni de drept sau poate solicita persoana care dorește să solicite o solicitare de concediu (Pesti și Frodl c. Austria) (dec.), 27618/95 și 27619/95, 18.1.2000). Curtea observă că reclamanții ar putea și au depus un motiv de nulitate la Curtea Supremă în care s-au plângut de defecte procedurale în procesul lor și, în plus, au depus un recurs împotriva sentinței examinate și de Curtea de Apel din Innsbruck. Prin urmare, Curtea constată că reexaminarea condamnării reclamanților de către instanțele austriece a fost suficientă în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 7 (cf. Pesti și Frodl c. Austria (dec.), loc. cit.). În consecință, nu apar încălcarea acestei dispoziții. Rezultă că această parte a cererii este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție privind condamnarea lor și presupusa nedreptate a procesului; inadmisibil restul cererii. Președintele adjunct al secretarului J.-P. Costa T.L. Early J.-P.

THIRD SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42780/98

by I.H., Me.H., R.H. and Mu.H.

against Austria

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 23

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

W.

Fuhrmann

,

Mr

P.

Kūris

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza

,

Mr

K.

Traja

,

judges

,

and

Mr

T.L. Early

, Deputy Section Registrar

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 23 July 1998 and registered on 14

August

1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, four in all, are Austrian nationals of Turkish origin, born in 1978, 1959, 1959 and 1961 respectively, and are living in Lustenau (Austria). The second applicant is the first applicant’s father, the third applicant his mother and the fourth applicant his uncle. They are represented before the Court by Mr W.L.

Weh, a lawyer practising in Bregenz (Austria).

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

On 21 March 1997 the Feldkirch Public Prosecutor filed a bill of indictment against the applicants charging them with rape under section 201 § 2 of the Penal Code, coercion and deprivation of liberty. The public prosecutor stated that since September 1995 the first applicant had been the fiancé of F.D. Their future marriage had been arranged by their respective fathers. After the death of F.D.’s father in May 1996, F.D. considered herself no longer bound by the promise of betrothal given by her father. She told this to the first applicant and his parents who, however, refused to accept her change of mind.

Ever since the death of F.D.’s father the second applicant regularly brought F.D. by car to her place of work and drove her home again after work. On 22 July 1996, around 5.00 a.m., the second applicant, accompanied by the first and third applicant, picked up F.D. and brought her to the home of the fourth applicant. The second applicant told her that she was going to have sexual intercourse with the first applicant. He also told her that if she resisted she would be held by the second and fourth applicants and that the third applicant would force her legs apart. She was accompanied to the bedroom. The first applicant attempted to have sexual intercourse with her, but this attempt failed because of F.D.’s resistance. Thereupon, the first applicant requested the third applicant to help him. The third applicant tied F.D.’s hands with adhesive tape and stuck a strip of adhesive tape over her mouth. She then held F.D.s arms while the first applicant had intercourse with F.D. Thereafter, F.D. was constrained to spend the rest of the day with the first applicant in the house.

The second and third applicants phoned her mother and told her that F.D. had been kidnapped by them and that she should not contact the police, otherwise F.D. would be killed. Nevertheless, F.D.’s mother informed the police about the incident. Around 8.00 p.m. F.D. was allowed to phone her mother. Soon afterwards police officers arrived at the house and arrested all four applicants.

On 23 May 1997 the applicants’ trial was held before the Feldkirch Regional Court. The applicants, assisted by counsel, Mr. Weh, protested their innocence and claimed that F.D. had accompanied them voluntarily in order to become closer acquainted with the first applicant’s uncle and that, on this occasion, she had had sexual intercourse with the first applicant of her own free will. No violence whatsoever had been used against her The court heard the applicants and several witnesses, including the victim, her mother and a doctor who had examined the victim at the hospital. F.D. repeated to the court the statements she made to the police and the investigating judge, but added that her family and the applicants’ family had meanwhile settled the matter and that she had received a payment of 50,000

ATS from the applicants’ family.

At the close of the hearing the applicants requested the court to hear further evidence from S.G., a neighbour of the fourth applicant, on the question of her hostility towards the fourth applicant, from T.S., the doctor of F.D.’s mother, on her state of health and her medical treatment, and from H.F., a lawyer, on the agreement reached between the families. The Regional Court dismissed these requests as irrelevant to the proceedings as, in its view, the requests were in part mere “fishing expeditions” and in part concerned issues not connected with the charge against the applicants.

On the same day the Regional Court convicted the applicants of rape under section 201 § 1 of the Penal Code and of deprivation of liberty. The first and second applicants were also convicted of aggravated coercion. The first applicant was sentenced to one year’s imprisonment, the second applicant to two years, the third applicant to twenty months and the fourth applicant to eighteen months. In its judgment, the court described the course of the events in the same terms as in the bill of indictment.

As regards the assessment of evidence, the court followed the statements of F.D. given at the trial, which, in its view, were corroborated by other evidence such as her mother’s statements, statements of police officers who had carried out the investigations, a medical report, items found at the scene of the crime, such as used adhesive tape, and reports on the examination of textiles and tissues found in the bedroom.

As regards the classification of the offence in law, the court found that from the facts established it was apparent that F.D. had been exposed to and has been threatened with acts of serious violence. It therefore had to convict the applicants of rape under Section 201 § 1 of the Penal Code.

On an unspecified date after the end of the trial and before the written version of the judgment was served on the parties, F.D. visited the judge who had presided at the trial and asked him to accept a note dated 18

June

1997 and signed by her. According to that note, she had married the first applicant on 18 June 1997 and did not wish that any member of her husband’s family should go to prison because of the incident. The note stated that she would avail herself in the future of her right as a spouse not to give evidence and that she relied on this right retroactively. The presiding judge refused to accept the note.

On 24 July 1997 the applicants filed pleas of nullity (

Nichtigkeits-beschwerde

) and appeals against sentence (

Berufung

). They complained that the Regional Court had failed to take evidence requested by them. They also complained that the presiding judge had been biased because he had refused to accept F.D.’s note of 18 June 1997 and relied in this respect on section 281 § 1 (1) of the Code of Criminal Procedure. The applicants also complained that their conviction for rape had gone beyond the terms of the indictment (

Anklageüberschreitung

) as they were convicted of rape under section 201 § 1 of the Penal Code while the bill of indictment had charged them with rape under section 201 § 2 of the Penal Code. In the applicants’ submission, if the Regional Court had been of the opinion that the public prosecutor’s indictment had not corresponded to all the elements of the case it should have given the public prosecutor the opportunity to amend the indictment. This would at the same time have given the applicants the opportunity to react to the amendment and to dispute the existence of any aggravating circumstances.

On 2 December 1997 the Supreme Court rejected the applicants’ appeal under section 285d § 1 of the Code of Criminal Procedure without holding a hearing. As regards the complaint that the presiding judge had been biased, the court found that there were no indications of this. In any event, bias could not constitute a ground of nullity under section 281 § 1 (1) of the Code of Criminal Procedure.

The Supreme Court also found that the Regional Court had acted correctly when it dismissed the applicants’ request for the taking of further evidence. As regards the request to hear S.G. as a witness, this request was based on the premise that S.G. was hostile towards the fourth applicant. However, this point had not been argued in the proceedings. As regards the hearing of T.S., the Supreme Court found that the applicants’ request to have this witness heard had not been correctly formulated as they had failed to indicate the facts which could be proved by his testimony. The same was true of their request to hear H.F. as a witness.

As regards the complaint that the judgment had exceeded the terms of the indictment with respect to the charge of rape, the Supreme Court found that a ground of nullity could only be made out if the applicants had been found guilty of an offence which had not been the subject matter of the indictment. The subject matter of an indictment was a specific act or event which, in the eyes of the public prosecutor, had brought about a punishable result. If, on the basis of the evidence taken, the event which formed the basis of the indictment had, in certain details, occurred in a manner different from that assumed by the prosecution, the court had to apply the correct law to the established facts even if the result was that the legal qualification then applied differed from the one made by the public prosecutor. It was only where the taking of evidence showed a course of events which was entirely different from the events described in the indictment such that it could no longer be considered covered by the terms of the indictment, that a conviction would pre-suppose the prior amendment of the indictment. In the present case, the act with which the applicants were charged was identical to the established facts as set out in the judgment. The trial court had merely come to a different legal qualification on the facts. However, this did not exceed the terms of the indictment (

Anklageüberschreitung

). Moreover, the different legal qualification given to the offence was not in breach of the Convention. It was the main purpose of Article 6 § 3 (d) of the Convention to achieve equality of arms between the prosecution and the defence. However, it could not be considered that a legal qualification in the judgment which differed from the one in the indictment infringed this or any other provision of the Convention. The Supreme Court remitted the applicants’ appeal against sentence to the Innsbruck Court of Appeal.

On 11 February 1998 the Court of Appeal dismissed the applicants’ appeal and confirmed the sentences fixed by the Regional Court.

B.

Relevant domestic law

Section 201 of the Penal Code (

Strafgesetzbuch

) reads as follows:

“1. Anyone who compels another person, by use of serious violence or threats of immediate serious danger to life or limb, to have sexual intercourse or to perform a sexual act which amounts to sexual intercourse shall be punished by imprisonment of one to ten years. Rendering unconscious also qualifies as use of serious violence.

Section 285d § 1 of the Code of Criminal Procedure (

Strafprozess-ordnung

) reads as follows:

"During the private deliberations, an appeal on grounds of nullity may be rejected immediately:

1.

if it ought to have been rejected by the court at first instance under Article 285a ...;

2.

if it is based on the grounds of nullity enumerated in Article 281 § 1 (1-8 and 11) and if the Supreme Court unanimously finds that the complaint should be dismissed as manifestly ill-founded without any need for further deliberation."

COMPLAINTS

The applicants complain under Article 6 of the Convention about their conviction and maintain that their trial was unfair. They submit that their conviction was based on incorrect facts; that the Regional Court refused to hear witnesses requested by them; that the presiding judge at the trial was biased because he had refused to accept F.D.’s note of 18 June 1997; and that the re-qualification of the offence by the trial court from rape under section 201 § 2 of the Penal Code to rape under section 201 § 1 without any prior change to the indictment prevented them from exercising their defence rights properly.

Under Article 6 the applicants further complain that the Supreme Court failed to hold a hearing on their plea of nullity.

The applicants also complain under Article 2 of Protocol No. 7 that a plea of nullity under Austrian law was not a sufficient review within the meaning of this provision because in such proceedings the assessment of evidence by the trial court could not be attacked.

THE LAW

The Court considers that it cannot at the present stage, on the basis of the case-file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule

54 §

3

(b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...”

The Court recalls that the manner of application of Article 6 to proceedings before appellate courts depends on the special features of the proceedings involved; account must be taken of the entirety of the proceedings in the domestic legal order and of the role of the appellate court therein (Kerojärvi v. Finland judgment of 19 July 1995, Series A no. 322, p.

15, § 40). Provided that there has been a public hearing at first instance, the absence of a "public hearing" at second instance may be justified by the special features of the proceedings at issue. Thus proceedings for leave to appeal or proceedings involving only questions of law, as opposed to questions of fact, may comply with the requirements of Article 6 even where the appellant was not given an opportunity of being heard in person by the appeal or cassation court (Monnell and Morris v. the United Kingdom judgment of 2 March 1987, Series A no. 115, p. 22, § 58).

In the present case, the applicants had a public hearing at first instance. On 2 December 1997 the Supreme Court rejected the applicants’ plea of nullity, basing its decision on section 285d § 1 of the Code of Criminal Procedure.

The Court recalls further that in the case of Bulut v. Austria it found that the nature of a review under section 285d § 1 of the Code of Criminal Procedure, whereby the Supreme Court, in summary proceedings, may refuse further consideration of an appeal which it unanimously regards as manifestly lacking any merit, can be compared to that of proceedings for leave to appeal and that in such proceedings an oral hearing before the Supreme Court is not required provided that a public hearing had been held at first instance (Bulut v. Austria judgment of 22 February 1996

, Reports of Judgments and Decisions

1996-II, § 42).

The Court finds that the above reasoning also applies to the present case. Therefore, there is no appearance of a violation of the applicants’ rights under Article 6 § 1 of the Convention because of the lack of a hearing before the Supreme Court.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

Article 2 of Protocol No. 7, in so far as relevant, reads as follows:

“1.

Everyone convicted of a criminal offence by a tribunal shall have the right to have his conviction or sentence reviewed by a higher tribunal. The exercise of this right, including the grounds on which it may be exercised, shall be governed by law.”

The Court recalls that the Contracting States may limit the scope of the review by a higher tribunal by virtue of the reference in paragraph 1 of this Article to national law. In several Member States of the Council of Europe such a review is limited to questions of law or may require the person wishing to appeal to apply for leave to do so (

Pesti and Frodl v. Austria

(dec.), 27618/95 and 27619/95, 18.1.2000).

The Court observes that the applicants could and did file a plea of nullity with the Supreme Court in which they complained about procedural defects in their trial. Furthermore, they lodged an appeal against sentence which was also examined by the Innsbruck Court of Appeal. The Court therefore finds that the review of the applicants’ conviction by the Austrian courts was sufficient for the purposes of Article 2 of Protocol No. 7 (cf.

Pesti and Frodl v. Austria

(dec.), loc. cit.). Accordingly, there is no appearance of a violation of that provision.

It follows that this part of the application is also manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to

adjourn

the examination of the applicants’ complaint under Article 6 of the Convention about their conviction and the alleged unfairness of the trial;

Declares

inadmissible the remainder of the application.

T.L. Early

J.-P.

Costa

Deputy Registrar

President