- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 23 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
- Dommage matériel - demande rejetée
Iezzi și Cerritelli împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA IEZZI ȘI CERITELLI c. ITALIA (solicitarea nr. 44514/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Iezzi și Cerritelli c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad-hoc, și domnul T.L.
Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărârea care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dnii Tonio și Emilio Iezzi și M. Dina Cerritelli, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44514/98. A. Bassino, avocat în Chieti. Guvernul italian (adică, . . .) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. ÎN FAȚĂ la 13 septembrie 1990, reclamanții au atribuit societatea în comandită simplă A., M. C. precum și compania sa de asigurări în fața tribunalului din Teramo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident de circulație. Arestarea cazului a început la 5 decembrie 1990. Cele șase audieri stabilite între această dată și 11 martie 1992, două au fost amânate din oficiu și patru au vizat punerea în discuție a altor persoane. Octombrie 1992, judecătorul a ordonat depunerea la grefa a anumitor documente, a numit doi experți și a fixat la sonda următoare la 30 martie 1993. În ziua următoare, primul expert a depus jurământul, în timp ce al doilea a refuzat mandatul din cauza relațiilor sale profesionale cu una dintre pârâte; judecătorul a numit un nou expert și a reportat cauza la 30 noiembrie 1993 pentru jurământul acestuia din urmă.
Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 13 martie 1996, deoarece a fost amânată de trei ori, în primul rând din oficiu, din cauza mutației judecătorului, apoi de către judecător, deoarece grefa nu l-a informat pe expert cu privire la data la care a fost pronunțată și apoi din cauza unei greve a avocaților. Cele cinci audieri stabilite între 25 septembrie 1996 și 11 martie 1998, una privind expertiza, depunerea documentelor și a memoriilor, admiterea martorilor și două au fost amânate din oficiu.
Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) și a fost stabilită la data de 16 În decembrie 1998. La 28 aprilie 1998, judecătorul a reportat cauza la 23 februarie 2000 și ulterior din oficiu la 20 septembrie 2000. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate de solicitanți, la 2 iulie 1998, părțile au ajuns la o soluționare amiabilă a diferendului. Între timp, ca urmare a unei cereri din partea recurentelor depuse la grefa la o dată nespecificată și pentru a obține plata imediată a unui provizion, la 16 iulie 1997, în cursul căreia judecătorul și-a rezervat decizia; printr-o ordonanță în afara ședinței din 7 august 1997, al cărei text fusese depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a respins această cerere.
Septembrie 1997, reclamanții au interjectat recurs la camera competentă împotriva ordonanței din 7 august 1997; printr-o ordonanță în afara ședinței din 2 decembrie 1997, al cărei text fusese depus la grefa din 22 decembrie 1997, camera a respins recursul. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ Õ cu privire la această teză. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 13 septembrie 1990 și a fost încheiată la 2 iulie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și nouă luni pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. În general, reclamanții solicită 80 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.
În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 12 000 000 ITL pentru prejudiciu moral. 16. Reclamanții solicită, de asemenea, suma globală de 27 211 170 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 4 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui reclamant 1 500 000 ITL.
Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Moduler Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE IEZZI ET CERRITELLI c. ITALIE (Requête n° 44514/98) ARRÊT STRASBOURG 23 octobre 2001 DÉFINITIF 23/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Iezzi et Cerritelli c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , MM. K. Jungwiert , K. Traja , juges , M me M. del Tufo, juge ad hoc, et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Tonio et Emilio Iezzi et M me Dina Cerritelli (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44514/98. Les requérants sont représentés par M e A. Bassino, avocat à Chieti. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000. EN FAIT
Le 13 septembre 1990, les requérants assignèrent la société en commandite simple A., M. C. ainsi que sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Teramo afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
La mise en état de l’affaire commença le 5 décembre 1990. Des six audiences fixées entre cette date et le 11 mars 1992, deux furent reportées d’office et quatre concernèrent la mise en cause d’autres personnes. Le 20 octobre 1992, le juge ordonna le dépôt au greffe de certains documents, nomma deux experts et fixa l’audience suivante au 30 mars 1993. Le jour venu, le premier expert prêta serment tandis que le deuxième refusa le mandat en raison de ses rapports professionnels avec l’une des défenderesses ; le juge nomma un nouvel expert et reporta l’affaire au 30 novembre 1993 pour le serment de ce dernier. Toutefois, cette audience ne se tint que le 13 mars 1996, car elle fut reportée à trois reprises, d’abord d’office en raison de la mutation du juge, puis par le juge car le greffe n’avait pas informé l’expert de la date de l’audience et ensuite en raison d’une grève des avocats. Des cinq audiences fixées entre le 25 septembre 1996 et le 11 mars 1998, une concerna une expertise, une le dépôt de documents et de mémoires, une l’admission de témoins et deux furent reportées d’office.
Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ) et l’audience fut fixée au 16 décembre 1998. Le 28 avril 1998, le juge reporta l’affaire au 23 février 2000 et ensuite d’office au 20 septembre 2000. Toutefois, selon les informations fournies par les requérants, le 2 juillet 1998 les parties parvinrent à un règlement amiable du différend.
Entre-temps, suite à une demande des requérants déposée au greffe à une date non précisée et visant à obtenir le versement immédiat d'une provision, une audience s’était tenue le 16 juillet 1997, au cours de laquelle le juge avait réservé sa décision ; par une ordonnance hors audience du 7 août 1997, dont le texte avait été déposé au greffe le même jour, le juge avait rejeté cette demande. Le 24 septembre 1997, les requérants avaient interjeté appel devant la chambre compétente contre l’ordonnance du 7 août 1997 ; par une ordonnance hors audience du 2 décembre 1997, dont le texte avait été déposé au greffe le 22 décembre 1997, la chambre avait rejeté l’appel. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 13 septembre 1990 et s’est terminée le 2 juillet 1998.
Elle a donc duré plus de sept ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament globalement 80 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Les requérants demandent également la somme globale de 27 211 170 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 4 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et accorde à chaque requérant 1 500 000 ITL. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président