SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CARRONA c. ITALIA (Cercetarea nr. 44516/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Carrone c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, domnul Antonio și dl M. Abbondanza Carrone (adică, "entitățile") au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 18 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44516/98. Reclamanții sunt reprezentați de M. A.R. Basurto, avocat la Muro Leccese (Lecce). Guvernul italian ( P. și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din Lecce pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite de reclamanți în timpul unui accident de circulație și pe care le-au evaluat la 107 062 601 lire italiene. Începând cu 27 mai 1991, s - au stabilit cele douăsprezece audieri stabilite între 3 iunie 1991 și 3 iulie 1995, patru au fost amânate din oficiu, iar una a fost amânată pentru că în această zi acolo avocații au făcut grevă, cinci au fost la audierea părților, o legătură a prezentei cauze cu un alt obiect cu același obiect și o cerere de plată imediată a unui provizion. A la que que la que la que de la 29 februarie 1996, judecătorul și-a exprimat decizia cu privire la o nouă cerere de retribuire imediată a unui depozit și de numire a unui expert ; printr-o ordonanță emisă în afara instanței la o dată nespecificată, judecătorul a respins prima cerere și a numit un expert. Cele două audieri stabilite la 10 aprilie 1997 și 7 mai 1998 au fost revocate din oficiu. Cele patru audieri stabilite la 12 mai, 9 și 16 iunie și 7 iulie 1998 au vizat o audiere a martorilor și trei jurământul expertului. O audiere a fost stabilită la 16 februarie 1999. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio . Cele șapte audieri stabilite între 7 martie 2000 și 8 mai 2001 au fost date în judecată și cinci au fost trimise la audierea unui martor, dintre care doi au fost exmatriculați din cauza absenței sale. În iulie 2001, judecătorul a numit un expert și a amânat cauza la 6 noiembrie 2001 pentru depunerea de probe. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 februarie 1991 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și șapte luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 30 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Reclamanții solicită, de asemenea, fără a cuantifica, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui reclamant 2 000 000 ITL. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trente milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un dobândă simplă de 3,5% la an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CARRONE c. ITALIE
(Requête n°
44516/98)
ARRÊT
23 octobre 2001
23/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Carrone c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
W.
Fuhrmann
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
K.
Jungwiert
,
K.
Traja
,
juges
,
M
me
M.
del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. T.L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Antonio et M
me
Abbondanza Carrone (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44516/98. Les requérants sont représentés par M
e
A.R. Basurto, avocat à Muro Leccese (Lecce). Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.
3.
Le 21 février 1991, le premier requérant, en son nom propre et en tant que représentant de la deuxième requérante - sa fille mineure -, assigna M
me
062
601 lires italiennes.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 27 mai 1991. Des douze audiences fixées entre le 3 juin 1991 et le 3 juillet 1995, quatre furent reportées d’office, une le fut car ce jour
‑
là les avocats faisaient grève, cinq concernèrent l’audition des parties, une la jonction de la présente affaire avec une autre ayant le même objet et une la demande de versement immédiat d'une provision. A l’audience du 29
février 1996, le juge réserva sa décision quant à une nouvelle demande de versement immédiat d’une provision et de nomination d’un expert
; par une ordonnance hors audience émise à une date non précisée, le juge rejeta la première demande et nomma un expert. Les deux audiences fixées les 10 avril 1997 et 7
mai
1998 furent renvoyées d’office. Les quatre audiences fixées les 12 mai, 9 et 16 juin et 7
juillet 1998 concernèrent une l’audition de témoins et trois le serment de l’expert. Une audience fut fixée au 16 février 1999.
5.
Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Des sept audiences fixées entre le 7 mars 2000 et le 8 mai 2001, deux furent renvoyée d’office et cinq concernèrent l’audition d’un témoin, dont deux furent renvoyées en raison de son absence. A la nouvelle audience du 7
juillet 2001 le juge nomma un expert et ajourna l’affaire au 6
novembre
2001 pour le dépôt de l’expertise.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 21 février 1991 et la procédure est encore pendante à ce jour.
9.
Elle a donc duré plus de dix ans et sept mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Les requérants réclament globalement 60
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subis.
14.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 30
000
000
ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
15.
Les requérants demandent également, sans quantifier, le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 4
000
000
ITL pour la procédure devant la Cour et accorde à chaque requérant 2
000
000
ITL.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 30
000
000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral
et 2
000
000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président