AFFAIRE LILLA SANTILLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA LILLA SANTILLI c. ITALIA Cerere nr. 49376/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Lilla Santilli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad-hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, Lilla Santilli a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 14 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor la F. Panepucci și A. Marchetti, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( tul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 28 martie 1988, recurenta l-a numit pe dl B. S. în fața Tribunalului din L'Aquila pentru a obține demolarea clădirilor care nu respectă distanțele legale și repararea daunelor suferite. Acuzarea a început la 4 iulie 1988. Dintre cele cinci audieri care au avut loc între 9 octombrie 1989 și 7 octombrie 1991, trei au avut loc la audierea pârâtului și o expertiză, una a fost amânată de judecătorul de punere în aplicare și ultima a fost amânată pentru a permite părților să își prezinte concluziile. La data de 19 martie 1992, tribunalul de punere în funcțiune a fost revocat în fața camerei competente stabilite pentru data de 18 februarie 1994 la data de 2 martie 1994 și, ulterior, judecătorul de punere în funcțiune a împiedicat, la data de 16 martie 1994. printr-o hotărâre din 21 decembrie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la data de 7 aprilie 1995, instanța a acceptat prima cerere a reclamantei. La 13 septembrie 1995, pârâtul a făcut apel la Curtea de Apel din L'Aquila. Prima audiere a avut loc la 20 februarie 1996. Prezentarea concluziilor a avut loc la 20 noiembrie 1996, iar .. .. ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... La 10 februarie 1998, avocatul recurentei a solicitat ca data acestei audieri să fie avansată, în măsura în care dacă nu ar fi putut fi prezent la . Această cerere a fost respinsă chiar în ziua în care data nu a fost atât de îndepărtată, iar supraîncărcarea rolului consilierului de punere în funcțiune nu a permis acest lucru. Prin Hotărârea din 27 octombrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 9 decembrie 1998, Curtea a respins cererea. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 martie 1988 și s-a încheiat la 9 decembrie 1998. 12. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și opt luni pentru două instanțe. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul, cheltuielile și cheltuielile de judecată 16. În general, recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE LILLA SANTILLI c. ITALIE

(

Requête n° 49376/99

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Lilla Santilli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Lilla Santilli («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49376/99. La requérante est représentée par M

es

F. Panepucci et A. Marchetti, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 28 mars 1988, la requérante assigna M. B. S. devant le tribunal de L'Aquila afin d’obtenir la démolition de constructions ne respectant pas les distances légales et la réparation des dommages subis.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 4 juillet 1988. Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 9 octobre 1989 et le 7 octobre 1991, trois concernèrent l’audition du défendeur et une expertise, une fut reportée par le juge de la mise en état et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions

; ce qu’elles firent le 19 mars 1992. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fixée pour le 18 février 1994 fut renvoyée d’office au 2 mars 1994 puis, car le juge de la mise en état avait un empêchement, au 16 mars 1994.

5.

Par un jugement du 21 décembre 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 7

avril

1995, le tribunal fit droit à la première demande de la requérante.

6.

Le 13 septembre 1995, le défendeur interjeta appel devant la cour d'appel de L'Aquila. La première audience se tint le 20 février 1996. La présentation des conclusions eut lieu le 20

novembre 1996, et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 3

février 1998.

7.

Cette audience fut reportée au 20 octobre 1998 car les parties ne s’étaient pas présentées. Le 10 février 1998, l’avocat de la requérante demanda que la date de cette audience fut avancée dans la mesure où s’il n’avait pu être présent à l’audience c’était à cause d’un accident de la circulation et qu’il s’agissait d’une vielle affaire. Cette demande fut rejetée le jour même au motif que la date n’était pas si éloignée et que la surcharge du rôle du conseiller de la mise en état ne le permettait pas.

8.

Par un arrêt du 27 octobre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 9

décembre

1998, la cour rejeta l’appel.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 28 mars 1988 et s’est terminée le 9 décembre 1998.

12.

Elle a donc duré plus de dix ans et huit mois pour deux instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

16.

La requérante réclame globalement 50

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

B.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 20

000

000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000

(trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président