- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Di Girolamo și alții împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DI GIROLAMO ȘI ALTELE c. ITALIA Cerere nr. 44446/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H.
B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și cetățeni italieni, dnii Natalino Girolamo, Carlo Ferigatti, Vincenzo De Simone, Franco Ferigutti, Franco Boschin, Remo Mirieri și Rinaldo Orlandi, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 3 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale).
Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44446/98. Reclamanții sunt reprezentați de M.A.N. Alfonsi, avocat la Roma. Guvernul italian (atlectorul este reprezentat de agentul său, M. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. ÎN FAVOAREA acesteia la 29 ianuarie 1987, reclamanții, membri ai cooperativei O., au opus unei execuții imobiliare începute de societatea P. împotriva cooperativei C. în fața instanței din Latina. 1988, la data de 1 iunie 1988, tribunalul a suspendat execuția. La data de 5 octombrie 1988, instanța a fost consacrată depunerii la grefa de documente, iar la data de 20 ianuarie 1989 a avut loc o discuție privind suspendarea execuției.
1990, judecătorul execuției a confirmat suspendarea executării și a retrimis asupra fondului cauzei la 25 septembrie 1990. După patru audieri, la 29 aprilie 1993, părțile și-au prezentat concluziile și la 19 decembrie 1995 s-a stabilit interdicția de a pleda. În ziua următoare, tribunalul a întrerupt procesul din cauza decesului avocatului uneia dintre părți. La o dată nespecificată, procedura a fost reluată și a avut loc la 15 octombrie 1996. printr-o ordonanță din 22 octombrie 1996, instanța redeschisă și a stabilit o audiere la 3 iunie 1997. În ziua următoare, nu s-a ținut de cuvânt pentru că în acea zi avocații au făcut grevă și încuviințarea a fost amânată la 24 iunie 1997. Cele două audieri care au urmat au fost amânate pentru a permite părților să depună anumite documente.
La 19 ianuarie 1999, judecătorul a fixat la țanc prezentarea concluziilor la 18 ianuarie 2000. Această audiere a fost amânată din oficiu la 2 martie 2000. Iunie 2000, Tribunalul a întrerupt procesul din cauza decesului avocatului reclamanților.
La o dată nespecificată, părțile au reluat procedura și o audiere a fost stabilită la 27 martie 2001. În ziua următoare, cauza a fost retrimisă la 27 septembrie 2001. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 ianuarie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 27 septembrie 2001 10. La această dată a durat deja aproximativ 14 ani și opt luni pentru o instanță.
11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul, cheltuielile și cheltuielile de judecată14 Solicită, în general, 250 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții și solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne, trimițând o copie a mai multor primite.
Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 35 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 4 900 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui reclamant 700 000 ITL.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CESUL, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (trente-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 700 000 (șapte sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE DI GIROLAMO ET AUTRES c. ITALIE ( Requête n° 44446/98 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Di Girolamo et autres c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Natalino Di Girolamo, Carlo Ferigutti, Vincenzo De Simone, Franco Ferigutti, Franco Boschin, Remo Mironti et Rinaldo Orlandi (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44446/98. Les requérants sont représentés par M e A.N. Alfonsi, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
Le 29 janvier 1987, les requérants, membres de la coopérative O., firent opposition à une exécution immobilière commencée par la société P. à l’encontre de la coopérative C. devant le tribunal de Latina.
La mise en état de l’affaire commença le 18 novembre 1987. Le 13 janvier 1988, l’audience fut remise au 1 er juin 1988 car le dossier de l’affaire avait été égaré et une autre audience fut fixée au 8 juin 1988. Le 6 juillet 1988, le juge suspendit l’exécution. Le 5 octobre 1988, l’audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents et celle du 20 janvier 1989 à une discussion concernant la suspension de l’exécution. Le 20 juin 1990, le juge de l’exécution confirma la suspension de l’exécution et renvoya quant au fond de l’affaire au 25 septembre 1990. Après quatre audiences, le 29 avril 1993 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 19 décembre 1995. Le jour venu, le tribunal interrompit le procès en raison du décès de l’avocat de l’une des parties.
A une date non précisée, la procédure fut reprise et l’audience de plaidoiries eut lieu le 15 octobre 1996. Par une ordonnance du 22 octobre 1996, le tribunal rouvrit l’instruction et fixa une audience au 3 juin 1997. Le jour venu, l’audience ne se tint pas car ce jour-là les avocats faisaient grève et l’audience fut reportée au 24 juin 1997. Les deux audiences qui suivirent furent ajournées afin de permettre aux parties de déposer certains documents. Le 19 janvier 1999, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 18 janvier 2000. Cette audience fut renvoyée d’office au 2 mars 2000. Le 1 er juin 2000, le tribunal interrompit le procès en raison du décès de l’avocat des requérants.
A une date non précisée, les parties reprirent la procédure et une audience fut fixée au 27 mars 2001. Le jour venu, l’affaire fut renvoyée au 27 septembre 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 29 janvier 1987 et était encore pendante au 27 septembre 2001.
Elle avait à cette date déjà duré environ quatorze ans et huit mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage, frais et dépens
Les requérants réclament globalement 250 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral qu’ils auraient subis et pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Les requérants réclament aussi le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes, en envoyant une copie de plusieurs reçues.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 35 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 4 900 000 ITL pour la procédure devant la Cour et accorde à chaque requérant 700 000 ITL. B. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 35 000 000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 700 000 (sept cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président