- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Valvo și Branca împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CAUZA VALVO ȘI BRANCA c. ITALIA (solicitarea nr. 44384/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Valvo și Branca c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B.
Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, domnul meu Rosaria Valvo și Angela Branca, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 10 mai 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44384/98. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. Z. l-a numit pe domnul B., soțul și tatăl recurentelor, în fața Tribunalului din Syracuse, pentru a obține transferul unei clădiri pe care aceasta ar fi cumpărat-o cu banii domnului Z. și repararea daunelor suferite. Dl B. s-a constituit la 18 mai 1988 și a prezentat o cerere reconvențională de a obține repararea pagubelor suferite ca urmare a faptului că nu a putut utiliza clădirea menționată anterior, pe care o pretindea că a plătit-o cu banii săi.
În decembrie 1988 a fost amânată din oficiu la 23 ianuarie 1989. Prin ordonanța din 24 ianuarie 1989, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert la cererea dlui B. și a amânat cazul la 22 mai 1989. În ziua următoare, la data aceea, cu experiență absentă, judecătorul în nume a numit un alt judecător și a amânat cazul la 26 iunie 1989. Între timp, la 1 martie 1989, M. Z. prezentase o cerere de introducere a unei căi de atac judiciare asupra proprietății care face obiectul litigiului și judecătorul ordonase ca părțile la reședința din 17 aprilie 1989 să fie sesizate personal.
Z. solicitase o trimitere pentru a permite reînnoirea notificării căii de atac a părților și judecătorul stabilise data la care a fost pronunțată hotărârea la 3 iulie 1989. La 24 aprilie 1989, recurenta prezentase o cerere în vederea avansării datei acestei ședințe și judecătorul stabilise data la 5 iunie 1989. B. a solicitat respingerea acțiunii în vederea obținerii sechestrului judiciar și judecătorul a anulat cazul la 6 noiembrie 1989. În aceeași zi, avocatul lui M. Z., care a fost absent în instanță, a înaintat grefei o cerere de avansare a datei la care a fost încuviințată data la care judecătorul a fixat data la 3 iulie 1989. În acea zi, expertul a depus jurământul și, printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul a respins cererea de sechestrare a imobilului și a amânat cauza la 13 noiembrie 1989. Această audiere nu a avut loc și cele patru audieri care au avut loc între 10 ianuarie 1990 și 9 ianuarie 1991 au fost retrimise în așteptarea depunerii la grefa raportului de competență.
La prima audiere, la 4 martie 1992, dl Z. și-a reînnoit cererea de arestare judiciară și, printr-o ordonanță din 6 martie 1992, judecătorul a autorizat arestarea. La 4 noiembrie 1992, avocatul recurentelor a renunțat la mandatul său și M. La 9 decembrie 1992 nu a avut loc. Pe 19 mai 1993, judecătorul a dispus ca gardianul judiciar al imobilității să fie judecat și a amânat cazul la 19 ianuarie 1994. În ziua următoare, un nou avocat s-a constituit pentru reclamante și judecătorul a autorizat efectuarea anumitor lucrări de menținere a proprietății. La 20 iulie 1994, gardianul judiciar a renunțat la mandatul său și judecătorul în nume de altă persoană. La 25 ianuarie 1995, M. La 6 martie 1995, judecătorul a dispus executarea acestor lucrări și a respins cererea de audiere a martorului.
La 27 martie 1995, M. Z. a prezentat o plângere împotriva acestei ordonanțe și, printr-o decizie din 3 mai 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 1 august 1995, instanța a respins plângerea menționată. După o trimitere, la 27 martie 1996, instanța a prezentat părțile în fața instanței. La 28 mai 1997, instanța a amânat cauza la 13 mai 1998. September 1997, recurentele au prezentat o cerere de avansare a datei la care a avut loc încuviințarea procedurii. Prin decizia din 23 septembrie 1997, președintele a respins cererea respectivă. În ziua următoare, tribunalul a pronunțat cauza în deliberare. printr-o ordonanță din 10 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 13 august 1998, tribunalul a redeschis judecata și a pronunțat audierea martorului, al cărui martor a fost judecat de dna judecător.
La 28 noiembrie 1998, recurentele au solicitat revocarea acestei ordonanțe. 10. Între timp, la 7 decembrie 1998, ca urmare a atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) ), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în funcțiune și a fixat următoarea ședință la 22 ianuarie 1999. La acea dată, recurentele reînnoiau cererea de revocare a ordonanței din 10 iunie 1998 și judecătorul se rezerva să decidă. Prin ordonanța din 17 februarie 1999, judecătorul a respins cererea menționată și a fixat ședința pentru audierea martorilor la 9 iulie 1999. 11. Potrivit informațiilor furnizate de recurente, printr-o ordonanță din 26 noiembrie 1999 cazul a fost intenționat printr-o hotărâre din 25 mai 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 25 mai 2001, instanța a acceptat cererea recurentelor.
Recurentele susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. 14 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 5 aprilie 1988 și se încheie la 25 mai 2001. 15 Prin urmare, are o durată de 13 ani și două luni pentru o instanță. 16. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 18. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât sunt imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Recurentele solicită fiecare suma de 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 20. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărei reclamante suma solicitată, și anume 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Recurentele, în momentul prezentării observațiilor privind satisfacția echitabilă, nu au cuantificat valoarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața Curții. În iunie 2001, recurentele au cuantificat valoarea cheltuielilor și cheltuielilor în 7 540 000 ITL, dar dincolo de termenul acordat recurentelor pentru prezentarea observațiilor privind satisfacția echitabilă.
În acest caz și ținând seama de elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul acordat fiecărei recurente. Interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (25 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 500 000 (cinci sute de mii) lire italiene fiecărei reclamante pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată care vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată.
Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE VALVO ET BRANCA c. ITALIE (Requête n° 44384/98) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Valvo et Branca c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. C.L. Rozakis , président , A.B. Baka G. Bonello , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits , juges , M me M. Del Tufo, juge ad hoc, et de M. E. Fribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissantes italiennes, M mes Rosaria Valvo et Angela Branca (« les requérantes »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 mai 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44384/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000. EN FAIT
Le 5 avril 1988, M me Z. assigna M. B., mari et père des requérantes, devant le tribunal de Syracuse, afin d’obtenir le transfert d’un immeuble que celui-ci aurait acheté avec l’argent de M me Z. et la réparation des dommages subis.
M. B. se constitua le 18 mai 1988 et présenta une demande reconventionnelle visant à obtenir la réparation des dommages subis suite au fait qu’il n’avait pas pu utiliser ledit immeuble, qu’il alléguait avoir payé avec son propre argent.
L’instruction de l’affaire commença le 19 mai 1988. L’audience prévue pour le 1 er décembre 1988 fut reportée d’office au 23 janvier 1989. Par une ordonnance du 24 janvier 1989, le juge de la mise en état nomma un expert à la demande de M. B. et ajourna l’affaire au 22 mai 1989. Le jour venu, l’expert étant absent, le juge en nomma un autre et ajourna l’affaire au 26 juin 1989.
Entre-temps, le 1 er mars 1989, M me Z. avait présenté une demande de saisie judiciaire de l’immeuble objet du litige et le juge avait ordonné la comparution personnelle des parties à l’audience du 17 avril 1989. Le jour venu, M me Z. avait demandé un renvoi afin de permettre de renouveler la notification du recours aux parties et le juge avait fixé la date de l’audience au 3 juillet 1989. Le 24 avril 1989, la requérante avait présenté une demande tendant à ce que la date de cette audience fût avancée et le juge avait fixé la date au 5 juin 1989. Ce jour-là, M. B. demanda le rejet du recours visant à obtenir la saisie judiciaire et le juge ajourna l’affaire au 6 novembre 1989. Le même jour, l’avocat de M me Z., qui était absent à l’audience, déposa au greffe une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée et le juge fixa la date au 3 juillet 1989. Ce jour-là, l’expert prêta serment et, par une ordonnance du même jour, le juge rejeta la demande de saisie de l’immeuble et ajourna l’affaire au 13 novembre 1989.
Ladite audience ne se tint pas et les quatre audiences qui eurent lieu entre le 10 janvier 1990 et le 9 janvier 1991 furent renvoyées dans l’attente du dépôt au greffe du rapport d’expertise. L’audience prévue pour le 19 juin 1991 ne se tint pas. Suite au décès de M. B., survenu le 20 juillet 1991, le 8 janvier 1992 M me Z. reprit la procédure à l’encontre des requérantes et de deux autres héritiers. A la première audience, le 4 mars 1992, M me Z. renouvela sa demande de saisie judiciaire et, par une ordonnance du 6 mars 1992, le juge autorisa ladite saisie. Le 4 novembre 1992, l’avocat des requérantes renonça à son mandat et M me Z. demanda l’autorisation d’exécuter des travaux urgents dans l’immeuble en cause. L’audience prévue pour le 9 décembre 1992 n’eut pas lieu. Le 19 mai 1993, le juge ordonna la comparution du gardien judiciaire de l’immeuble et ajourna l’affaire au 19 janvier 1994. Le jour venu, un nouvel avocat se constitua pour les requérantes et le juge autorisa la réalisation de certains travaux de maintien de l’immeuble.
Le 20 juillet 1994, le gardien judiciaire renonça à son mandat et le juge en nomma un autre. Le 25 janvier 1995, M me Z. demanda l’audition d’un témoin et le juge ordonna au gardien de rédiger un rapport concernant les travaux nécessaires. Par une ordonnance du 6 mars 1995, le juge ordonna la réalisation desdits travaux et rejeta la demande d’audition du témoin. Le 27 mars 1995, M me Z. présenta une réclamation à l’encontre de ladite ordonnance et, par une décision du 3 mai 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 1 er août 1995, le tribunal rejeta ladite réclamation. Après un renvoi, le 27 mars 1996 le juge d’instance remit les parties devant le tribunal. Le 28 mai 1997, le tribunal ajourna l’affaire au 13 mai 1998. Le 20 septembre 1997, les requérantes présentèrent une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Par une décision du 23 septembre 1997, le président rejeta ladite demande. Le jour venu, le tribunal mit l’affaire en délibéré.
Par une ordonnance du 10 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 13 août 1998, le tribunal rouvrit l’instruction et ordonna l’audition du témoin dont M me Z. avait demandé l’audition et ajourna l’affaire au 27 janvier 1999. Le 28 novembre 1998, les requérantes demandèrent la révocation de ladite ordonnance.
Entre-temps, le 7 décembre 1998, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état et fixa l'audience suivante au 22 janvier 1999. A cette date, les requérantes renouvelaient la demande visant à révoquer l'ordonnance du 10 juin 1998 et le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 17 février 1999, le juge rejeta ladite demande et fixa l'audience pour l'audition des témoins au 9 juillet 1999.
Selon les informations fournies par les requérantes, par une ordonnance du 26 novembre 1999 l'affaire fut mise en délibéré. Par un jugement du 25 mai 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mai 2001, le tribunal fit droit à la demande des requérantes. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12. Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 5 avril 1988 et c’est terminée le 25 mai 2001.
Elle a donc durée treize ans et deux mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérantes réclament chacune la somme de 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral qu’elles auraient subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérante la somme demandée à savoir 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Les requérantes, au moment de la présentation des observations sur la satisfaction équitable ne quantifièrent pas le montant des frais et dépens encourus devant la Cour. Par une lettre du 25 juin 2001, les requérantes quantifièrent le montant des frais et dépenses en 7 540 000 ITL, mais au delà du délai accordé aux requérantes pour la présentation des observation sur la satisfaction équitable. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession, la Cour estime raisonnable la somme de 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 500 000 (cinq cent mille) lires italiennes à chaque requérante pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président