AFFAIRE SIPER S.R.L. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SIPER S.R.L. c. ITALIA Cerere nr. 44493/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Siper S.r.l. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată, La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o societate italiană, Siper S.r.l. ( Recurentă, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 20 iunie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44493/98. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. FACE LA 9 mai 1986, recurenta a atribuit comunei Salerno în fața Tribunalului din Salerno pentru a obține constatarea că aceasta nu și-a eliberat apartamentele și repararea daunelor suferite. 1986, judecătorul a numit un expert și acesta a fost absent la tribunalul din 25 septembrie 1986 și a depus jurământul la 13 noiembrie 1986. Din cele treisprezece audieri stabilite între 12 martie 1987 și 14 decembrie 1990, două au vizat raportul de competență și trei au fost completate de competență, o audiere a fost trimisă la cererea reclamantei, una a fost prezentată de pârâtă, una a fost prezentată părților și șase audieri au fost ținute la zi. Părțile au prezentat concluziile lor la 5 aprilie 1991 și Tribunalul de pledoarii a avut loc la 3 decembrie 1991. Printr-o hotărâre din 26 februarie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 28 aprilie 1992, Tribunalul a acceptat parțial cererea recurentei. La 3 iulie 1992, reclamanta a răspuns la apelul la Tribunalul de apel din Salerno. noiembrie 1992 și cinstirea pledoariilor a avut loc la 8 iulie 1993. Printr-o hotărâre din 20 iulie 1993, al cărei text a fost depus la grefă la 21 septembrie 1993, Curtea a respins cererea reclamantei. La 5 martie 1994, reclamanta a luat măsuri în casare. 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 19 aprilie 1995, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea din Salerno și a retrimis cauza în fața instanței judecătorești din Napoli. La 18 iulie 1995, reclamanta a reînceput procedura în fața acestei din urmă instanțe. Părțile și-au prezentat concluziile la 7 martie 1996 și au fost stabilite la 30 mai 1997. La cererea recurentei, președintele Curții a înaintat data acestei ședințe la 20 decembrie 1996. În ziua următoare, la 10 octombrie 1997 a fost pronunțată o sentință din oficiu. printr-o hotărâre din 16 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 28 octombrie 1997. La 13 februarie 1998, Primăria s-a ocupat de casare, a avut loc o ședință la 22 septembrie 1998. printr-o hotărâre din 27 septembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 22 decembrie 1998, Curtea a respins recursul. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. 12 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 mai 1986 și sa încheiat la 22 decembrie 1998. 13. Prin urmare, aceasta a durat puțin peste 12 ani și șapte luni pentru cinci instanțe. 14. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Recurenta solicită 148 973 228 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și s ë le predate Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 000 000 ITL pentru daune. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. Recurenta solicită, de asemenea, 67 845 939 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L. UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (douăsprezece milioane) lire italiene pentru daune că această sumă va fi mai mare cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE SIPER S.R.L. c. ITALIE

(

Requête n° 44493/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Siper S.r.l. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Siper S.r.l. («

la

requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44493/98. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 9 mai 1986, la requérante assigna la commune de Salerne devant le tribunal de Salerne afin d’obtenir le constat que celle-ci n’avait pas libéré ses appartements et la réparation des dommages subis.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 28 juin 1986. Le 9

juillet

1986, le juge nomma un expert. Celui-ci fut absent à l’audience du 25 septembre 1986 et prêta serment le 13 novembre 1986. Des treize audiences fixées entre le 12 mars 1987 et le 14 décembre 1990, deux concernèrent le rapport d’expertise et trois un complément d’expertise, une audience fut renvoyée à la demande de la requérante, une le fut à celle de la défenderesse, une le fut à celle des parties et six audiences furent ajournées d’office. Les parties présentèrent leurs conclusions le 5

avril

1991 et l’audience de plaidoiries se tint le 3 décembre 1991. Par un jugement du 26

février 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 1992, le tribunal fit en partie droit à la demande de la requérante.

5.

Le 3 juillet 1992, la requérante interjeta appel devant la cour d’appel de Salerne. L’instruction commença le 6 octobre 1992. Les parties présentèrent leurs conclusions le 17

novembre 1992 et l’audience de plaidoiries se tint le 8 juillet 1993. Par un arrêt du 20

juillet 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 21 septembre 1993, la cour rejeta l’appel de la requérante.

6.

Le 5 mars 1994, la requérante se pourvut en cassation. L’audience se tint le 6

mars

7.

Le 18 juillet 1995, la requérante reprit la procédure devant cette dernière juridiction. L’instruction commença à une date non précisée. Les parties présentèrent leurs conclusions le 7 mars 1996 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 30 mai 1997. A la demande de la requérante, le président de la cour avança la date de cette audience au 20 décembre 1996. Le jour venu, l’audience fut renvoyée d’office au 10 octobre 1997.

8.

Par un arrêt du 16

octobre

1997, dont le texte fut déposé au greffe le 28

octobre 1997, la cour fit droit à l’appel de la requérante.

9.

Le 13 février 1998, la mairie se pourvut en cassation, une audience eut lieu le 22

septembre 1998. Par un arrêt du 27 septembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 22 décembre 1998, la Cour rejeta le pourvoi.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 9 mai 1986 et s’est terminée le 22 décembre 1998.

13.

Elle a donc duré un peu plus de douze ans et sept mois pour cinq instances.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

La requérante réclame 148

973

228

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral qu’elle aurait subi.

18.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

000

ITL pour dommage.

B.

Frais et dépens

19.

La requérante demande également 67

845

939

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12

000

000 (douze millions) lires italiennes pour dommage

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président