ADNANE v. THE NETHERLANDS

Prima solicitantă are cetățenie marocană și olandeză. El s-a născut în 1960 și locuiește în Veenendaal. Al doilea reclamant este fiica lui. Ea este națională marocană, născut în 1989 și locuiește în prezent cu tatăl ei. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl J.A. van Ham, avocat practicant în Veenendaal. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant s-a născut și a crescut în Maroc, unde în 1985 s-a căsătorit cu M.B., pe care a divorțat de revocare la 5 februarie 1990. Al doilea reclamant s-a născut din această căsătorie și, după divorțul părinților ei, a rămas în îngrijirea și custodia mamei sale. La 22 martie 1990, prima reclamantă s-a căsătorit cu dna N.B. și, la 4 iulie 1990, s-a mutat în Țările de Jos. Din această căsătorie, trei copii s-au născut în Țările de Jos în 1992, 1995 și, respectiv, 1999. La fel ca prima reclamantă, dna N.B. are cetățenie marocană și olandeză. După ce au aflat în 1993 că, la 19 iunie 1991, M.B. a încredințat asistența și custodia sorei sale A.B., prima reclamantă a luat o procedură în fața Tribunalului de Primă Instanță din Meknès (Maroc) care urmărește să obțină custodia celui de-al doilea reclamant. În hotărârea din 30 ianuarie 1996, Tribunalul de Primă Instanță a remarcat că M.B. s-a recăsătorit între timp și a susținut că, în consecință, ea a pierdut dreptul la custodia fiicei sale în beneficiul tatălui. Prin urmare, acesta a acordat custodia celui de-al doilea reclamant primului reclamant. A.B. a fost ordonat să predea al doilea reclamant la primul reclamant, care, la rândul său, a plătit A.B. o alocație de întreținere pentru îngrijirea celui de-al doilea reclamant, precum și o alocație pentru a fi avut grijă de cel de-al doilea reclamant. Această hotărâre a fost notificată părților la 13 martie 1996. În aceeași zi, al doilea reclamant a reședința cu bunicii săi parenti din Maroc. La 26 august 1997, în numele celui de-al doilea reclamant, primul reclamant a depus o cerere de viză de reședință provizorie (angajarea tot voorlopig verblijf) din motive de reunificare a familiei. O astfel de viză este, în mod normal, o condiție prealabilă pentru acordarea unui permis de reședință care conferă drepturi de reședință mai permanente. La 9 ianuarie 1998, ministrul Afacerilor Externe (ministrul van Buitenlandse Zaken) a respins cererea. În măsura în care reclamanții se bazează pe art. 8 din Convenție, ministrul a susținut că nu a existat nici o interferență cu aceste drepturi în faptul că al doilea reclamant nu a fost privat de un drept de ședere care îi permit să se bucure de viața de familie cu tatăl ei în Țările de Jos. În plus, Ministrul a susținut că nu există nicio obligație pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenție de a permite celui de-al doilea reclamant să ia reședință în Țările de Jos, deoarece refuzul de a-i acorda un permis de ședere nu împiedică continuarea vieții de familie a reclamanților, deoarece atunci nu s-a stabilit că există un obstacol pentru exercitarea vieții de familie în afara Țărilor de Jos. La 15 ianuarie 1998, cel de-al doilea reclamant a depus o obiecție (bezwaar) la Ministrul Afacerilor Externe împotriva deciziei din 9 ianuarie 1998. În cursul unei audieri din 17 iunie 1998, primul reclamant a declarat, printre altele, că, în afară de părinții săi, a avut, de asemenea, două surori căsătorite și doi frați care locuiesc în Maroc. În decizia sa din 14 iulie 1998, ministrul a respins obiecția. La 24 iulie 1998, al doilea reclamant a depus apel la Curtea Regională de la Haga (Arrondissementsrechtbank) care stă la Haarlem. La o dată neespecificată în vara din 1998, al doilea reclamant a călătorit în Țările de Jos, unde s-a mutat cu familia primului reclamant. În urma unei audieri de la 16 martie 1999, Curtea Regională de la Haga a respins recursul la 15 aprilie 1999. Curtea Regională a hotărât, printre altele, că nu există nici o indicație că primul reclamant a avut întotdeauna intenția de a fi reunit cu cel de-al doilea reclamant. Acesta a remarcat în acest sens că, atunci când primul reclamant a părăsit Marocul pentru Țările de Jos în 1990, el a lăsat al doilea reclamant în urmă cu mama ei din Maroc și a constatat că această situație a fost concepută ca fiind un acord permanent. Numai după ce a aflat că cel de-al doilea reclamant a fost îngrijit de fapt de mătușa maternă, prima reclamantă a luat o procedură care urmărește să obțină custodia celui de-al doilea reclamant. În plus, Curtea regională nu a constatat că au existat contacte regulate între reclamanții în perioada în care a doua reclamantă a fost îngrijită de mama ei și de mătușa mamă. În acest punct, a remarcat că prima reclamantă a învățat numai după doi ani că al doilea reclamant a fost încredințat îngrijirii mătușii materne. Acest lucru nu a fost modificat de faptul că primul reclamant a plătit pentru costurile îngrijirii și educației celui de-al doilea reclamant, deoarece a început să facă acest lucru doar după un ordin judiciar în acest sens. În ceea ce privește art. 8 din convenție, Curtea regională a susținut că această dispoziție nu conține o obligație generală de a permite exercitarea vieții familiale prin intermediul imigrației, ci că existența unei astfel de obligații depinde de circumstanțele specifice ale fiecărui caz. În acest sens, Curtea Regională a considerat că reclamanții nu au prezentat niciun fapt sau circumstanță pe baza căruia ar trebui considerat că interesul lor personal depășește interesele autorităților Țărilor de Jos în menținerea unei politici restrictive în domeniul imigrației și a concluzionat că ministrul nu a acționat ilegal în refuzul acordării celui de-al doilea reclamant o viză de ședere provizorie. Având în vedere situația din Țările de Jos în ceea ce privește dimensiunea populației și ocuparea forței de muncă, politica guvernamentală în domeniul imigrației – definită în circularul extraterestrilor (Vreemlelingencirculaire) din 1994 – vizează restricționarea numărului de extratereștri admis în Țările de Jos. În general, extratereștrii sunt autorizați doar în scopuri de reședință dacă: (a) Țările de Jos sunt obligați să facă acest lucru în temeiul dreptului internațional; (b) acest lucru servește „interesele esențiale ale Țărilor de Jos”, de exemplu interesele economice sau culturale; și (c) există „proiecte cogente de natură umanitară” (capitolul A4/5.3 din circularul extratere). Politica de admitere în scopuri de reunificare a familiei este stabilită în capitolul B1/5 din circularul extratereștrilor. Acest lucru prevede, în măsura în care este relevant, că un permis de reședință pentru reunificare a familiei poate fi acordat unui părinte de naționalitate olandeză cu copii minori, atunci când copiii aparțin factual familiei și legăturile familiale cu unul dintre părinții existent deja în străinătate. Se consideră că legăturile familiale au încetat cu siguranță în cazul integrării pe termen lung a copilului într-o altă familie, în timp ce părintele nu mai exercită autoritatea parentală și nu mai prevăd costurile educației și îngrijirii copilului.

The first applicant has both Moroccan and Dutch citizenship. He was born in 1960 and is living in Veenendaal. The second applicant is his daughter. She is a Moroccan national, born in 1989, and currently living with her father. They are represented before the Court by Mr J.A. van Ham, a lawyer practising in Veenendaal. The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The first applicant was born and raised in Morocco, where in 1985 he married M.B., whom he divorced by repudiation on 5 February 1990. The second applicant was born out of this marriage and, after her parents’ divorce, remained in the care and custody of her mother. On 22 March 1990, the first applicant married with Ms N.B. and, on 4 July 1990, moved to the Netherlands. Out of this marriage, three children were born in the Netherlands in 1992, 1995 and 1999 respectively. Like the first applicant, Ms N.B. has both Moroccan and Dutch citizenship. After having learned in 1993 that, on 19 June 1991, M.B. had entrusted the second applicant’s care and custody to her sister A.B., the first applicant took proceedings before the Court of First Instance in Meknès (Morocco) seeking to obtain the custody of the second applicant. In its judgment of 30 January 1996, the Meknès Court of First Instance noted that M.B. had remarried in the meantime and held that, consequently, she had lost the entitlement to the custody of her daughter to the benefit of the father. It therefore awarded the second applicant’s custody to the first applicant. A.B. was ordered to hand the second applicant over to the first applicant, who in turn was to pay A.B. a maintenance allowance for the second applicant’s care as well as an allowance for having looked after the second applicant. This judgment was notified to the parties on 13 March 1996. On the same day, the second applicant took up residence with her parental grandparents in Morocco. On 26 August 1997, on behalf of the second applicant, the first applicant filed a request for a provisional residence visa (machtiging tot voorlopig verblijf) on grounds of family reunification. Such a visa is normally a prerequisite for the grant of a residence permit which confers more permanent residence rights. On 9 January 1998, the Minister of Foreign Affairs (Minister van Buitenlandse Zaken) rejected the request. Insofar as the applicants relied on Article 8 of the Convention, the Minister held that there had been no interference with these rights in that the second applicant had not been deprived of a residence entitlement enabling her to enjoy family life with her father in the Netherlands. The Minister further held that there was no positive obligation under Article 8 of the Convention to allow the second applicant to take up residence in the Netherlands since the refusal to grant her a residence permit did not prevent a continuation of the applicants’ family life as it existed then whereas it had not been established that there was an obstacle to the exercise of their family life outside the Netherlands. On 15 January 1998, the second applicant filed an objection (bezwaar) with the Minister of Foreign Affairs against the decision of 9 January 1998. In the course of a hearing held on 17 June 1998, the first applicant stated, inter alia, that – apart from his parents – he also had two married sisters and two brothers living in Morocco. In his decision of 14 July 1998, the Minister rejected the objection. On 24 July 1998, the second applicant filed an appeal with the Hague Regional Court (Arrondissementsrechtbank) sitting in Haarlem. At some unspecified date in the summer of 1998, the second applicant travelled to the Netherlands, where she moved in with the first applicant’s family. Following a hearing held on 16 March 1999, the Hague Regional Court rejected the appeal on 15 April 1999. The Regional Court held, inter alia, that there was no indication that the first applicant had always had the intention of being reunited with the second applicant. It noted in this respect that, when the first applicant left Morocco for the Netherlands in 1990, he had left the second applicant behind with her mother in Morocco and found it established that this situation had been intended as being a permanent arrangement. It was only after having learned that the second applicant was in fact being cared for by her maternal aunt that the first applicant took proceedings seeking to obtain the custody of the second applicant. Furthermore, the Regional Court did not find it established that there had been any regular contacts between the applicants during the period when the second applicant had been cared for by her mother and her maternal aunt. On this point, it noted that the first applicant learned only after two years that the second applicant had been entrusted to the care of her maternal aunt. This was not altered by the fact that the first applicant had paid for the costs of the second applicant’s care and upbringing since he had only started to do so after a judicial order to this effect. As regards Article 8 of the Convention, the Regional Court held that this provision does not contain a general obligation to enable the exercise of family life by way of immigration, but that the existence of such an obligation is dependent on the particular circumstances of each case. In this connection, the Regional Court held that the applicants had not submitted any facts or circumstances on the basis of which it should be held that their personal interest outweighed the interests of the Netherlands authorities in maintaining a restrictive immigration policy, and concluded that the Minister had not acted unlawfully in refusing to grant the second applicant a provisional residence visa. In view of the situation in the Netherlands as regards population size and employment, Government immigration policy – defined in the Aliens Circular (Vreemdelingencirculaire) of 1994 – is aimed at restricting the number of aliens admitted to the Netherlands. In general, aliens are only granted admission for residence purposes if: (a) the Netherlands are obliged under international law to do so; (b) this serves the “essential interests of the Netherlands”, e.g. economic or cultural interests; and (c) there are “cogent reasons of a humanitarian nature” (Chapter A4/5.3 of the Aliens Circular). The policy for admission for family reunification purposes is laid down in Chapter B1/5 of the Aliens Circular. This provides, insofar as relevant, that a residence permit for the purposes of family reunification may be granted to a parent of Dutch nationality with minor children, when the children factually belong to his/her family and family ties with one of the parents already existed abroad. Family ties are considered to have definitely ceased to exist in case of long-term integration of the child into another family while the parent(s) no longer exercise parental authority and no longer provide for the costs of the upbringing and care of the child.