Sari împotriva Turciei și a Danemarcei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21889/93) îndreptată împotriva Republicii Turcia și Regatului Danemarcei și depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") de către cetățean turc, D. Hamdi Sarı („reclamantul"), pe 9 aprilie 1993, în baza articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-ul Hasip Kaplan, avocat la baroul din Istanbul. Guvernul turc era reprezentat de agentul său, D. Bakır Çağlar. Guvernul danez era reprezentat de agentul său, D. Tyge Lehmann.

Reclamantul susținea în particular că cauza sa nu fusese ascultată într-un termen rezonabil de autoritățile judiciare ale celor doi state contractante, în încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Printr-o decizie din 4 martie 1998, Comisia (a doua cameră) a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernele au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Guvernul danez a depus observații suplimentare pe fond pe 24 aprilie 1998.

Reclamantul a depus observațiile sale în răspuns pe 29 iunie 1998.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera înarcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament. Ulterior, DD. P. Lorenzen și R. Türmen, judecători aleși pentru Danemarca și respectiv Turcia, s-au recuzat (art. 28 din regulament), iar Guvernele danez și turc au desemnat respectiv pe Doamna E. Palm și pe D. F. Gölcüklü să asigure funcția de judecători ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament). PE FOND I.

Pe 26 februarie 1990, tribunalul din Gentofte ordona arestul preventiv al reclamantului.

Pe 27 februarie 1990, serviciile Interpol din Copenhaga cereau autoritățile turce să aresteze și să interoghez reclamantul.

Pe 13 martie 1990, ministerul Justiției danez cerea, prin intermediul ministerului Afacerilor externe danez, extradarea reclamantului.

Pe 17 mai 1990, această cerere, însoțită de-acum de o traducere în limba turcă a documentelor daneze, fusese reiternată. Ministerul Justiției danez indica de asemenea că dacă autoritățile turce refuzau extradarea cerută, ar putea considera transferul jurisdicției autorităților judiciare turce. În același timp, pe 14 martie 1990, ministerul Justiției turc invita Guvernul danez să-și comunice poziția cu privire la conducerea investigației penale de către autoritățile turce.

Pe 15 iunie 1990, ministerul Justiției turc cerea parchetului din Sivas să deschidă o anchetă împotriva reclamantului.

La finalizarea investigației preliminare, pe 23 iulie 1990, tribunalul din Șarkıșla emitea mandat de arestare împotriva reclamantului.

Pe 29 iunie 1992, reclamantul fusese arestat la Istanbul și plasat în arest preventiv de judecătorul de pace din Kartal (Istanbul).

Pe 30 iunie 1992, serviciile Interpol din Ankara informau autoritățile daneze de arestarea reclamantului și cereau transmiterea documentelor și probelor corespunzătoare.

Pe 1 iulie 1992, serviciile Interpol din Copenhaga informau pe cele din Ankara că datele amprentelor digitale ale reclamantului urmau să fie transmise la Ankara. Acest act nu a putut fi efectuat, deoarece autoritățile turce nu garantaseră că pedeapsa capitală nu va fi pronunțată la finalizarea procesului.

Printr-un act de acuzare din 22 iulie 1992, parchetul din Kartal intentă acțiune penală împotriva reclamantului în fața curții de jurați din Kartal pentru omor voluntar.

La ședința din 18 august 1992, curtea de jurați, prin intermediul ministerului Justiției, cerea autoritățile judiciare daneze comunicarea dosarului cauzei, precum și raportul de medicină legală. Această cerere, redactată în limba turcă, fusese transmisă autorităților daneze pe 13 octombrie 1992.

Pe 16 septembrie 1992, curtea de jurați decidea să aștepte răspunsul autorităților judiciare daneze. De altfel, ordona, printr-o comisie rogatorie adresată curții de jurați din Tarsus, ascultarea unui martor în Turcia.

Pe 16 octombrie 1992, curtea de jurați din Kartal ordona procurorului Republicii să urmărească cererea sa la jurisdicțiile daneze pentru obținerea dosarului cauzei.

Pe 16 noiembrie 1992, curtea de jurați din Kartal decidea să aștepte răspunsul autorităților judiciare daneze.

Pe 7 decembrie 1992, directorul poliției și al parchetului din Gentofte informa ministerul Justiției danez că toate documentele care permiteau evaluarea cererii de extradare a reclamantului fuseseră transmise Guvernului turc.

Pe 10 decembrie 1992, funcționarul de legătură nordic din Ankara informa autoritățile daneze că ministerul Afacerilor externe turc pronunțase o poziție asupra altei cereri de extradare.

Pe 6 ianuarie 1993, acel funcționar informa autoritățile daneze că autoritățile turce nu răspunseseră încă la cererea de extradare. Preciza că conform dispozițiilor codului penal turc, reclamantul ar putea fi condamnat la moarte.

La ședințele din 16 decembrie 1992, 18 ianuarie și 15 februarie 1993, curtea de jurați din Kartal reiternată, prin cale diplomatică, cererea sa la curtea de jurați din Gentofte pentru obținerea dosarului cauzei.

Printr-o scrisoare din 13 ianuarie 1993, avocatul danez al reclamantului desemnat din oficiu de judecătorul tribunalului din Gentofte informa avocatul turc al reclamantului din Istanbul că extradarea reclamantului face obiectul negocierilor între autoritățile daneze și turce.

Pe 27 ianuarie 1993, ministerul Justiției turc, referindu-se la scrisoarea sa din 13 octombrie 1992, reclamă din nou dosarul investigației conduse în Danemarca.

Pe 12 martie 1993, curtea de jurați din Kartal, neobținând încă răspuns de la autoritățile judiciare daneze, ajourna procesul.

Printr-o scrisoare din 25 martie 1993, notificată pe 20 aprilie 1993, Guvernul danez indicat Guvernului turc că cererea acestuia pentru transfer al dosarului reclamantului în Turcia fusese interpretată ca refuz implicit al extradării reclamantului. Pentru a negocia transferul procedurii penale în Turcia, Guvernul danez cerea de asemenea informații cu privire la sancțiunea care ar putea fi infligată reclamantului în Turcia și cerea garanția că nu va fi condamnat la moarte.

Pe 22 aprilie 1993, autoritățile turce, referindu-se la scrisorile sale din 13 octombrie 1992 și 27 ianuarie 1993, trimiteau o amintire autorităților daneze.

Pe 5 octombrie 1993, ministerul Justiției turc oferi curs cererii autorităților daneze prezentate pe 25 martie 1993 și ceru din nou trimiterea dosarului stabilit de autoritățile daneze.

Pe 8 noiembrie 1993, funcționarul de legătură nordic din Ankara informa autoritățile daneze că autoritățile turce declaraseră că reclamantul nu risca pedeapsa capitală în Turcia.

Pe 9 noiembrie 1993, ministerul Justiției transmitea directorului poliției și al parchetului din Gentofte documentele trimise de autoritățile turce pe 5 octombrie 1993.

Pe 23 decembrie 1993, directorul poliției și al parchetului din Gentofte returnau aceste documente cu traducere în limba daneză ministerului Justiției.

Pe 4 ianuarie 1994, Guvernul danez informa Guvernul turc că se pregătea să ceară autorităților turce să asume responsabilitatea procesului reclamantului. Cu toate acestea, înainte de a da acordul pentru transferul procedurii, Guvernul danez pune condiția ca autoritățile turce să autorizeze poliția daneză să interoghez reclamantul în Turcia.

Pe 6 ianuarie 1994, funcționarul de legătură nordic din Ankara transmitea acest mesaj prin Interpol ministerului Justiției turc.

Pe 2 februarie 1994, serviciile Interpol din Ankara informau verbal acel funcționar că ministerul Justiției turc cerea o cerere oficială de asistență judiciară din partea Danemarcei.

Pe 9 februarie 1994, ministerul Justiției danez prezentau autorităților turce o cerere oficială de asistență judiciară.

Pe 29 martie 1994, funcționarul de legătură nordic din Ankara obținea de la serviciile Interpol informația că ministerul Justiției turc examinase acea cerere și aștepta comentarii ale parchetului din Istanbul.

Pe 7 aprilie 1994, serviciile Interpol și ulterior parchetul din Istanbul informau acel funcționar că la ședința care s-ar ține pe 13 aprilie 1994 în fața curții de jurați din Kartal, poliția daneză ar putea interoga reclamantul.

Pe 13 aprilie 1994, poliția daneză și consilierul danez al reclamantului interogau acesta din urmă la Istanbul, informând-o că era prevenit pentru încălcarea articolului 237 din codul penal danez referitor la omor.

Pe 14 aprilie 1994, un reprezentant al poliției daneze cereau autoritățile turce să-i furnizeze copia procesuluiverbal al ședinței din 13 aprilie 1994. I se informează că era necesară o cerere oficială pentru obținerea acesteia.

Pe 18 aprilie și 20 iunie 1994, ministerul Justiției turc trimite ministerului Justiției danez traducerea în limba engleză a actului de acuzare împotriva reclamantului și procesul-verbal al ședinței din 13 aprilie 1994 din fața curții de jurați din Kartal.

Pe 6 mai 1994, directorul poliției și al parchetului din Gentofte cereau ministerului Justiției danez să invite autoritățile turce să producă copie procesul-verbal al ședinței din 13 aprilie 1994. Curtea de jurați din Gentofte, la cererea directorului poliției și al parchetului din Gentofte, declarau stinse procedura pendentă în fața sa.

Pe 27 mai 1994, ministerul Justiției danez cereau oficial ministerului Justiției turc producerea copiei procesuluiverbal al ședinței din 13 aprilie 1994.

Pe 7 iunie 1994, funcționarul de legătură nordic din Ankara transmitea aceasta cerere oficială ministerului Justiției turc.

Pe 26 iunie 1994, ministerul Justiției danez cereau poliției din Gentofte să obțină o traducere în limba turcă a dosarului. Poliția din Gentofte i răspunsese că o asemenea traducere ar putea lua trei-patru luni.

Pe 13 iulie 1994, ministerul Justiției danez transmitea autorităților turce textul articolului 237 din codul penal danez. I informa de asemenea că traducerea dosarului ar putea lua aproximativ trei luni.

Pe 31 august 1994, ministerul Justiției danez furniza autorităților turce mai multe detalii cu privire la dispozițiile relevante ale codului penal și codului de procedură penală danez.

În timp ce acel schimb de corespondență continua între cei doi Guverne, curtea de jurați din Kartal ajourna ședințele pe 9 aprilie, 3 mai, 24 mai, 23 iunie, 21 iulie și 8 noiembrie 1993, precum și pe 2 februarie, 13 aprilie, 18 iulie și 5 decembrie 1994.

Pe 23 ianuarie 1995, ministerul Justiției danez cerea oficial autorităților turce să se declare competente pentru a judeca reclamantul.

Pe 7 februarie 1995, ambasada Danemarcei din Ankara transferă dosarul cauzei ministerului turc al Afacerilor externe.

La ședința din 14 iulie 1995, curtea de jurați din Kartal constata că autoritățile daneze transferaseră dosarul, dar că textul dispozițiilor codului penal danez aplicabile în caz dat nu se afla printre documente.

Pe 1 decembrie 1995, curtea de jurați din Kartal constata că dosarul nu fusese încă completat și reiternată cererea prin intermediul ministerului Justiției turc.

De altfel, cererile reclamantului în vederea libertății sub caution și prezentate pe 18 august, 16 septembrie, 16 octombrie, 16 noiembrie, 16 decembrie 1992, 18 ianuarie, 12 martie, 9 aprilie, 3 mai, 24 mai și 23 iunie 1993 fuseseră respinse de curtea de jurați din Kartal. Aceasta-și fundamentase deciziile de respingere pe starea dosarului și pe natura crimei în chestiune.

La ședința din 21 iulie 1993, curtea de jurați din Kartal, ținând seama de întârzierea cauzată de așteptarea transferului dosarului, ordona eliberarea reclamantului sub caution.

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 1997, curtea de jurați din Kartal condamna reclamantul la doisprezece ani de închisoare pentru omor voluntar, în aplicarea codului penal danez (în caz dat, legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile inculpatului). Reclamantul declara recurs în casație.

Printr-o hotărâre din 25 februarie 1998, Curtea de Casație confirma decizia pronunțată în prima instanță în ceea ce privește fondul. O infirma totuși privitor la cuantumul pedepsei.

Pe 20 noiembrie 1998, curtea de jurați din Kartal condamna în final reclamantul la cinci ani de închisoare pentru omor voluntar. II.

În materie penală, „termenul rezonabil" al articolului 6 § 1 începe din momentul în care o persoană se află „acuzată"; poate fi o dată anterioară saisizării jurisdicției de judecată (a se vedea, de exemplu, hotărârea Deweer c. Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 22, § 42), și anume data arestării, inculpării sau deschiderii investigațiilor preliminare (hotărârile Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 26-27, § 19, Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 41, § 18, și Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 45, § 100). „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, poate în general fi definită ca „notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a reproșului de a fi săvârșit o infracțiune penală", ea poate în anumite cazuri lua forma altor măsuri implicând un asemenea reproș și atrăgând și ele „repercusiuni semnificative asupra situației" suspectului (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Foti și alții c. Italia din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p. 18, § 52).

Cât privind finalizarea „termenului" în materie penală, perioada reglementată de art. 6 § 1 cuprinde întreaga procedură în cauză, inclusiv instanțele de recurs (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 34, § 76).

Curtea observă că în caz dat, perioada de luat în considerare pentru aprecierea duratei procedurii conform cerințelor „termenului rezonabil" pus de art. 6 § 1, a început cu inculparea reclamantului, pe 26 februarie 1990, de tribunalul din Gentofte, și s-a încheiat cu hotărârea pronunțată pe 20 noiembrie 1998 de curtea de jurați din Kartal. Se extinde deci pe opt ani, șapte luni și douăzeci și doi de zile. (i) Procedura în Danemarca

Conform Guvernului danez, lungimea procedurii în Danemarca ar trebui considerată doar pentru perioada din 29 iunie 1992, data arestării reclamantului în Turcia, până pe 6 ianuarie 1994, data cererii sale adresate autorităților turce, menite să asume responsabilitatea procedurii împotriva reclamantului. În acest sens, Guvernul danez reamintește că s-a vorbit doar de o cerere de jure, dat fiind că procedurile împotriva acestuia începuseră în Turcia, de facto, pe 29 iunie 1992.

Curtea consideră că procedura în Danemarca a durat de la 26 februarie 1990, data în care tribunalul din Gentofte ordona arestul preventiv al reclamantului, până pe 7 februarie 1995, data la care dosarul investigației fusese transmis autorităților turce, adică aproximativ patru ani, unsprezece luni și trei săptămâni. (ii) Procedura în Turcia

Curtea constată că procedura în Turcia a durat de la 23 iulie 1990, data la care tribunalul din Șarkıșla emitea mandat de arestare împotriva reclamantului, până pe 20 noiembrie 1998, data hotărârii definitive pronunțate de curtea de jurați din Kartal, adică aproximativ opt ani și patru luni. B. Caracter rezonabil al procedurii

Curtea va aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurii la lumina circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente. În acest scop, este de asemenea important să se țină seama de miza litigiului pentru reclamant (a se vedea, printre multe altele, hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, p. 2630, § 21). Curtea reamintește pe acest punct că deja constatase că încarcerarea inculpatului deținut constituia element de luat în considerare pentru a determina dacă s-a judecat în termen rezonabil privind bunăfondarea acuzației (hotărârea Abdoella c. Țări de Jos din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 248-A, p. 17, § 24). 1. Complexitatea cauzei

Reclamantul menține că cauza nu prezentă nicio complexitate în sine și că au fost autoritățile daneze și turce care au făcut-o complexă prin comportamentul lor reciproc.

Guvernul danez susține că fuga reclamantului în Turcia a făcut complexă desfășurarea procedurii în Danemarca.

Guvernul turc menține că autoritățile daneze au obstrucționat progresul investigației acțiunii penale și al cererii de extradare, care nu erau complexe inițial.

Curtea observă că faptele pentru care reclamantul fusese inculpat au avut loc în Danemarca, deci probele au fost culese de autoritățile acestui țară. După fuga reclamantului în Turcia, autoritățile daneze s-au găsit în imposibilitatea de a-l interoga, element major într-o investigație penală. Arestarea reclamantului și judecata sa au avut loc în Turcia, decizia finală a fost pronunțată de jurisdicțiile acestei țări.

Într-adevăr, prezenta cauză privește nu doar o procedură penală, ci și, inițial, o procedură de extradare, și apoi, o procedură de transfer de jurisdicție între două țări.

Curtea estimează că asemenea proceduri prezintă o relativă complexitate, în special pentru că se încadrează în competența a două state: statul locului crimei caută extradarea inculpatului, în timp ce statul care deține inculpatul se preocupă mai ales de transferul jurisdicției. Primul stat se găsește în imposibilitatea de a-l face pe inculpat să comparească și al doilea în imposibilitatea de a culege elemente de probă. O asemenea situație comportă riscul unei contradicții în cadrul cererilor autorităților și actelor acestora judiciare, la care se adaugă dificultăți birocratice, și în special cele de traducere.

Curtea consideră că procedura în litigiu a devenit complexă din momentul în care reclamantul a plecat iregular din Danemarca, țara unde avusese loc crima. 2. Comportamentul reclamantului

Reclamantul se apără de orice responsabilitate în prelungirea excesivă a procedurii îndreptate împotriva sa.

Guvernul danez consideră că reclamantul a contribuit mult la prelungirea procedurii prin comportamentul său, din faptul de a fi fugit din Danemarca, țara unde avusese loc crima.

Guvernul turc nu se pronunță pe acest punct.

Curtea subliniază că comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, neimputabil statului pârât și care intră în calculul pentru a determina dacă a fost sau nu o depășire a termenului rezonabil al articolului 6 § 1 (hotărârea Wiesinger c. Austria din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, p. 22, § 57).

Curtea observă de la început că în calculul termenelor atribuibile fiecăreia din trei părți ale cauzei, trebuie constatat că perioada de doi ani, patru luni și șase zile, trecută între 23 februarie 1990, data plecării reclamantului, și 29 iunie 1992, data arestării sale la Istanbul, revine doar responsabilității reclamantului care, prin propria voință, s-a de facto sustras justiției.

Curtea observă că obligația de a comparea este element esențial al procedurii penale, cu excepția cazurilor de forță majoră sau scuze legitime.

Curtea deja avusese ocazia să precizeze că compararea unui inculpat reveste importanță capitală din cauza dreptului acestuia de a fi ascultat și din necesitatea de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu spusele victimei, ale cărei interese trebuie protejate, cât și ale martorilor (hotărârile Poitrimol c. Franța din 26 octombrie 1993, seria A nr. 277-A, p. 15, § 35, și Medenica c. Elveția din 14 iunie 2001, Recueil 2001, p..., § 54).

Curtea observă că reclamantul nu se justifică nicidecum în privința motivelor necomparinerii sale de la lansarea mandatului de arestare internațional împotriva sa. Prin urmare, Curtea consideră că nu este concepabil ca alegerea sa de a se sustrage justiției să-i folosească reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Medenica citată, § 59).

Prin urmare, Curtea consideră că comportamentul persoanei a contribuit, în mod substanțial, la prelungirea procedurii. 3. Comportamentul autorităților judiciare (i) Autoritățile daneze

Reclamantul reproșază în particular autoritățile daneze pentru a fi lăsat procedura penală angajată în Danemarca să se tragă și pentru a nu fi transmis dosarul investigației în întregime autorităților turce. Expune că au durat aproximativ patru ani înainte de transfer al dosarului autorităților judiciare turce. În timp, o investigație penală era încă pendentă în Danemarca.

Guvernul danez observă că imediat după omorului în chestiune, o investigație penală fusese inițiată în Danemarca și o cerere de extradare a persoanei suspectate de comiterea crimei fusese adresată autorităților turce. Cu toate acestea, acelea nu răspunseseră clar la acea cerere; solicitând transferul dosarului cauzei, au implicit respins cererea Guvernului danez. Acesta observă de altfel că investigația condusă cu privire la reclamant în Danemarca fusese suspendată în faza preliminară până ce cauza fusese deferită autorităților judiciare turce. Parchetul nu angajase încă urmăriri penale împotriva reclamantului în fața tribunalului din Gentofte. Guvernul danez expune că înainte de transfer complet al dosarului și jurisdicției autorităților turce, autoritățile daneze trebuiau să se asigure, pe de o parte, că principul ne bis in idem nu fi încălcat, căci procedura în Turcia se adăugase aceleia deja în curs în Danemarca, pe de altă parte, că reclamantul nu fi condamnat la moarte la finalizarea procedurii în Turcia. Autoritățile daneze trebuiau de altfel să interoghez reclamantul înainte de a putea transfer jurisdicția organelor judiciare turce.

Curtea observă că nu se pot reproba perioade de inactivitate în Danemarca, chiar dacă constată că procedura de cooperare internațională nu era rapidă la toți pașii săi, din responsabilitate comună a Danemarcei și Turciei.

Prin urmare, Curtea estimează că aceste întârzieri nu pot fi imputate unei acțiuni sau omisiuni a autorităților daneze și rezultă dintr-un sistem de asistență judiciară așa cum funcționează în multe țări și unde fiecare Guvern depinde de cooperarea celuilalt. Întârzierile care au survenit trebuie deci considerate ca făcând parte dintr-un sistem clasic care, din păcate, ia timp și trebuie deci acceptată ca inevitabilă, dacă se crede măcar faptele expuse de părți (a se vedea cererea nr. 11703/85, D. c. Republica Federală Germania, decizie asupra admisibilității din 9 decembrie 1987, DR 54, p. 116). (ii) Autoritățile turce

Reclamantul reproșează în particular autoritățile judiciare turce pentru a nu fi accelerat ritmul corespondenței schimbate cu autoritățile daneze. Afirmă că este în special comportamentul autorităților judiciare sau administrative turce care a contribuit la prelungirea procedurii. Autoritățile interesate, în corespondența și alte formalități judiciare, nu ar fi acționat în niciun fel cu diligența necesară într-o procedură penală cum este cea în caz. Conform reclamantului, autoritățile turce sunt la fel de responsabile ca autoritățile daneze pentru disfuncția sistemului de asistență judiciară între cele două state.

Guvernul turc susține că autoritățile judiciare și administrative turce au îndeplinit pașii necesari pentru obținerea de la autoritățile daneze a dosarului cauzei. Or acei pași nu au avut rezultat și tribunalele turce nu puteau pronunța o sentință în absența dosarului și elementelor de probă culese de autoritățile daneze pe locul crimei.

Curtea observă că autoritățile turce intentaseră o procedură penală împotriva reclamantului după arestarea sa, dar că procedura nu avansat mult până pe 14 iulie 1995, data la care dosarul cauzei, deși incomplet, fusese transferat de autoritățile daneze curții de jurați din Kartal.

Curtea nu constată nicio perioadă de inactivitate atribuibilă doar autorităților turce în procedura penală îndreptată împotriva reclamantului. Consideră că, lipsa de promptitudine a procedurii de cooperare internațională, la anumite etape, revine responsabilității comune Turciei și Danemarcei.

Privitor la procedura de asistență judiciară, Curtea se oprește doar la reiternarea constatărilor sale de mai sus (§88).

Curtea observă că autoritățile turce puseseerul reclamantul în libertate condiționată pe 21 iulie 1993. Arestul preventiv a durat deci un an și douăzeci și doi de zile. Curtea reamintește considerații cu privire la importanța duratei încarcerării relativ la caracterul rezonabil al lungimii procedurii (§71 mai sus).

Ținând cont de aceste elemente, Curtea estimează că autoritățile manifesto în general diligența necesară în conducerea cauzei reclamantului.

Prin urmare, nu a existat în caz dat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSPECTATĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 2 ȘI 3 a) DIN CONVENȚIE

Reclamantul alege de asemenea o încălcare a articolului 6 §§ 2 și 3 a) din Convenție.

Aceste grievuri purtând asupra acelorași fapte ca și acelea examinate pe temeiuri articolului 6 § 1, Curtea nu estimează necesar să le examineze separat. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de statul turc; 2. Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de statul danez; 3. Declară că nu este cazul să se examineze separat grievurile derivate din art. 6 §§ 2 și 3 a) din Convenție. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 noiembrie 2001 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 21889/93) dirigée contre la République de Turquie et le Royaume de Danemark et dont un ressortissant turc, M. Hamdi Sarı (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 9 avril 1993 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Hasip Kaplan, avocat au barreau d’Istanbul. Le gouvernement turc était représenté par son agent, M. Bakır Çağlar. Le gouvernement danois était représenté par son agent, M. Tyge Lehmann.

Le requérant alléguait en particulier que sa cause n’avait pas été entendue dans un délai raisonnable par les autorités judiciaires des deux Etats contractants, en méconnaissance de l’article 6 § 1 de la Convention.

Par une décision du 4 mars 1998, la Commission (deuxième chambre) a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que les Gouvernements ont déposé des observations écrites sur le fond (article 59 § 1 du règlement).

Le gouvernement danois a déposé des observations complémentaires sur le fond le 24 avril 1998.

Le requérant a déposé ses observations en réponse le 29 juin 1998.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. Ultérieurement, M. P. Lorenzen et M. R. Türmen, juges élus au titre du Danemark et de la Turquie, s’étant déportés (article 28 du règlement), les gouvernements danois et turc ont désigné respectivement Mme E. Palm et M. F. Gölcüklü pour siéger en qualité de juges ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 26 février 1990, le tribunal de Gentofte ordonna la mise en détention du requérant.

Le 27 février 1990, les services d'Interpol de Copenhague demandèrent aux autorités turques d'arrêter et d'interroger le requérant.

Le 13 mars 1990, le ministère de la Justice danois demanda, par le truchement du ministère des Affaires étrangères danois, l'extradition du requérant.

Le 17 mai 1990, cette demande, accompagnée cette fois d'une traduction en turc des documents danois, fut réitérée. Le ministère de la Justice danois indiqua également que si les autorités turques refusaient l'extradition demandée, il pouvait envisager de transférer sa juridiction aux autorités judiciaires turques. Entre temps, le 14 mars 1990, le ministère de la Justice turc invita le gouvernement danois à faire connaître sa position quant à la conduite de l'instruction pénale par les autorités turques.

Le 15 juin 1990, le ministère de la Justice turc demanda au parquet de Sivas d'ouvrir une enquête contre le requérant.

A l'issue de l'instruction préparatoire, en date du 23 juillet 1990, le tribunal de Șarkıșla délivra un mandat d'arrêt à l'encontre du requérant.

Le 29 juin 1992, le requérant fut arrêté à Istanbul et mis en détention provisoire par le juge de paix de Kartal (Istanbul).

Le 30 juin 1992, les services d'Interpol à Ankara informèrent les autorités danoises de l'arrestation du requérant et demandèrent la transmission des documents et preuves y afférentes.

Le 1er juillet 1992, les services d'Interpol à Copenhague informèrent ceux d'Ankara que les relevés des empreintes digitales du requérant allaient être envoyés à Ankara. Cet acte n'a pu être effectué, faute pour les autorités turques de donner l’assurance que la peine capitale ne serait pas prononcée à l'issue du procès.

Par un acte d'accusation du 22 juillet 1992, le parquet de Kartal intenta une action pénale contre le requérant devant la cour d'assises de Kartal pour homicide volontaire.

Lors de l'audience du 18 août 1992, la cour d'assises, par le truchement du ministère de la Justice, demanda aux autorités judiciaires danoises la communication du dossier de l'affaire ainsi que le rapport de médecine légale. Cette demande, rédigée en turc, fut transmise aux autorités danoises le 13 octobre 1992.

Le 16 septembre 1992, la cour d'assises décida d'attendre la réponse des autorités judiciaires danoises. Par ailleurs, elle ordonna, par une commission rogatoire destinée à la cour d'assises de Tarsus, l'audition d'un témoin en Turquie.

Le 16 octobre 1992, la cour d'assises de Kartal ordonna au procureur de la République de faire suivre auprès des juridictions danoises sa demande pour obtenir le dossier de l'affaire.

Le 16 novembre 1992, la cour d'assises de Kartal décida d'attendre la réponse des autorités judiciaires danoises.

Le 7 décembre 1992, le directeur de la police et du parquet de Gentofte informa le ministère de Justice danois que tous les documents permettant d'évaluer la demande d'extradition du requérant avaient été délivrés au gouvernement turc.

Le 10 décembre 1992, le fonctionnaire de liaison nordique à Ankara informa les autorités danoises que le ministère des Affaires étrangères turc s'était prononcé sur une autre demande d'extradition.

Le 6 janvier 1993, ledit fonctionnaire informa les autorités danoises que les autorités turques n'avaient pas encore répondu à la demande d'extradition. Il précisa que selon les dispositions du code pénal turc, le requérant pouvait encourir la peine capitale.

Lors de l'audience du 16 décembre 1992, ainsi que lors de celles du 18 janvier et du 15 février 1993, la cour d'assises de Kartal réitéra, par voie diplomatique, sa demande auprès de la cour d'assises de Gentofte tendant à obtenir le dossier de l'affaire.

Par une lettre du 13 janvier 1993, l'avocat danois du requérant commis d'office par le juge du tribunal de Gentofte informa l'avocat turc du requérant à Istanbul que l'extradition du requérant faisait l'objet de négociations entre les autorités danoises et turques.

Le 27 janvier 1993, le ministère de la Justice turc, se référant à sa lettre du 13 octobre 1992, réclama une nouvelle fois le dossier de l'enquête menée au Danemark.

Le 12 mars 1993, la cour d'assises de Kartal, n'ayant toujours pas obtenu de réponse de la part des juridictions danoises, ajourna le procès.

Par une lettre du 25 mars 1993, notifiée le 20 avril 1993, le gouvernement danois indiqua au gouvernement turc que la demande de ce dernier tendant au transfert du dossier du requérant en Turquie avait été interprétée comme un refus implicite de l'extradition du requérant. Afin de négocier le transfert de la procédure pénale en Turquie, le gouvernement danois demanda également des renseignements sur la sanction susceptible d'être infligée au requérant en Turquie et exigea la garantie qu'il ne serait pas condamné à la peine capitale.

Le 22 avril 1993, les autorités turques, se référant à leurs lettres du 13 octobre 1992 et du 27 janvier 1993, envoyèrent un rappel aux autorités danoises.

Le 5 octobre 1993, le ministère de la Justice turc donna suite à la demande des autorités danoises présentée le 25 mars 1993 et demanda une nouvelle fois l'envoi du dossier établi par les autorités danoises.

Le 8 novembre 1993, le fonctionnaire de liaison nordique à Ankara informa les autorités danoises que les autorités turques avaient déclaré que le requérant ne risquait pas la peine capitale en Turquie.

Le 9 novembre 1993, le ministère de la Justice transmit au directeur de la police et du parquet de Gentofte les documents envoyés par les autorités turques le 5 octobre 1993.

Le 23 décembre 1993, le directeur de la police et du parquet de Gentofte renvoya ces documents avec une traduction en danois au ministère de la Justice.

Le 4 janvier 1994, le gouvernement danois informa le gouvernement turc qu'il s'apprêtait a demander aux autorités turques d'assumer la responsabilité du procès du requérant. Cependant, avant de donner son accord pour le transfert de la procédure, le gouvernement danois posa comme condition que les autorités turques autorisent la police danoise à interroger le requérant en Turquie.

Le 6 janvier 1994, le fonctionnaire de liaison nordique à Ankara transmit ce message via Interpol au ministère de la Justice turc.

Le 2 février 1994, les services d'Interpol à Ankara informèrent oralement ledit fonctionnaire que le ministère de la Justice turc exigeait une demande officielle d'assistance judiciaire de la part du Danemark.

Le 9 février 1994, le ministère de la Justice danois présenta aux autorités turques une demande officielle d'assistance judiciaire.

Le 29 mars 1994, le fonctionnaire de liaison nordique à Ankara obtint auprès des services d'Interpol le renseignement que le ministère de la Justice turc avait examiné ladite demande et attendait les commentaires du parquet d'Istanbul.

Le 7 avril 1994, les services d'Interpol et par la suite le parquet d'Istanbul informèrent ledit fonctionnaire que lors de l'audience qui serait tenue le 13 avril 1994 devant la cour d'assises de Kartal, la police danoise allait pouvoir interroger le requérant.

Le 13 avril 1994, la police danoise et le conseil danois du requérant interrogèrent ce dernier à Istanbul en l'informant qu'il était prévenu d'avoir enfreint l’article 237 du code pénal danois relatif à l'homicide.

Le 14 avril 1994, un représentant de la police danoise demanda aux autorités turques de lui fournir une copie du compte rendu de l'audience du 13 avril 1994. Il fut informé qu'il fallait faire une demande officielle pour l'obtenir.

Le 18 avril et le 20 juin 1994, le ministère de la Justice turc envoya au ministère de la Justice danois la traduction en anglais de l'acte d'accusation dirigé contre le requérant et le compte rendu de l'audience du 13 avril 1994 devant la cour d'assises de Kartal.

Le 6 mai 1994, le directeur de la police et du parquet de Gentofte demanda au ministère de la Justice danois d'inviter les autorités turques à produire une copie du compte rendu de l'audience du 13 avril 1994. La cour d'assises de Gentofte, à la demande du directeur de la police et du parquet de Gentofte, déclara éteinte la procédure pendante devant lui.

Le 27 mai 1994, le ministère de la Justice danois demanda officiellement au ministère de la Justice turc de produire une copie du compte rendu de l'audience du 13 avril 1994.

Le 7 juin 1994, le fonctionnaire de liaison nordique à Ankara transmit cette demande officielle au ministère de la Justice turc.

Le 26 juin 1994, le ministère de la Justice danois demanda à la police de Gentofte de se procurer une traduction en turc du dossier. La police de Gentofte lui répondit qu'une telle traduction risquait de prendre trois à quatre mois.

Le 13 juillet 1994, le ministère de la Justice danois transmit aux autorités turques le texte de l’article 237 du code pénal danois. Il les informa également que la traduction du dossier pouvait prendre trois mois environ.

Le 31 août 1994, le ministère de la Justice danois fournit aux autorités turques plus de détails sur les dispositions pertinentes des code pénal et code de procédure pénale danois.

Alors que cet échange de correspondance se poursuivait entre les deux gouvernements, la cour d'assises de Kartal ajourna les audiences les 9 avril, 3 mai, 24 mai, 23 juin, 21 juillet et 8 novembre 1993 ainsi que les 2 février, 13 avril, 18 juillet et 5 décembre 1994.

Le 23 janvier 1995, le ministère de la Justice danois demanda officiellement aux autorités turques qu'elles se déclarent compétentes pour juger le requérant.

Le 7 février 1995, l'ambassade du Danemark à Ankara transféra le dossier de l'affaire au ministère turc des Affaires étrangères.

Lors de l'audience du 14 juillet 1995, la cour d'assises de Kartal constata que les autorités danoises avaient transféré le dossier, mais que le texte des dispositions du code pénal danois applicables en l'espèce ne se trouvait pas parmi les documents.

Le 1er décembre 1995, la cour d'assises de Kartal constata que le dossier n'avait pas encore été complété et réitéra sa demande par l'intermédiaire du ministère de la Justice turc.

Par ailleurs, les demandes du requérant en vue d'une liberté conditionnelle et présentées les 18 août, 16 septembre, 16 octobre, 16 novembre, 16 décembre 1992, 18 janvier, 12 mars, 9 avril, 3 mai, 24 mai et 23 juin 1993 furent rejetées par la cour d'assises de Kartal. Celle-ci fonda ses décisions de rejet sur l'état du dossier et sur la nature du crime en question.

Lors de l'audience du 21 juillet 1993, la cour d'assises de Kartal, compte tenu du retard causé par l'attente du transfert du dossier en cause, ordonna la mise en liberté du requérant sous caution.

Par un arrêt du 11 avril 1997, la cour d'assises de Kartal condamna le requérant à douze ans d'emprisonnement pour homicide volontaire, en application du code pénal danois (en l'espèce, la loi dont les dispositions sont les plus favorables à l'accusé). Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 25 février 1998, la Cour de cassation confirma la décision rendue en première instance en ce qui concerne le fond. Elle l’infirma cependant quant au quantum de la peine.

Le 20 novembre 1998, la cour d’assises de Kartal condamna finalement le requérant à cinq ans d’emprisonnement pour homicide volontaire. II.

L’article 10/a du code pénal turc dispose : « Lorsqu’un ressortissant turc, ou étranger, est jugé en Turquie (...) après avoir commis un crime dans un pays étranger, on applique, entre celle de la Turquie et celle du pays où le crime a été commis, la législation la plus favorable à l’accusé, sauf pour les crimes commis contre la Turquie (...) » B. Le code pénal danois

L’article 237 du code pénal danois dispose : « Quiconque tue une personne sera puni pour assassinat. La peine d’emprisonnement encourue se situera entre cinq ans et la perpétuité.» EN DROIT I.

En matière pénale, le « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 débute dès l’instant qu’une personne se trouve « accusée » ; il peut s’agir d’une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement (voir, par exemple, l’arrêt Deweer c. Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p22, § 42), celle notamment de l’arrestation, de l’inculpation ou de l’ouverture des enquêtes préliminaires (arrêts Wemhoff c. Allemagne du 27 juin 1968, série A n° 7, pp 26-27, § 19, Neumeister c. Autriche du 27 juin 1968, série A n° 8 p. 41, § 18, et Ringeisen c. Autriche du 16 juillet 1971, série A n° 13, p. 45, § 100). L’« accusation», au sens de l’article 6 § 1, peut en général se définir comme « la notification officielle, émanant de l’autorité compétente, du reproche d’avoir accompli une infraction pénale », elle peut dans certains cas revêtir la forme d’autres mesures impliquant un tel reproche et entraînant elles aussi des « répercussions importantes sur la situation » du suspect (voir, parmi beaucoup d’autres, arrêt Foti et autres c. Italie du 10 décembre 1982, série A n° 56, p. 18, § 52 ).

Quant à la fin du « délai » en matière pénale, la période régie par l’article 6 § 1 couvre l’ensemble de la procédure en cause, y compris les instances de recours (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Eckle c. Allemagne du 15 juillet 1982, série A n° 51, p. 34, § 76) .

La Cour note que dans le cas d’espèce, la période à prendre en considération pour apprécier la durée de la procédure au regard de l’exigence du « délai raisonnable » posée par l’article 6 § 1, a commencé avec l’inculpation du requérant, le 26 février 1990, par le tribunal de Gentofte, et s’est terminée avec l’arrêt rendu le 20 novembre 1998 par la cour d’assises de Kartal. Elle s’étend donc sur huit ans, sept mois et vingt-deux jours. (i) Procédure au Danemark

Selon le gouvernement danois, la longueur de la procédure au Danemark devrait être considérée uniquement pour la période du 29 juin 1992, date de l’arrestation du requérant en Turquie, au 6 janvier 1994, date de sa demande adressée aux autorités turques, tendant à ce qu’elles assument la responsabilité de la procédure contre le requérant. A cet égard, le Gouvernement danois rappelle qu’il ne s’agissait que d’une demande de jure, étant donné que les procédures contre l’intéressé avaient commencé en Turquie, de facto , le 29 juin 1992.

La Cour considère que la procédure au Danemark a duré du 26 février 1990, date où le tribunal de Gentofte a ordonné la mise en détention du requérant, au 7 février 1995, date à laquelle le dossier d’instruction a été transmis aux autorités turques, soit pendant près de quatre ans, onze mois et trois semaines. (ii) Procédure en Turquie

La Cour constate que la procédure en Turquie a duré du 23 juillet 1990, date à laquelle le tribunal de paix de Șarkıșla délivra un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant, au 20 novembre 1998, date de l’arrêt définitif rendu par la cour d’assises de Kartal, soit pendant près de huit ans et quatre mois. B. Caractère raisonnable de la procédure

La Cour appréciera le caractère raisonnable de la durée de la procédure à la lumière des circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes. A cette fin, il importe également de tenir compte de l’enjeu du litige pour le requérant (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2630, § 21). La Cour rappelle sur ce point, qu’elle avait déjà constaté que l’incarcération d’un accusé détenu constituait un élément à prendre en considération pour déterminer s’il a été statué dans un délai raisonnable sur le bien-fondé de l’accusation (arrêt Abdoella c. Pays-Bas, du 25 novembre 1992 série A n° 248-A, p. 17 § 24). 1. Complexité de l’affaire

Le requérant maintient que l’affaire ne présentait aucune complexité en soi et que ce sont les autorités danoises et turques qui l’ont rendue complexe par leur comportement réciproque.

Le gouvernement danois soutient que la fuite du requérant en Turquie a rendu complexe le déroulement de la procédure au Danemark.

Le gouvernement turc maintient que les autorités danoises ont obstrué la progression de l’instruction de l’action pénale ainsi que celle de la demande d’extradition, qui n’étaient pas complexes au départ.

La Cour observe que les faits dont le requérant a été inculpé ont eu lieu au Danemark, les preuves ont donc été recueillies par les autorités de ce pays. Suite à la fuite du requérant vers la Turquie, les autorités danoises se sont trouvées dans l’impossibilité de procéder à son interrogatoire, élément majeur dans une instruction pénale. L’arrestation du requérant et son jugement ont eu lieu en Turquie, la décision finale a été rendue par les juridictions de ce pays.

En effet, la présente affaire concerne non seulement une procédure pénale, mais aussi, dans un premier temps, une procédure d’extradition, et ensuite, une procédure de transfert de juridiction entre deux pays.

La Cour estime que de telles procédures présentent une relative complexité, notamment en ce qu’elles relèvent de la compétence de deux Etats : l’Etat du lieu du crime recherche l’extradition de l’accusé, alors que l’Etat qui détient l’accusé se préoccupe plutôt du transfert de juridiction. Le premier Etat se trouve dans l’impossibilité de faire comparaître l’accusé et le deuxième dans l’impossibilité de recueillir les éléments de preuve. Pareille situation comporte le risque d’une contrariété dans le cadre des demandes des autorités et de leurs actes judiciaires, auxquels s’ajoutent les difficultés bureaucratiques, et notamment celles de traduction.

La Cour considère que la procédure en litige est devenue complexe à partir du moment où le requérant a irrégulièrement quitté le Danemark, pays où avait eu lieu le crime. 2. Comportement du requérant

Le requérant se défend de toute responsabilité dans le prolongement excessif de la procédure dirigée contre lui.

Le gouvernement danois considère que le requérant a largement contribué au prolongement de la procédure par son comportement, du fait d’avoir fui le Danemark, pays où avait eu lieu le crime.

Le gouvernement turc ne se prononce pas sur ce point.

La Cour souligne que le comportement des requérants constitue un élément objectif, non imputable à l’Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s’il y a eu ou non un dépassement du délai raisonnable de l’article 6 § 1 (arrêt Wiesinger c. Autriche du 30 octobre 1991, série A n° 213, p. 22, § 57).

La Cour note d’emblée que dans le calcul des délais attribuables à chacune des trois parties à l’affaire, force est de constater que, la période de deux ans, quatre mois et six jours, passée entre le 23 février 1990, date de la fuite du requérant, et le 29 juin 1992, date de son arrestation à Istanbul, relève de la seule responsabilité du requérant qui, par sa volonté, s’est de facto soustrait à la justice.

La Cour observe que l’obligation de comparaître est un élément essentiel de la procédure pénale, sauf cas de force majeure ou excuse légitime.

La Cour a déjà eu l’occasion de préciser que la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale en raison tant du droit de celui-ci à être entendu que de la nécessité de contrôler l’exactitude de ses affirmations et de les confronter avec les dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que des témoins (arrêts Poitrimol c. France du 26 octobre 1993, série A n° 277-A, p. 15, § 35, et Medenica c. Suisse du 14 juin 2001, Recueil 2001 -..., p..., § 54).

La Cour observe que le requérant ne se justifie nullement quant aux motifs de sa non-comparution à partir du lancement du mandat d’arrêt international à son encontre. Dès lors, la Cour considère qu’il n’est pas concevable que son choix de se soustraire à la justice profite au requérant (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Medenica précité § 59).

Partant, la Cour considère que le comportement de l’intéressé a contribué, de manière substantielle, à allonger la procédure . 3. Comportement des autorités judiciaires (i) Autorités danoises

Le requérant reproche aux autorités danoises en particulier d’avoir laissé traîner la procédure pénale engagée au Danemark et de n’avoir pas transmis le dossier de l’enquête dans son intégralité aux autorités turques. Il expose qu’elles ont mis quatre ans environ avant de transférer le dossier aux autorités judiciaires turques. Pendant ce temps, une instruction pénale était toujours pendante au Danemark.

Le gouvernement danois fait observer que tout de suite après l'homicide en question, une instruction pénale a été déclenchée au Danemark et qu’une demande d'extradition de la personne soupçonnée d'avoir commis le crime a été adressée aux autorités turques. Cependant, celles-ci n'ont pas clairement répondu à cette demande ; en sollicitant le transfert du dossier de l'affaire, elles ont implicitement rejeté la demande du gouvernement danois. Celui-ci fait observer par ailleurs que l'instruction menée à l'égard du requérant au Danemark a été suspendue dans sa phase préliminaire jusqu'à ce que l'affaire soit déférée aux autorités judiciaires turques. Le parquet n'avait pas encore engagé de poursuites pénales contre le requérant devant le tribunal de Gentofte. Le gouvernement danois expose qu'avant de transférer entièrement le dossier et leur juridiction aux autorités turques, les autorités danoises devaient s'assurer, d'une part, que le principe ne bis in idem ne soit pas enfreint, car la procédure en Turquie allait s'ajouter à celle déjà en cours au Danemark, d'autre part, que le requérant ne soit pas condamné à la peine capitale à l'issue de la procédure en Turquie. Les autorités danoises devaient en outre interroger le requérant avant de pouvoir transférer la juridiction aux organes judiciaires turcs.

La Cour observe qu’on ne peut reprocher des périodes d’inactivité au Danemark, même si elle constate que la procédure de coopération internationale n’était pas prompte à tous ses stades, par la responsabilité conjointe du Danemark et de la Turquie.

Partant, la Cour estime que ces retards ne sauraient être imputés à une action ou omission des autorités danoises et qu’ils résultent d’un système d’entraide judiciaire tel qu’il fonctionne dans de nombreux pays et où chaque gouvernement dépend de la coopération de l’autre. Les retards intervenus doivent dès lors être considérés comme faisant partie d’un système classique qui, malheureusement, prend du temps et doit dès lors passer pour inévitable, si l’on en croit du moins les faits exposés par les parties (voir requête n° 11703/85, D. c. République fédérale d’Allemagne, décision sur la recevabilité du 9 décembre 1987, DR 54, p. 116 ). (ii) Autorités turques

Le requérant reproche aux autorités judiciaires turques, en particulier, de n’avoir pas accéléré le rythme de la correspondance échangée avec les autorités danoises. Il affirme que c'est notamment le comportement des autorités judiciaires ou administratives turques qui a contribué à l'allongement de la procédure. Les autorités concernées, dans leurs correspondances et autres formalités judiciaires, n'auraient agi en aucune façon avec la diligence requise dans une procédure pénale telle qu'en l'espèce. Selon le requérant, les autorités turques sont autant responsables que les autorités danoises du mauvais fonctionnement du système d'entraide judiciaire entre les deux Etats.

Le gouvernement turc argue de ce que les autorités judiciaires et administratives turques ont accompli les démarches nécessaires pour obtenir des autorités danoises le dossier de l'affaire. Or ces démarches n'ont pas abouti et les tribunaux turcs ne pouvaient rendre un jugement en l'absence du dossier et des éléments de preuve recueillis par les autorités danoises sur les lieux du crime.

La Cour note que les autorités turques ont intenté une procédure pénale contre le requérant suite à son arrestation, mais que la procédure n’a guère avancé jusqu’au 14 juillet 1995, date à laquelle le dossier de l’affaire, bien qu’incomplet, a été transféré par les autorités danoises, à la cour d’assises de Kartal.

La Cour ne constate aucune période d’inactivité attribuable aux seules autorités turques lors de la procédure pénale dirigée contre le requérant. Elle considère que, le manque de promptitude de la procédure de coopération internationale, à certains de ses stades, relevait de la responsabilité conjointe de la Turquie et du Danemark.

Quant à la procédure d’entraide judiciaire, la Cour se borne à réitérer ses constatations ci-dessus (paragraphe 88).

La Cour note que les autorités turques ont mis le requérant en liberté conditionnelle le 21 juillet 1993. Sa détention provisoire a donc duré un an et vingt-deux jours. La Cour rappelle ses considérations sur l’importance de la durée de l’incarcération relativement au caractère raisonnable de la longueur de la procédure (paragraphe 71 ci-dessus).

Eu égard à ces éléments, la Cour estime que les autorités ont globalement fait preuve de la diligence requise dans la conduite de l’affaire du requérant.

Dès lors, il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 2 ET 3 a) DE LA CONVENTION

Le requérant allègue également une violation de l’article 6 §§ 2 et 3 a) de la Convention.

Ces griefs portant sur les mêmes faits que ceux examinés sur le terrain de l’article 6 § 1, la Cour n’estime pas nécessaire de les examiner séparément. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention par l’Etat turc ; 2. Dit , qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention par l’Etat danois ; 3. Dit , qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les griefs tirés de l’article 6 §§ 2 et 3 a) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président