AFFAIRE DINC c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19654/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care o resortisantă a acestui stat, Fethiye Dinç („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 15 august 1991, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de doamna avocat Kazım Berzeg, din baroul Ankara. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca obiect să se obțină o decizie cu privire la faptul dacă faptele cauzei relevă o încălcare de către statul pârât a cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încarcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După respingerea domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat pe domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a sta în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantei a solicitat Curții să unite diferitele cereri introduse de aceeași reclamantă. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. ÎN FAPT

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor („DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantei pentru a construi barajul hidro-electric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri au fost cultivate pentru producția de orez. Sunt acum submersate de apele lacului barajului.

Despăgubirile de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantei la data exproprierii.

Reclamanta, nefiind de acord cu sumele plătite de DSİ, a intentat, tot în mai 1987, acțiuni pentru majorarea despagubirilor de expropriere la tribunalul de primă instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize la fața locului pentru a aprecia exactitatea sumelor fixate de administrația expropriază.

Tribunalul a acordat reclamantei despăgubirile suplimentare de expropriere care au fost însoțite de dobânzi de întârziere simple la rata legală de 30% pe an de calculat de la data cesionării terenurilor către DSİ.

Administrația respectivă s-a recurs în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au fixat complementele de despăgubire. Reclamanta a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entérine sumele fixate de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în ianuarie și mai 1990, septembrie 1991.

DSİ a versat reclamantei aceste despăgubirile suplimentare majorate cu dobânzi de întârziere simple de 30% calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la acea epocă atingea 67% pe an.

Despăgubirile de expropriere plătite reclamantei, datele sesizării juridiciilor interne, sumele despagubirilor suplimentare acordate de o juridictiune internă, datele plăților, sumele despagubirilor suplimentare versate reclamantei de administrație majorate cu dobânzi de întârziere de 30%, valorile reale ale despagubirilor suplimentare, precum și nivelurile despagubirii sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate în urma diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată a sesizării juridiciilor interne, precum și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantei de administrație înainte de a-și asuma posesia terenurilor (în LT) Datele sesizării juridiciilor interne Sume ale despagubirilor suplimentare acordate de juridiciile interne (în LT) Datele plății despagubirilor suplimentare Sume ale despagubirilor suplimentare versate reclamantei de administrație majorate cu dobânzi de întârziere de 30% (în LT) Valorile reale ale despagubirilor suplimentare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de despăgubire în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 1 410 213 748 000 2 742 000 8 178 710 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 324 627 967 120 3 558 455 10 476 752 14/07/1993 30/06/1990 30/04/1990 15/06/1991 925 186 1 861 706 6 672 103 23 310 773 7 828 087 4 755 812 16 019 096 86 037 182 83.41 65.49 66.75 58.63

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, privind exproprierile, prevede: „(...) Despagubirea de expropriere va fi plătită la vedere și în bani numerar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită la vedere va fi însoțită de dobânzi de întârziere la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În virtutea legii nr. 3095, rata dobânzilor de întârziere cuvenite pentru întârzierea în reglementarea datoriilor statului era de 30% pe an la epoca faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor de întârziere aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și ordinul nr. 89/14915 al Consiliului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor 21. art. 105 din codul obligațiilor prevede: „Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile de întârziere ale zilelor de întârziere și debitorul nu poate dovedi că creditorul a comis o greșeală, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării hotărârii pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materia despagubirii de expropriere, s-a pronunțat în acești termeni: „Ceea ce compensează întârzierea în reglementarea creanțelor sunt dobânzile de întârziere. Având în vedere că calea executării silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu este în drept să pretindă o altă compensație la titlu indemnitativ; prin urmare, decizia care face drept cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește neîntemeiată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație a statuat în felul următor: „Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate aceasta, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor de întârziere să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conformă dreptului, invocând dobânzile aferente depunerilor bancare, să depășească dobânda compusă de 30% printr-un mod deviat.

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație, care tranchează chestiunea aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în acești termeni: „(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o despăgubire forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să le demonstreze (...). De vreme ce rata dobânzilor de întârziere (prejudiciul din cauza întârzierii în plată) este fixată de lege, luând în considerare problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se valorifice aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentariu menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30% nu ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a fixat, în virtutea puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei provenite din aceste probleme, nu se poate admite că daunele de reparat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că aprecierea respectivă [a legiuitorului] s-ar dovedi neîntemeiată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unui reglementări târzii rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că daunele respective s-ar ridica la 30%, majorarea acestuia la rate mai mari prin decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire de competență (...)" E. Date economice

În aprilie-iunie 1990, iunie 1991 și iulie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2 521 LT, 2 654 LT, 4 330 LT și 11 531 LT, respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistici al statului. Potrivit listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației – §17 mai sus), indicele inflației în luna aprilie 1990 atinge cifra „424", în luna iunie 1990 cifra „443,6", în luna iunie 1991 cifra "731,4" și cea din luna iulie 1993 cifra „2126,9", respectiv (perioada luată în considerare pentru versarea despagubirilor suplimentare – §17 mai sus). ÎN DREPT

Reclamanta observă că sumele despagubirilor suplimentare însoțite de o dobândă de întârziere de 30% pe an i-au fost versate la sfârșitul a trei sau patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată din cauza administrației. Ea susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii puternice a monedei în aceste perioade. În sfârșit, ea deplânge absența în dreptul turc a unor dispoziții care să permită executarea silită pentru datoriile statului către particulari.

Guvernul nu este de acord. El reamintește că statul a versat reclamantei despagubirile sale înainte de a-și asuma posesia terenurilor, precum și despagubirile sale suplimentare majorate cu 30% dobânzi de întârziere, după hotărârile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar și în cazul în care aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă despagubirile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților sechestrate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este valabil mai ales atunci când sunt vorba de proiecte de anvergură mare care beneficiază mii de oameni; recunoașterea obligației statului de a oferi despăgubire integrală ar îngreuna statul în realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamanta nu poate pretinde, în specie, că a suferit o "sarcină specială și exorbitantă" pentru că nu a folosit, pe riscul și pericolul ei, posibilitatea pe care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se folosește de marjele sale largi de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă a politicii sale privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele statului vizează a asigura că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie de asemenea o fel de impunere indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercițiul competențelor sale.

Reclamanta susține că nu contestă actul de expropriere ca atare, ci se opune modalităților de plată a despagubirilor de expropriere. Ea subliniază că griurile sale nu se referă doar la întârzierea administrației în a versa despagubirile suplimentare fixate de tribunalul de primă instanță, ci și, mai ales, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea aceluiași tribunal și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plățile au avut loc mai mult de trei sau șase ani după exproprierea terenurilor sale, reclamanta susține că consecințele acestor întârzieri, conjugate cu deprecierea puternică a monedei în țară, au engendrat o dezechilibrare nejustificată între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea constată că reclamanta, expropriată din terenurile sale, i-a fost recunoscută despagubirile care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi despăgubirile suplimentare însoțite de dobânzi de întârziere la rata de 30% pe an de calculat de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de despăgubire doar pe 30 aprilie 1990, 30 iunie 1990, 15 iunie 1991 și 14 iulie 1993, respectiv, adică mai mult de trei sau bine șase ani după sesizările juridiciilor și trei sau bine douăzeci și doi de luni aproximativ după hotărârile Curții de Casație.

Curtea constată în primul rând că litigiul privează exclusiv nivelul despagubirii care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor de întârziere aplicate despagubirilor suplimentare în perioadele de trei sau bine șase ani aproximativ, care merg de la sesizarea tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul despagubirii, §17 mai sus).

În această privință, Curtea a hotărât deja că caracterul adecvat al unei despăgubiriri ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum ar fi trecerea unei perioade de timp care nu se poate numi rezonabilă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei despăgubiriri în domeniul exproprierii are ca rezultat agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și a o pune într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține cont de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Luând în considerare cauza în ansamblu, Curtea constată că situația de care se plânge reclamanta privește "dreptul său la respectarea bunurilor", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materia respectivă (a se vedea în special hotărârea Akkuș menționată mai sus, pp. 1303 și urm., și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), trebuie să caute dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca atare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În specie, Curtea constată că sumele despagubirilor suplimentare însoțite de o dobândă de întârziere simplă de 30% pe an au fost versate interesatei pe 30 aprilie și 30 iunie 1990, 15 iunie 1991 și 14 iulie 1993, respectiv, adică trei sau bine șase ani după sesizarea juridiciilor și trei sau bine douăzeci și doi de luni aproximativ după hotărârile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la acea epocă atingea în medie 67% pe an.

Este indubitabil că întârzierea în plata despagubirilor suplimentare acordate de juridiciile interne, este imputabilă doar unor manșamente ale administrației expropriază, care a suferit proprietarei un prejudiciu distinct adăugând la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, este ceea ce îndeamnă Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea separat sub aspectul acestei dispoziții.

Reclamanta afirmă că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății târzii a despagubirilor suplimentare, cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața juridiciilor naționale. Ea solicită Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Ea cere de asemenea repararea daunelor morale suferite.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea, hotărârea Aka menționată mai sus, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamantă, trebuie luată în considerare diferența între sumele efectiv versate reclamantei în 1990, 1991 și 1993, respectiv, și cele pe care le-ar fi primit dacă despagubirile suplimentare ar fi fost ajustate pentru a ține cont de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de primă instanță (§32-34 mai sus).

După ce a efectuat propriul calcul în lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea acceptă să-i acorde reclamantei o indemnizație de 19 881 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării.

Curtea, așa cum s-a pronunțat deja în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja citate), consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral din cauza faptului că a fost lipită de terenurile sale, care au fost singura ei cale de subzistență și refugiu. Pronunțând în drept, îi acordă prin urmare 1 000 USD la titlu de daune morale, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Taxe și costuri

Reclamanta solicită 8 000 USD la titlu de taxe și costuri legate de procedurile naționale și pe cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama că toate cererile privind exproprierile de Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în drept că trebuie acordată reclamantei suma de 300 USD. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră adecvat să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor de întârziere pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este cazul să examineze griurile trase din art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbru și cheltuieli fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data reglementării: i. 19 881 (nouăsprezece mii opt sute optzeci și unu) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (o mie) dolari americani pentru daune morale; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru taxe și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de calculat din expirarea termenului menționat și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 iulie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19654/92) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, Fethiye Dinç (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant de la requérante a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par la même requérante. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains de la requérante pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées à la requérante à la date d'expropriation.

La requérante, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda à la requérante des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. La requérante demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en janvier et mai 1990, septembre 1991.

La DSİ versa à la requérante ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées à la requérante, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés à la requérante par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés à la requérante par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées à la requérante par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 410 213 748 000 2 742 000 8 178 710 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 324 627 967 120 3 558 455 10 476 752 14/07/1993 30/06/1990 30/04/1990 15/06/1991 925 186 1 861 706 6 672 103 23 310 773 7 828 087 4 755 812 16 019 096 86 037 182 83.41 65.49 66.75 58.63 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (...) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En avril-juin1990, juin 1991 et juillet 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 521 LT, 2 654 LT, 4 330 LT, et 11 531 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration – paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois d'avril 1990 atteint le chiffre «424», au mois de juin 1990 le chiffe «443,6», au mois de juin 1991 le chiffre«731,4» et celui du mois de juillet 1993 le chiffre «2126,9» respectivement (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

La requérante fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de trois ou quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Elle soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, elle déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé à la requérante ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, la requérante ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’elle a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car elle n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

La requérante fait valoir qu'elle ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'elle s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Elle souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'elle a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois ou six ans après l'expropriation de ses terrains, la requérante soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que la requérante, expropriée de ses terrains, s'est vue reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité que les 30 avril 1990, 30 juin 1990, 15 juin 1991 et 14 juillet 1993 respectivement, soit plus de trois ou bien six ans après les saisines des juridictions et trois ou bien vingt-deux mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois ou bien six ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint la requérante relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressée les 30 avril et 30 juin 1990, 15 juin 1991 et 14 juillet 1993 respectivement, soit trois ou bien six ans après la saisine des juridictions et trois ou bien vingt-deux mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir à la propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

La requérante affirme devoir être dédommagée, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Elle demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Elle réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par la requérante, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés à la requérante en 1990, 1991 et 1993 respectivement et ceux qu'elle aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer à la requérante une indemnité de 19 881 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que la requérante a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privée de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

La requérante sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 19 881 (dix-neuf mille huit cent quatre-vingt-un) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente