Danis împotriva Turciei (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 20141/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia") de către un cetățean al acestui stat, Hüseyin Daniș (în continuare „reclamantul"), pe 4 mai 1992, în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Maestra Kazım Berzeg, avocat la barou din Ankara. Guvernul turc (în continuare „Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca obiect obținerea unei hotărâri cu privire la faptul dacă faptele cauzei relevă un mandat de neîndeplinire a Statului pârât cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. În urma recuzării Domnului Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (art. 28), Guvernul a desemnat Domnul Feyyaz Gölcüklü pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare cerere prezintă probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. PE FOND I.

În aprilie 1987, Administrația Națională a Apelor (DSİ: Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construcția digurilor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru construcția barajului hidro-electric Altınkaya din valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Ele sunt astazi submersate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropriare, stabilite de o comisie de experți a DSİ, au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a intentat, tot în aprilie 1987, acțiuni de majorare a indemnizației de expropriare în fața tribunalului de primă instanță din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor stabilite de Administrația expropriază.

Tribunalul respectiv a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropriare care erau asortite cu dobânzi penalizatoare simple la rata legală de 30% pe an, care trebuie calculate de la data cesionării terenurilor către DSİ.

Aceasta Administrație a făcut recurs în casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care au stabilit complementele de indemnizare. Reclamantul a solicitat Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să entrineze sumele stabilite de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în octombrie 1990, februarie și septembrie 1991, respectiv.

DSİ a versat reclamantului aceste indemnizații complementare majorate cu 30% dobânzi penalizatoare simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea 67% pe an.

Indemnizațiile de expropriare plătite reclamantului, datele sesizării jurisdicțiilor interne, sumele indemnizațiilor complementare acordate de jurisdicția internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobânzi penalizatoare, valorile reale ale indemnizațiilor complementare și nivelurile de indemnizare sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor stabilite la sfârșitul diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată a sesizării jurisdicțiilor interne și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantului de Administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT) Date ale sesizării jurisdicțiilor interne Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de jurisdicțiile interne (în LT) Date de plată ale indemnizațiilor complementare Sume ale indemnizațiilor complementare versate reclamantului de Administrație majorate cu 30% dobânzi penalizatoare (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizare în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate 12 008 000 3 997 070 3 483 200 15/04/1987 15/04/1987 15/04/1987 6 814 925 3 997 070 3 483 200 29/11/1992 15/12/1995 25/04/1996 18 229 924 14 389 452 12 887 840 123 077 545 349 783 595 351 872 864 68.96 52.00 51.00 II.

În partea sa pertinentă, art. 46 din Constituție, privitoare la exproprieri, prevede: „(...) Indemnizația de expropriare va fi versată în numerar și în bani gheață. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracția care nu a fost plătită în numerar va fi asortită cu dobânzi penalizatoare la rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În temeiul legii nr. 3095, rata dobânzilor penalizatoare datorate pentru întârzierea în plata datoriilor Statului era de 30% pe an în perioada faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor penalizatoare aplicabilă creanțelor Statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și ordinul nr. 89/14915 al Consiliului de miniștri). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: „Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile penalizatoare ale zilelor de întârziere și debitor nu poate demonstra că creditorul a săvârșit o culpă, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate stabili suma la momentul pronunțării sentinței pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

Pe 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriare, s-a pronunțat în următorii termeni: „Ceea ce compenseaza întârzierea în plata creanțelor sunt dobânzile penalizatoare. Dat fiind că calea execuției forțate permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta din urmă nu este în drept să pretindă o altă compensație cu titlu indemnitaire; în consecință, hotărârea care face dreptate cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi infundată (...)"

Pe 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), adunarea plenară a Curții de Casație a statuat după cum urmează: „Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea ușor 30%. În ciuda acestui fapt, legiuitorul a dorit ca rata dobânzilor penalizatoare să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să depășim dobânda compusă de 30% pe o cale indirectă.

Pe 19 iunie 1996, adunarea plenară a Curții de Casație, soluționând problema aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în următorii termeni: „(…) rata de dobândă prevăzută de legea nr. 3095 (…) este o indemnizație forfetară care acoperă prejudiciile fără a fi nevoie să le demonstreze (…). Din moment ce rata dobânzilor penalizatoare (prejudiciul datorat întârzierii în plată) este stabilită de lege, ținând seama de problemele economice (inflație, scăderea valorii monedei (…)) în care se află țara, este imposibil să invocăm aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monedei (…)) ca dovezi evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la art. 105 din codul obligațiilor, nici să afirmăm că dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, nu mai ar avea sens. Când legiuitorul, având în vedere ansamblul problemelor economice, a stabilit, în virtutea puterii legislative care îi conferă Constituția, rata reparării prejudiciului rezultat din aceste probleme, nu putem accepta că prejudiciul de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această evaluare [a legiuitorului] s-ar fi dovedit infundată. (…) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (…) legea nr. 3095, și că [în consecință] prejudiciul suferit de creditor datorită plății întârziate rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășind rata de 30% stabilită de legiuitor nu este acela despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (…). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că acest prejudiciu s-ar ridica la 30%, creșterea acestuia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire de competență (…)" E. Date economice

În noiembrie 1992, decembrie 1995 și aprilie 1996, curs mediu al dolarului american (USD) era, conform ratelor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 8 241 LT, 59 501 LT și 74 235 LT.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de institutul de statistică al Statului. Conform listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna aprilie 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - §17 mai sus), indicele inflației în luna noiembrie 1992 atinge cifra "1546", în luna decembrie 1995 cifra "10962" și în luna aprilie 1996 cifra "13770" (perioada luată în considerare pentru versarea indemnizațiilor complementare – §17 mai sus). PE FOND I.

Reclamantul observă că sumele complementelor de indemnizare asortite cu dobândă penalizatoare de 30% pe an i-au fost versate la sfârșitul a trei și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În sfârșit, regretă absența în dreptul turc a dispoziții care să permită execuția forțată pentru datorii ale Statului față de persoane particulare.

Guvernul nu este de acord. Amintește că Statul a versat reclamantului indemnizațiile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și indemnizațiile complementare majorate cu 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu iau în considerare inflația, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților preluate, condițiile menționate la art. 1 din Protocolul nr. 1 se găsesc îndeplinite. Aceasta este mai ales adevarat atunci când se tratează proiecte de mare amploare care beneficiază mii de persoane; recunoașterea unei obligații de indemnizare completă pe seama Statului i-ar împiedica pe acesta în realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu poate pretinde, în caz de speță, că a suportat o „sarcină specială și exorbitantă", deoarece nu a folosit, pe propriul lui risc, posibilitatea oferită de art. 105 din codul obligațiilor.

În final, Guvernul se prevalează de marea sa marjă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar fi parte integrantă a politicii sale în materie de creare și bună gestionare a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepute pe creanțele Statului urmărește să asigure că funcționarea serviciilor publice nu fie întreruptă și constituie și o fel de impozitare indirectă, stabilită deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriare ca atare, ci se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropriare. Subliniază că reclamațiile sale se referă nu doar la întârzierea Administrației de a versata indemnizațiile complementare stabilite de tribunalul de primă instanță, ci și și mai ales la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada situată între sesizarea acestui tribunal și recepția sumelor în cauză. Amintind că plăți au avut loc mai mult de cinci și nouă ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, asociate cu depreciere monetară puternică în țară, au generat un dezechilibru neîntemeiat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriare în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat din terenurile sale, s-a văzut recunoscut indemnizații care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat ulterior indemnizații complementare asortite cu dobânzi penalizatoare la rata de 30% pe an, începând de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele de indemnizare doar în noiembrie 1992, decembrie 1995 și aprilie 1996, respectiv, adică mai mult de cinci și nouă ani după sesizarea jurisdicțiilor și unu și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă în primul rând că litigiul se referă exclusiv la nivelul indemnizării care nu era suficient datorita insuficienței dobânzilor penalizatoare aplicate indemnizațiilor complementare pe perioade de cinci și nouă ani aproximativ, care se desfășoară de la sesizarea tribunalului de primă instanță la plata efectivă a sumelor stabilite de acesta (vezi, privitor la nivelul indemnizării, §17 mai sus).

În acest sens, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unui despăgubirii ar scădea dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente susceptibile să-i reducă valoarea, cum ar fi scurgerea unei perioade de timp care nu ar putea fi calificată ca rezonabilă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor state (vezi, hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Zboruri 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblul său, Curtea observă că situația plângerii reclamantului se referă la „dreptul la respectarea bunurilor sale", având în vedere jurisprudența sa deja stabilită în materia aceasta (vezi mai ales hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și următoarele, și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Zboruri 1998-VI, pp. 2680 și următoarele), aceasta trebuie să caute dacă un echilibru corect a fost menținut între cerinele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Ca atare, este necesar să se ia în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În caz de speță, Curtea constată că sumele complementelor de indemnizare asortite cu dobândă penalizatoare simplă de 30% pe an au fost versate interesatului în noiembrie 1992, decembrie 1995 și aprilie 1996, adică cinci și nouă ani după sesizarea jurisdicțiilor și unu și patru ani aproximativ după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia în acea perioadă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata indemnizațiilor complementare acordate de jurisdicțiile interne, este imputabilă doar manquemilor administrației expropriază, care a supus proprietarului unui prejudiciu distinct adăugând la exproprierea bunurilor sale. Este tocmai această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul corect care trebuie să domnească între, pe de-o parte, cerinele interesului general și, pe de alta parte, salvgarda dreptului la respectarea bunurilor.

În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II.

Având în vedere concluzia formulată în paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze problema separat sub aspectul acestei dispoziții. III.

Reclamantul afirmă că trebuie să fie despăgubit, atât pentru pierderea pécuniară suferită din cauza plății târzii a indemnizațiilor complementare și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața jurisdicțiilor naționale. Solicită Curții să-i acorde prejudiciu material calculat în dolari. Solicită de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Conform metodei deja adoptate în hotărârea Aka (vezi, hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56), Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie să se țină seama de diferența dintre sumele efectiv versate reclamantului în 1992, 1995 și 1996, respectiv, și pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de primă instanță (paragrafele 32-34 mai sus).

După ce și-a efectuat propriul calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea se declară de acord să acorde reclamantului o indemnizație de 15 054 USD, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data soluționării.

Privitor la prejudiciul moral, Curtea observă că reclamantul fusese deja despăgubit pentru prejudiciu moral provocat de expropriările din Altınkaya în cadrul cererii sale nr. 19277/92. În consecință, nu poate accepta aceasta. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 8 000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri aferente procedurilor naționale și celor din cadrul Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate cererile privind expropriările din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în mod echitabil că trebuie acordat reclamantului suma de 300 USD. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor penalizatoare pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesar să se examineze reclamația derivată din art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de taxe, drepturi de timbru și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, de convertit în lire turce la rata aplicabilă la data soluționării: i. 15 054 (cincisprezece mii cincizeci și patru) dolari americani în reparare al prejudiciului material; ii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea acestui termen și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 septembrie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 20141/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Hüseyin Daniș (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 4 mai 1992, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En avril 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en avril 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en octobre 1990, février et septembre 1991 respectivement.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 12 008 000 3 997 070 3 483 200 15/04/1987 15/04/1987 15/04/1987 6 814 925 3 997 070 3 483 200 29/11/1992 15/12/1995 25/04/1996 18 229 924 14 389 452 12 887 840 123 077 545 349 783 595 351 872 864 68.96 52.00 51.00 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En novembre 1992, décembre 1995 et avril 1996, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 8 241 LT, 59 501 LT et 74 235 LT.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indices de base pour le mois d'avril 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de novembre 1992 atteint le chiffre «1546», au mois de décembre 1995 le chiffre «10962» et celui du mois d'avril 1996 le chiffre «13770» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de trois et quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de cinq et neuf ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité qu'en novembre 1992, décembre 1995 et avril 1996 respectivement, soit plus de cinq et neuf ans après les saisines des juridictions et un et quatre ans environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de cinq et neuf ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé en novembre 1992, décembre 1995 et avril 1996, soit cinq et neuf ans après la saisine des juridictions et un et quatre ans environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1992, 1995 et 1996 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 15 054 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

S'agissant du dommage moral, la Cour relève que le requérant avait été déjà indemnisé pour préjudice moral causé par les expropriations d'Altınkaya dans le cadre de sa requête n° 19277/92. En conséquence, elle ne saurait accueillir celle-ci. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 15 054 (quinze mille cinquante quatre) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 septembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente