AFFAIRE STEINER ET HASSID STEINER c. ITALIE

AFFAIRE STEINER ET HASSID STEINER c. ITALIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA STEINER ȘI HASSID STEINER c. ITALIA (Cercetarea nr. 49314/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În acest caz, în cauza Steiner și Hassid Steiner c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Caflisch Cabral Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, al cărei resortisant elvețian și cetățean francez, dl Pierre Jean Charles Steiner, și dl Isabelle Hassid Steiner, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 23 În ianuarie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (precum Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49314/99. Reclamanții sunt reprezentați de dl D'Angelo, avocată la Livorne. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 22 septembrie 1994, reclamanții au atribuit orașul Livorne în fața instanței din acest oraș pentru a obține despăgubiri pentru daunele cauzate de infiltrarea apei de pe drumurile publice. Prima audiere a avut loc la 10 noiembrie 1994. La acea dată, judecătorul de punere în funcțiune, după ce a declarat orașul falimentar, a desemnat un expert și a trimis cazul la 25 mai 1995. Ulterior, cauza a fost amânată din oficiu de cinci ori până la 12 noiembrie 1998. În aprilie 1997, președintele Tribunalului respingese cererea reclamanților de a obține înlocuirea judecătorului. Potrivit informațiilor furnizate de consiliul reclamanților la 18 martie 1999, cauza a fost ulterior încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cauze (sezione stralcio). Sezioni stralcio , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onoranți, au fost stabiliți în temeiul articolului 90 alineatul (5) din lege. 353/1990 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 534/1995) pentru a absorbi restanța cauzelor pendinte în fața instanțelor civile. La 2 martie 1999 o audiere a avut loc și cauza a fost revocată deoarece părțile erau absente. La 27 mai 1999, judecătorul a acceptat cererea de audiere a martorilor formulată de reclamanți și a fixat o audiere la 21 octombrie 1999. În acea zi, pârâta a depus documente și, la cererea reclamanților, cauza a fost amânată pentru examinarea documentelor și audierea martorilor. La 9 noiembrie 1999, judecătorul a reportat cauza la 21 decembrie 1999 deoarece dosarul procedurii nu era găsit. Atunci când martorul a fost absent, cauza a fost retrimisă la 10 februarie 2000, data la care a fost audiat un martor și a fost amânată la 4 aprilie 2000. La această dată, cauza a fost revocată deoarece reclamanții erau absenți. La mai 2000, judecătorul, la cererea părților, a retrimis cauza la 19 septembrie 2000 pentru prezentarea concluziilor. Cele patru audieri stabilite între 16 noiembrie 2000 și 29 noiembrie 2001 au fost amânate de trei ori la cererea părților și o dată pentru examinarea rapoartelor de competență depuse. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 septembrie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 12. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și o lună pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). 1 din PROTOCOLUL 1 15, reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Având în vedere circumstanțele cauzei și concluzia de la punctul 14 de mai sus, Curtea nu consideră necesară examinarea în continuare a motivului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Zanghec. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47 alineatul (23). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 17. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 172 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 6 000 EUR (EUR) pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 20. Solicită, de asemenea, 1 210 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 11 852 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 1 000 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 22. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata plății Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE STEINER ET HASSID STEINER c. ITALIE

(Requête n° 49314/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Steiner et Hassid Steiner c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant suisse et une ressortissante française, M.

Pierre

Jean

Charles

Steiner, et M

me

Isabelle

Hassid

Steiner («

les

requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23

janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49314/99. Les

requérants sont représentés par M

e

A.

D'Angelo, avocate à Livourne. Le

gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 22 septembre 1994, les requérants assignèrent la ville de Livourne devant le tribunal de cette ville afin d'obtenir réparation des dommages causés par des infiltration d'eau provenant de la voie publique.

5.

La première audience se tint le 10 novembre 1994. A cette date, le juge de la mise en état, après avoir déclaré la ville défaillante, désigna un expert et renvoya l'affaire au 25

mai 1995. Par la suite la cause fut reportée d'office à cinq reprises jusqu’au 12

novembre

22

avril

1997, le président du tribunal avait rejeté la demande des requérants visant à obtenir le remplacement du juge.

6.

Selon les informations fournies par le conseil des requérants le 18

mars 1999, l'affaire fut ensuite confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été créés en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi

n°353/1990 (tel que modifié par la loi n°

534/1995) afin d'absorber l'arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.

7.

Le 2 mars 1999 une audience se tint et l’affaire fut renvoyée car les parties étaient absentes. Le 27 mai 1999, le juge accéda à la demande d’audition de témoins formulée par les requérants et fixa une audience au 21

octobre 1999. Ce jour-là, la défenderesse déposa des documents et, à la demande des requérants, l’affaire fut reportée pour l’examen des documents et l’audition de témoins. Le 9 novembre 1999, le juge reporta l’affaire au 21

décembre 1999 car le dossier de la procédure était introuvable. Ce jour

‑

là, le témoin étant absent, l’affaire fut renvoyée au 10 février 2000, date à laquelle un témoin fut entendu

et l’audience fut reportée au 4

avril

2000. A

cette date, l’affaire fut renvoyée car les requérants étaient absents. Le

2

mai

2000, le juge, à la demande des parties, renvoya l’affaire au 19

septembre 2000 pour la présentation des conclusions.

8.

Les quatre audiences fixées entre le 16 novembre 2000 et le 29

novembre

2001 furent ajournées trois fois à la demande des parties et une fois pour l’examen des rapports d’expertise déposés.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 22 septembre 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.

12.

Elle a donc duré plus de sept ans et un mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1

15.

Les requérants se plaignent également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de leurs biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.

16.

Vu les circonstances de la cause et la conclusion figurant au paragraphe 14 ci-dessus, la Cour ne juge pas nécessaire d'examiner de surcroît le grief tiré de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir l’arrêt Zanghì c.

Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, §

23).

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Les requérants réclament 172 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.

19.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 6

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Les requérants demandent également 1 210 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 11 852 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 1 000 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article

1 du Protocole n°1

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

4.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président