SECȚIUNEA 3 CERINȚA GATTUSO c. ITALIA (solicitarea nr. 44342/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Gattuso c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Demetrio Gattuso, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 iunie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44342/98. Reclamantul este reprezentat de domnul Abenavoli, avocat la Reggio de Calabre. Guvernul italian ( noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. În 1983, reclamantul și fratele său au construit o clădire pe un teren al proprietății lor. La 8 noiembrie 1985, poliția municipală din Reggio de Calabria a confiscat clădirea din cauza faptului că a fost construită fără autorizația necesară. La 30 aprilie 1986, reclamantul și fratele său au prezentat reclamantului și fratelui său o cerere de rectificare a construcției respective și au plătit suma prevăzută de lege cu titlu de . La 13 octombrie 1986, municipalitatea Reggio de Calabre notifia a dispus ca aceasta să dărâme clădirea respectivă. La 13 decembrie 1986, reclamantul și fratele său au depus recurs la grefa Tribunalului Administrativ Regional din Calabria pentru a obține anularea deciziei respective. În aceeași zi, reclamantul a prezentat o cerere de suspendare a executării deciziei respective și de stabilire a datei la care a fost pronunțată hotărârea. Printr-o ordonanță din 14 ianuarie 1987, Tribunalul a primit cererea de suspendare a executării. 10. printr-o hotărâre din 24 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 29 iunie 1998, instanța a declarat că acțiunea era inadmisibilă pentru lipsa de interes și a compensat între părți cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii, dat fiind că, potrivit jurisprudenței, ordonanța de demolare emisă după cererea de soluționare nu ar mai fi valabilă. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 decembrie 1986 și sa încheiat la 29 iunie 1998. 14. Prin urmare, a durat mai mult de 11 ani și șase luni pentru o instanță. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 17. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit, reclamantul și-a exprimat opinia. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 11 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și de acordul cu reclamantul. Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 11 000 EUR (11 mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE GATTUSO c. ITALIE
(Requête n°
44342/98)
ARRÊT
6 décembre 2001
06/03/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Gattuso c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
juges
,
M.
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Demetrio Gattuso («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44342/98. Le requérant est représenté par M
e
F.
Abenavoli, avocat à Reggio de Calabre. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 29
février
2000.
3.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.
4.
En 1983, le requérant et son frère construisirent un immeuble sur un terrain de leur propriété. Le 8 novembre 1985, la police municipale de Reggio de Calabre saisit ledit immeuble en raison du fait qu’il avait été construit sans le permis requis.
5.
Le 30 avril 1986, le requérant et son frère présentèrent une demande de régularisation de ladite construction et versèrent la somme prévue par la loi à titre d’amende.
6.
Le 13 octobre 1986, la municipalité de Reggio de Calabre notifia au requérant et à son frère une décision leur ordonnant de démolir ledit immeuble.
7.
Le 13 décembre 1986, le requérant et son frère déposèrent un recours au greffe du tribunal administratif régional de Calabre afin d’obtenir l’annulation de ladite décision.
8.
Le même jour, le requérant présenta une demande visant à obtenir la suspension de l’exécution de ladite décision et la fixation de la date de l’audience.
9.
Par une ordonnance du 14 janvier 1987, le tribunal accueillit la demande de suspension de l’exécution.
10.
Par un jugement du 24 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 29
juin
1998, le tribunal déclara que le recours était irrecevable pour défaut d’intérêt et compensa entre les parties les frais et les dépens de la procédure, étant donné que, selon la jurisprudence, l’ordonnance de démolition émise après la demande de régularisation ne serait plus valable.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
13.
La période à considérer a débuté le 13 décembre 1986 et s’est terminée le 29 juin 1998.
14.
Elle a donc duré plus de onze ans et six mois pour une instance.
15.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
16.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Le requérant s’en remet à la Cour quant à l’évaluation du préjudice moral qu’il aurait subi.
19.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 11
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
20.
Le requérant s’en remet également à la Cour quant à la détermination des frais et dépens encourus devant la Cour.
21.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 11 000 EUR (onze mille euros) pour dommage moral
et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président