AFFAIRE ARMANDO GATTO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA Armando GATTO c. ITALIA (Recuperarea nr. 49304/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Armando Gatto c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 15 noiembrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Armando Gatto ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 22 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49304/99. Reclamantul este reprezentat de M. P. Nava, avocat la Bergamo. Guvernul italian ( mai mult de un an) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 29 iunie 1990, reclamantul a atribuit orașul Bergamo și domnul R.A. în fața instanței din acest oraș pentru a obține repararea daunelor suferite ca urmare a neexecutării unui contract de muncă. Prima audiere a avut loc la 8 noiembrie 1990. La 11 aprilie 1990, după ce a atașat-o la alta din cauza conexității lor obiective, judecătorul de punere în funcțiune a trimis cazul la 7 noiembrie 1991, data la care a acordat părților un termen pentru prezentarea unei memorii și a amânat cauza la 21 mai 1992. 1992 au fost exmatriculate ca urmare a tentativei de soluționare amiabilă în curs de desfășurare. Ședința din 22 aprilie 1993 a fost prezentată din oficiu la 29 aprilie 1993, data la care judecătorul a fixat la 12 mai 1994 prezentarea concluziilor. După o trimitere din oficiu, ședința din 2 martie 1995 a fost amânată până la 23 martie 1995, grefa nenotificând data ședinței Consiliului dlui. R.A. În ziua următoare, judecătorul a depus la Tribunal cererea reclamantului de a obține jurământul decăzut al inculpaților cu privire la circumstanțele cauzei. Prin ordonanța din 4 aprilie 1995 depusă la grefă la 12 aprilie 1995, instanța a declarat inadmisibilă cererea menționată anterior și a trimis cazul înapoi la 23 noiembrie 1995. La acea dată, Consiliul reclamantului a solicitat audierea primarului Bergamo și a dlui R.A., dar a refuzat. Prezentarea concluziilor a avut loc la 10 octombrie 1996, când judecătorul a stabilit data dezbaterilor la 23 martie 2000. Între timp, legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea cauzelor mai vechi (sezioni stralcio) și a fost stabilită o ședință la 3 aprilie 2001 și a fost amânată la 23 octombrie 2001 la cererea părților. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 iunie 1990, iar procedura era încă în curs de desfășurare la 23 octombrie 2001. 12. La această dată a durat mai mult de 11 ani și patru luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 EUR pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 953,57 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 EUR (șaisprezece mii EUR) pentru daune morale și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE Armando GATTO c. ITALIE

(Requête n° 49304/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Armando Gatto c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Armando Gatto («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 2

juillet

1999 sous le numéro de dossier 49304/99. Le requérant est représenté par M

e

P. Nava, avocat à Bergame. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 29 juin 1990, le requérant assigna la ville de Bergame et M.

R.A. devant le tribunal de cette ville afin d'obtenir la réparation des dommages subis en raison de la non-exécution d'un contrat de travail.

5.

La première audience se tint le 8 novembre 1990. Le 11 avril 1990, après l'avoir jointe à une autre en raison de leur connexité objective, le juge de la mise en état renvoya l'affaire au 7 novembre 1991, date à laquelle il accorda aux parties un délai pour la présentation d'un mémoire et reporta la cause au 21 mai 1992. Cette audience ainsi que celle du 12

novembre

1992 furent renvoyées en raison de la tentative de règlement amiable en cours. L'audience du 22 avril 1993 fut remise d'office au 29 avril 1993, date à laquelle le juge fixa au 12 mai 1994 la présentation des conclusions. Après un renvoi d'office, l'audience du 2

mars 1995 fut reportée au 23

mars 1995, le greffe n'ayant pas notifié la date de l'audience au conseil de M.

R.A. Le jour venu, le juge soumit au tribunal la demande du requérant visant à obtenir le serment décisoire des défendeurs sur les circonstances de la cause.

6.

Par une ordonnance du 4 avril 1995, déposée au greffe le 12

avril

1995, la juridiction déclara irrecevable ladite demande et renvoya l'affaire au 23

novembre 1995.

7.

A cette date, le conseil du requérant sollicita l'audition du maire de Bergame et de M.

R.A., mais il essuya un refus. La présentation des conclusions eut lieu le 10

octobre 1996, quand le juge fixa la date des débats au 23

mars

2000.

8.

Entre-temps, la loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée in vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires plus anciennes (

sezioni stralcio

) et une audience fut fixée au 3 avril 2001 puis ajournée au 23

octobre

2001 à la demande des parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 29 juin 1990 et la procédure était encore pendante au 23 octobre 2001.

12.

Elle avait à cette date duré plus de onze ans et quatre mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 100 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 50 000 EUR pour le préjudice moral qu’il aurait subis.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 16 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 6 953,57 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 EUR (seize mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cent euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président