SECȚIUNEA A DOUA CAUZA CAMICI c. ITALIA (solicitarea nr. 51649/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Camici c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al dlui Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Sergio Camici ( La data de 20 martie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAȚĂ la 12 noiembrie 1988, reclamantul i-a numit pe M. B. și M.C., respectiv pe nora sa și pe fiul său, în fața tribunalului din Lucques [1] în vederea obținerii unui contract de donare a unui apartament pentru viciu de formă. Din cele cinci ședințe prevăzute între 28 aprilie 1989 și 11 mai 1990, una a fost trimisă din oficiu, una a fost consacrată depunerii documentelor de către reclamant și trei a fost trimisă la cererea pârâtei pentru a fi depusă la dosarul documentelor; reclamantul și pârâtul s-au opus celei de-a treia cereri de trimitere. După cinci audieri, dintre care două s-au referit la depunerea de memorii, una a fost trimisă din oficiu și una la cererea părților, prin ordonanță în afara ședinței din 27 martie 1992, judecătorul a aprobat audierea reclamantului, a pârâtei și a martorilor. Decembrie 1992 și 29 martie 1996, două au fost dedicate audierii martorilor și a părților, trei au fost legate de depunerea documentelor, una a fost trimisă la cererea părților și ultima a fost prezentată pentru a permite părților să își prezinte concluziile. La 11 aprilie 1997, după o trimitere deoarece avocatul pârâtului renunțase la mandatul său, părțile și-au prezentat concluziile, iar judecătorul de punere în funcțiune a fixat ședința de pledoarie la 24 noiembrie 2000. Ulterior, președintele Tribunalului a înaintat data acestei ședințe la 9 aprilie 1999, atribuind cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri ( Sezioni stralcio . Sezioni stralcio , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari au fost creați în temeiul articolului 90 din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/1995), pentru a absorbi în fața instanțelor civile cauzele pendinte. La această audiere, reclamantul a obținut o trimitere la 28 mai 1999 pentru a formula o propunere de soluționare amiabilă. În ziua următoare, încercarea de soluționare amiabilă a eșuat, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit prezentarea concluziilor la 12 ianuarie 2001. Această ședință a fost amânată până la 8 februarie 2001 printr-o hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 31 ianuarie 2001. Mai 2001, instanța a acceptat cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin scurt, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 noiembrie 1988 și s-a încheiat la 31 mai 2001. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de 12 ani și șase luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 250 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 de euro pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 15. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L mai mult de un an, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 16 000 (șaisprezece mii) de euro; această sumă va majora dobânda simplă cu 3,5% la an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte [1] La 9 decembrie 1997, Comisia a adoptat un raport în conformitate cu art. 31 anterior, care a conchis în unanimitate încălcarea articolului 6.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE CAMICI c. ITALIE
(Requête n° 51649/99)
ARRÊT
11 décembre 2001
11/03/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Camici c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
M.
errari
B
ravo,
juge ad hoc
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Sergio Camici («
le
requérant
»), a saisi la Cour le 20 mars 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 6 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51649/99. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.
3.
Le 12 novembre 1988, le requérant assigna M
me
[1]
afin d’obtenir la nullité d’un contrat de donation d’un appartement pour vice de forme.
4.
La mise en état de l'affaire commença, après un renvoi d'office, le 20
janvier 1989. Des cinq audiences prévues entre le 28 avril 1989 et le 11
mai 1990, une fut renvoyée d'office, une fut consacrée au dépôt de documents par le requérant et trois furent renvoyées à la demande de la défenderesse pour verser au dossier des documents ; le requérant et le défendeur s'opposèrent à la troisième demande de renvoi. Après cinq audiences, dont deux eurent trait au dépôt de mémoires, une fut renvoyée d'office et une à la demande des parties, par ordonnance hors audience du 27 mars 1992, le juge de la mise en état admit l'audition du requérant, de la défenderesse et de témoins. Des sept audiences qui eurent lieu entre le 2
décembre 1992 et le 29 mars 1996, deux furent consacrées à l'audition de témoins et des parties, trois furent relatives au dépôt de documents, une fut renvoyée à la demande des parties et la dernière fut remise pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 11 avril 1997, après un renvoi car l'avocat du défendeur avait renoncé à son mandat, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge de la mise en état fixa l'audience de plaidoirie au 24 novembre 2000.
5.
Par la suite, le président du tribunal avança la date de cette audience au 9 avril 1999, attribuant l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Les
sezioni stralcio
, composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90 de la loi n° 353/1990 (tel que modifié par la loi n° 534/1995) afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles. A cette audience, le requérant obtint un renvoi au 28 mai 1999 pour formuler une proposition de règlement amiable. Le jour venu, la tentative de règlement amiable ayant échoué, le juge de la mise en état fixa la présentation des conclusions au 12
janvier
2001.Cette audience fut reportée au 8 février 2001. Par un arrêt, dont le texte fut déposé au greffe le 31
mai 2001, le tribunal fit droit à la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 12 novembre 1988 et s’est terminée le 31 mai 2001.
9.
Elle a donc duré plus de douze ans et six mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 250 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subis.
14.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 16 000 euros au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 16 000 (seize mille)
euros ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président
[1]
Le défendeur, M. M.C., avait lui aussi présenté un recours devant la Commission pour la même procédure. Le 9 décembre 1997, la Commission adopta un rapport selon l’ancien article 31 concluant à l’unanimité à la violation de l’article 6.